luni, 25 martie 2013

De ce nu?


Exercitiu: Fa ceva ce nu ai mai facut vreodata. Ceva premeditat si gandit dinainte. Apasa-ti limitele. Scrie despre asta. 


Este o idee proastă.

De ce fac asta?

Este o idee teribil de proastă.

Picioarele îmi atârnă la 24 de metrii înălţime deasupra trotuarului şi mâna stângă se ţine strâns de metalul rece şi ud.


Încerc să nu mă uit în jos şi încep să stabilesc cea mai bună metodă de a trece de pe pervaz pe scara de incendiu. Decid că cel mai bine ar fi să păşesc iniţial pe una din gratiile de protecţie în formă de semicerc şi de acolo să mă mut, membru cu membru, pe scară în sine.

Nu ar trebui să fie atât de greu, doar că îmi tremură trupul, genunchii mi-s slăbiţi şi am impresia că oricât aş apăsa de tare, mâinile de abia se agaţă de trepte. Am să pic.

Este o idee proastă.

Mă bucur că e noapte şi că nu se vede bine în jos.

Este ultima şansă să mă dau jos, dacă încep să urc va trebui să ajung la următorul etaj. Şi pare atât de departe.

Mă uit în sus dar e prea departe şi simt că ameţesc, aşa că ma uit la mâini. Da, mâinile sunt aproape, adevărate şi mă ţin în viaţă şi asta e bine. Îmi place să trăiesc.

De ce fac asta?

Încep să urc, şi braţele şi picioarele mă dor îngrozitor pentru că azi am dat probele la sport şi nu mai făcusem efort fizic din noiembrie, şi acum mă dor braţele şi picioarele şi de abia urc. Dar să cobor ar fi greu, pentru că ar trebui să mă uit în jos. Şi între etaje scara e lipită de bloc şi nu pot să-mi înfăşor degetele în jurul barelor şi acestea sunt ude. Pentru că plouă. Pentru că ce idee bună e să te caţeri pe scare de incendiu noaptea pe ploaie. Bravo Mihai, îmi place de tine.

Este o idee groaznică.

De ce nu am putut să rămân la ideea cu pierce-ul cum am stabilit iniţial? Chiar nu găseam oare timpul şi banii necesari? Bine că a venit proful nou cu exerciţiile lui de scris şi acum eu stau agăţat cu vârfurile degetelor de la picioare şi de la mâini de o bucată de metal la 27 de metrii înălţime. „Înfruntaţi-vă o frică. Faceţi ceva ce nu aţi mai făcut niciodată!” Îţi bag ţie un cuţit în gât când şi dacă te văd, how’s that for a first time?

Este o idee proastă.

Măcar am fost destul e inteligent să mă urc desculţ, că nu ştiu cum aş fi putut să urc că tălpile groase ale bocancilor.

Etajul 8.

Pentru o clipă mă gândesc că am să cobor aici, dar îmi dau seama că va trebui să stau suspendat între scară şi bloc, şi că nu voi avea de ce mă prinde. Nu, nu pot să mă dau jos de pe scară. O Doamne, am să rămân blocat aici până îmi vor obosi mâinile şi atunci am să cad. Oare ce va scrie în ziare? Accident sau sinucidere? Considerând că acesta este căminul UNATC cu siguranţă vor zice că e sinucidere. Artiştii ăştia.

De ce naiba fac asta?

Etajul 9.

Abia acum îmi dau seama că sunt 10 etaje nu 9. Uşa de la acest balcon e deschisă. Pe de altă parte mai sus pot sa ies direct din cuşca scării fără să trec prin momentul în care nu mă ţin de nimic. Dar dacă la 10 e închisă uşa? Atunci ar trebui să mă sui la loc, şi să cobor, şi să trec oricum prin faza aia.

Este o idee incredibil de proastă.

De ce naiba nu am mers să mă spovedesc? Aia ar fi fost o poveste amuzantă. Dar nu, mi-a fost lene. Şi am să rămân cu o întâmplare care în retrospectivă va părea banală.

Pitch: Young man with great fear of heights climbs three stories from the seventh to the tenth floor. He doesn’t die, nor slip, nor even drop his phone which would at least make him turn dramatically and extend his arm. He just climbs up. I need ten million.

Am obosit. Sunt atât de aproape, dar chiar am obosit. Vreau să scap de aici.

Etajul 10.

Capul îmi ajunge deasupra pervazului. În uşă stă o tipă în halat şi fumează. O brunetă înaltă. Se uită la mine încercând să nu pară surprinsă. Trebuie să fie de la actorie după cum îşi ţine corpul. Ne privim cinci secunde fără să spunem nimic. Îi zâmbesc.

-Bună seara, îi spun în timp ce mă agâţ cu mâinile de pervaz şi mă trag în sus.
-Bună.

Încă nu şi-a revenit din şoc. Apoi:

-Dacă picai?
-Păi asta urma să aflu, dacă pic sau nu.
-De ce ai face asta?
-De ce nu?

vineri, 15 martie 2013

I'm published, baby!

Una din povestirile mele preferate din cele publicate pe acest blog e "Anotimpuri", iar pare-se ca nu sunt singurul care o apreciaza caci cei de la Revista de Povestiri au decis sa o publice in primul numar aniversar.


Poate ma bucur mai mult decat ar trebui, dar woo-hoo.

Daca vreti sa recitici povestirea sau sa o cititi pentru prima data va trebui sa dati o fuga pe la unul din punctele de distributie sau sa o comandati online.

marți, 12 martie 2013

...and we call it timing

I know you're out there...


 Isn't it rich?
Are we a pair?
Me here at last on the ground,
You in mid-air.

 Send in the clowns.

 Isn't it bliss?
 Don't you approve?
One who keeps tearing around,
One who can't move.

Where are the clowns?
Send in the clowns.

 Just when I'd stopped opening doors,
Finally knowing the one that I wanted was yours,
Making my entrance again with my usual flair,
Sure of my lines,
No one is there.

 Don't you love farce?
 My fault I fear.
 I thought that you'd want what I want.
 Sorry, my dear.

 But where are the clowns?
Quick, send in the clowns.
Don't bother, they're here.

 Isn't it rich?
Isn't it queer,
Losing my timing this late
 In my career?

And where are the clowns?
There ought to be clowns.
Well, maybe next year.