Revelaţii

Astea e partea de naraţiune din povestirea mea. Partea non-vizuală. Un voice-over. Doar să nu îi spuneţi lui McKee, pentru că probabil mi-ar scoate şira spinării şi m-ar bate cu ea. Dar printre filmele mele preferate se numără Adaptation, şi cred sincer că un voice-over poate funcţiona foarte bine, aşa că fuck you McKee şi fuck your rules. Azi sunt badass şi rebel şi edgy şi alte label-uri pe care şi le pun oameni ca mine ca să-şi acopere nesiguranţele.

Am să încerc deci să integrez partea asta în high-conceptul textului ca să nu pară gratuit şi leneş. Dacă preferaţi, imaginaţi-vă că totul este alb-negru, că stau într-un birou cu picioarele proptite pe masă, fumez o ţigară şi beau whisky dintr-un pahar tumbler. Nu. Nu dintr-un pahar, dintr-o sticlă, că e mai patetic. Şi e bourbon. Aşa poate par şi eu mai cool. Chiar dacă de fapt sunt în bucătarie şi beau bere şi fumez ţigări mentolate vechi de şapte ani şi sunt în pijama. Sau poate că nu sunt.

Problema este că ăsta nu este un text despre ceva tip pe care nu l-am mai văzut de zece ani şi la care nu m-am mai gândit de cinci. Este un text despre cum am ajuns eu un cinic depresiv, şi despre cum episodul pe care am să vi-l povestesc a pornit totul. Şi da, îmi place Hemingway, şi teoria icebergului este una după care încerc mereu să mă ghidez când scriu, dar pe de altă parte Hemingway credea în a fi sincer şi direct, şi nu cred că în momentul acesta înşiruirea unor imagini audio-vizuale din care voi să trageţi concluzii m-ar reprezenta pe mine fiind sincer. A fost o săptămână de căcat, după cum săptămâna în care îţi îngropi bunicul nu are cum să nu fie de căcat, şi am nevoie de catarsisul pe care doar un stream of consciusness sincer mi-l poate da. Unul care nu are cum să fie altceva decât voice-over, şi dacă asta ieftineşte toată experienţa...eu sunt ok cu asta. Ok?

Eram undeva lângă Zalău, la marginea oraşului, când anxietatea a început să-şi facă efectul...

Interior. Casă scării. Zi.

Un băiat de 13 ani urcă scările în fugă. Se mişcă ca şi cum ar putea naviga în jurul balustradei cu ochi închişi. Ajunge la etajul doi şi bate la uşă.

O femeie tânără deschide uşa. Băiatul este surprins.

-Bună ziua, caut familia Prop.

-Ah, s-au mutat de câteva luni.

-Ştiţi adresa?

-Da..

Exterior. Oraş. Zi. Vară

Băiatul merge de-alungul unui şir de case căutând un număr. Îl găseşte şi sună la uşă. După vreun minut la poarta verde de metal apare Andrei, un adolescent de 16 ani.

-Dani!

-Bună.

Cei doi dau mână în modul lor secret şi complicat pe care l-au dezvoltat împreună. Le iese fără greşeală deşi în ultimii trei ani s-au văzut doar două-trei zile din vară în vară.

-Când ai venit?

-Aseară.

-Hai înăuntru.

Ăsta ar fi probabil momentul ideal să vă arăt nişte flashback-uri care să explice relaţia celor doi. Nişte imagini sugestive:

-la iarbă verde, doi bărbaţi cu păr lung şi mustaţă, unul ţine în braţe un bebeluş, celălalt are la picioare un băieţel de vreo 4 ani.

-cei doi băieţi cinci ani mai târziu mâncând câte un con de îngheţată;

-şi mai târziu cu doi-trei ani, în fundal se văd alţi copii jucându-se, cei doi băieţi însă stau pe o bancă şi povestesc cu feţe serioase de filozof, complet rupţi de lumea din jur;

Şi aşa mai departe.

