Urăsc blogurile! De fapt, ideea în sine, de aţi nota zilnic pateticele griji şi întâmplări, de care de altfel avem cu toţii parte, cu gândul că peste 10 ani ţi se vor părea amuzante/nostalgice, sau poate chiar vor fi într-atât de interesante, sau tu vei fi o persoană într-atât de interesante încât să se publice. Wake up! De asta am avut întotdeauna o aversiune faţă de conceptul de jurnal şi persoanele care ţin un jurnal (“Dragă Jurnal, azi la şcoală profa de română m-a lăudat pestru răspunsul dat la "Luceafărul". În pauză Ioana m-a făcut "bou", şi eu am făcut-o "vacă", mă întreb dacă îşi dă seama ca de fapt o iubesc. Of, dacă aş avea doar curajul să-i spun că…”bla bla, etc etc) Useless fucking shit nobody needs! De când nu mai sunt bune amintirile pur şi simplu? Chiar e nevoie de fiecare detaliu? Dacă viaţa ta nu conţine elemente care chiar merită notate, las-o baltă; ex: investighezi cel mai mare traficant de droguri din Europa, trăieşti în mijlocul unui război, ai fost răpit şi scrii pe hârtie igienică cu excremente; în genul ăla. Anne Frank had something to fucking write about.
Ahh, descrierea emoţiilor e ok, dar dacă totul se bazează pe ele, las-o baltă; dacă eşti într-un beci pentru că afară e uragan, şi din cauza faptului că nimic(da’ nimic) nu se întâmplă începi să scrii cum că te gândeşti la nepoţi, şi cât îi iubeşti şi îţi e frică fiindcă poate (poate) se prăbuşeşte fundaţia solidă a casei şi poţi muri...păi sper să-ţi cadă casa în cap înainte să poţi termina.
Şi faptul că eşti o celebritate nu te califică să-ţi scrii biografia (sau să ţi-o scrie cineva la comanda ta), I’m sorry Paris, nobody gives a fuck! Cred că nici jurnalul/biografia lui Kurt Cobain sau Sid Vicious nu cred că le-aş citi, şi ei au avut totuşi vieţi interesante.
Aşa pentru mine blogurile erau un fel de e-journal, same shit, only now millions could acces it...oh the vanity. Şi exclamaţii precum cele a lui Teo (el): „Azi totul e pe net! Dacă nu ai blog nu eşti nimeni!” au întărit definitiv ideea că blogării sunt nişte vanitoşi, ego-centrici, neinteresanţi care nu au nimic mai bun de făcut decât să-şi noteze gândurile, pe care alţii şi mai proşti le chiar citesc.
Cel târziu acum cititorul (imaginar?) al acestui blog gândeşte: „da’ ia stai fra’, ăsta nu e blog?”. Bingo! Dacă toată aversiunea asta, de ce am eu blog? Pentru că mi-am dat seama că am fost cam ignorant! Da, există idioţi care umple netul cu bucuriile si nebucuriile lor nesemnificative, dar sunt unii care chiar au ceva de spus! Nu oameni mari, cunoscuţi, oameni care ar putea să fie vecinul. De la blog-hater am ajuns la blog-reader, din cauza în esenţă a trei bloguri: www.blueblackhusky.blogspot.com, www.chestia-romantico-macabra.blogspot.com (acces restricţionat, sunt printre puţinii privelegiaţi, ţâc-ţâc-ţâc) şi http://dilbertblog.typepad.com/. De atunci mai explorez, mai citesc, au fost şi altele bune, dar astea 3 sunt cele principale.
De ce scriu eu blog? Nu, nu cred că aş avea eu ceva important/interesant de spus, dar asta e frumuseţea netului, cel mai corect şi mai aspru proces de selecţie, ce e bun prosperă, ce nu, cade, şi o părere în plus aruncată în eter nu poate strica. Deci, apăsând „publish post” va urma dezvirginarea mea blogală (cu excepţia unui scurt şi obscur experiment de alta natură), so please be gentle.
