Va las sa ghiciti romanul ales de mine:
La 150 km/h maşina
se zguduia încontinuu şi la fiecare gropiţă din drum eram convins că roţile
supraumflate vor exploda aruncând maşina peste marginea drumului şi
împrăştiindu-ne peste nisipul deşertului
ca ceva versiune reală a unui tablou de Dali. Cu toate astea nu puteam să o las
mai încet, trebuia să ajungem în Vegas în mai puţin de două ore şi după
întâlnirea cu acel adolescent bleg am rămas cu convingerea că jumătate din
forţa poliţiei din Nevada era pe urma noastră.
Avocatul meu era
scufundat în starea semi-comatosă pe care doar o doză de eter de calitate ţi-o
poate da. Gelos pe starea sa complet lipsită de griji am început să mă enervez
şi mai tare şi tot mai tare până când am strigat în vântul ce vuia deasupra mea
„Tu-ţi soarta naibii! Aşa nu se mai poate!” şi am apăsat brusc pe frână, oprind
maşina cu un ţipăt de himeră al roţilor.
Trebuia să mă
calmez. Făcusem timp bun, aveam timp să ajungem şi chiar dacă băiatul a fugit
direct la prima staţie de poliţie, ar mai dura până să dispecereze în direcţia
noastră până şi o maşină. Nu, devenisem paranoic. La naiba, nu puteam continua
aşa. Aşa că am făcut singurul lucru pe care orice om normal ar putea, şi ar
trebui, să o facă în situaţia dată, mi-am scos .38-ul din portbagaj şi am
pornit spre deşert pentru a face câteva găuri efemere în nisipul fierbinte.
Nu am îndrăznit să
mă îndepărtez prea departe de maşină de frică că în orice moment va trebui să
iau parte la o evadare bruscă şi violentă care probabil ne va lăsa pe amândoi
ciuriuţi. La naiba, trebuie să-mi scot gândurile astea din cap. Cu spatele spre
maşină şi cu liniştea drumului pustiu aş fi reuşit să mă conving că sunt doar
eu în mijlocul deşertului, dar când am ridicat pistolul să trag primul glonţ
într-un cactus ce avea ghinionul de a se afla la nici şapte metri de mine,
când am tras adânc în piept ultima gură de aer pe care urma să o expulsez pe
ţeava pistolului, avocatul meu a început să urle ca ceva animal preistoric
împuns cu suliţa de un neaderthal ce l-a vânat zile întregi.
M-am întors la el
şi l-am văzut zvârcolindu-se în scaun şi urlând prins în ceva halucinaţie
oribilă pe care nu şi-o va aminti şi nici nu ar trebui. L-am prins şi am
început să-l scutur, metoda care în ciudă la ce v-ar spune prietenii spălăciţi
cu LSD, e singura care poate pune capăt rapid şi eficient unui trip de coşmar.
Şi-a deschis ochii destul cât să mă vadă, şi s-a liniştit aproape instant.
Am revenit de unde
am plecasem, şi am încercat din nou să-mi calmez nervii, am închis ochii şi am
respirat adânc de câteva ori imaginându-mă singur, dar când să deschid ochii,
porcul a început din nou să ţipe. „Ce naiba vrei, animal nemernic?” Dar atunci
am văzut ceea ce vedea şi el, în faţa noastră la nici 50 de metrii plutea un
obiect metalic şi circular ceva mai mare decat un yacht. Ce naiba a fost în
cocaina aia? Dar ceva nu era în ordine, de ce aveam amândoi aceeaşi
halucinaţie?
M-am întors la
avocatul meu care îşî fixase privirea pe vedenia din faţa noastră. „Vezi şi tu
chestia aia?” Dar nu era dubiu, era prins în acelaşi coşmar cu mine. M-am
întors spre obiect şi am observat o deschidere în fundul ei. De acolo au ieşit
trei astronauţi, alt termen nu găsesc, înalţi cât un copil sănătos american de
10 ani, cu bile mari de sticlă neagră pe cap. Avocatul meu nu înceta din urlat
şi începeam să mă întreb de unde naiba are atâta aer în plămâni. Astronauţii
pitici au început să vină spre noi, moment în care mi-am amintit că am .38-ul
în mână. L-am ridicat şi am urlat „Staţi nemernicilor sau vă împuşc în numele
Statelor Unite ale Americii şi a omenirii!”, unul din ei a ridicat o mână şi
când am încercat să trag nu se întâmpla nimic, îmi blocaseră pistolul. Aşa că
l-am aruncat cu toată forţa în capul celui din mijloc care avea mâna întinsă,
dar acesta nu pare nici măcar să fi observat. Şi-a ridicat mâna spre avocatul
meu care a încetat brusc să urle.
„Dumnezeule! Ce
i-aţi facut? Roswell e la o mie de kilometrii de aici, nu aveţi hărţi?” Dar nu
păreau să bage de seama nimic din ce ziceam. Aveam o singură şansă, trebuia să
ne scot de acolo. Ştiam eu că va urma o evadare dramatică. Am sărit la volan şi
am încercat să pornesc motorul, dar acesta evident nu funcţiona. Liderul şi-a
ridicat din nou mâna spre noi şi atunci am ştiut că eram futuţi.
M-am sculat cu un
gust acru în gură. Ce naiba se întâmplase? Halucinasem tot? Privind în jur
mi-am dat seama că Soarele îşi mişcase poziţia. Atunci s-a trezit şi avocatul
meu „Ce faci? De ce suntem opriţi? Cât e ceasul? Mişcă idiotule, că dacă nu
ajungem la timp nu primeşti cameră la hotel!” O secundă am ezitat privindu-l,
după care am întors cheia, motorul a pornit din prima şi am călcat acceleraţia
iar singurul gând care îmi fugea prin creier era că poate să existe totuşi
întâlniri mai terifiante decât una cu Richard M. Nixon.