O imagine valorează o mie de cuvinte, doar că nu e nevoie de o mie de cuvinte, tot ce trebuie să ştiţi e că atunci când el era cel mai mic din bloc, şi toţi ceilalţi băieţi îl tratau ca pe un ţânc, prietenul său, care era cu trei ani mai mare, îl trata ca pe un egal, lucru care la opt ani valorează cât lumea.

Interior. Camera lui Andrei Prop. Zi.

Un pat. Un birou cu un calculator. Pereţi albi pe care sunt lipite foi cu desene în grafit. Unele sunt copii după postere Iron Maiden şi Led Zeppelin dar mult mai multe prezintă scene biblice, mai ales inspirate de Apocalipsa dupa Ioan. Sunt desene foarte reuşite.

-Ai câteva desene noi faţă de anul trecut.

-Da.

Andrei porneşte winamp-ul şi pune albumul „Dark Side of the Moon”. „Speak to Me” începe încet.

-Îs super-tari.

-Le-am făcut după cartea apocalipsei din Biblie. Sunt nişte imagini fucked-up acolo.

-Dar ce te-a apucat?

-Mi-a zis un prieten să o citesc că e ca un film pe LSD.

-Deci are şi Biblia ceva de oferit.

Andrei se uită la prietenul său ca la un copil.

-Păi după ce am citit cartea aia am fost curios şi am citit-o toată. Şi sunt nişte chestii chiar faine acolo.

-Ha. Da.

-Nu glumesc. Acum o citesc din nou.

-Eşti ateu.

-Aia a fost o perioadă de rebeliune adolescentină. Acum însă am găsit calea spre Iisus.

-Aha. Şi cu şcoala cum merge?

David Gilmour cântă despre bani şi Andrei este tot mai agitat despre ceea ce are de zis.

-Şi poţi calcula că Pământul are şase mii de ani vechime, adunând vârsta generaţiilor din Biblie...

-Şi fosilele? Datarea cu carbon?

-Nu ştiu despre astea Dani, omul greşeşte, după cum spun şi grecii. Fosilele le-a pus diavolul să ne încurce. Adevărul e în Biblie.

-Noh bine. Eu cam tre’ să plec.

„The lunatic is on the grass” zice Waters dar în amintirea mea, dintr-o boxă universală şi invizibilă, se aude vocea Ninei Persson de la The Cardigans cântând „You’re losing a friend, you got it all wrong”, chiar dacă băiatul va auzi această melodie pentru prima dată abia peste şapte ani.

Exterior. Străzi. Zi.

Băiatul se plimbă aiurea cu o privire descumpănită. E o zi frumoasă de vară. Aşa o ţin minte. Ar fi mai potrivit dacă ar ploua. Da. E o zi urâte de vară. Plouă. Băiatul nu are umbrelă dar totuşi nu se adăposteşte ci se plimbă mai departe. Nu înţelege.

Nu înţelegeam. La 12 ani conceptul de suflet-pereche mi se părea la fel de absurd ca şi acum, dar oricât de gay ar suna, la vremea aia mi se părea că omul ăsta e cel mai apropiat lucru. Eram mereu pe aceeaşi undă, şi deşi ne vedeam doar două trei zile pe an, le aşteptam cu nerăbdare deoarece erau singurele zile când puteam vorbi cu cineva care mă înţelege. Ce naiba s-a întâmplat? Unde e omul ăla? Doamne, eram gelos pe Dumnezeu şi pe Iisus, şi Mungiu de abia scotea „Occident”.

Lecţia Nr. 1:

Nu te baza pe nimeni. Nu te baza că cineva va fi acelaşi om pe care îl ştii şi că nu se va schimba brusc. Nu te aştepta ca cineva să fie un cârlig de care să te poţi agăţa. Eşti singur. Restul e temporar.

„Totul e deşertăciune.”