luni, 23 decembrie 2013

Maybe this isn't Bat Country after all

Exercitiu: Alege personaje dintr-un roman preferat. Personaje pe care sa le cunosti bine. Scrie un scurt text in care sa descrii o intamplare in care aceste personaje sunt confruntate de o nava extraterestra. Trebuie sa pastrezi tonul romanului, sa fii fidel personajelor si daca se poate sa scrii in stilul autorului.

Va las sa ghiciti romanul ales de mine:


La 150 km/h maşina se zguduia încontinuu şi la fiecare gropiţă din drum eram convins că roţile supraumflate vor exploda aruncând maşina peste marginea drumului şi împrăştiindu-ne  peste nisipul deşertului ca ceva versiune reală a unui tablou de Dali. Cu toate astea nu puteam să o las mai încet, trebuia să ajungem în Vegas în mai puţin de două ore şi după întâlnirea cu acel adolescent bleg am rămas cu convingerea că jumătate din forţa poliţiei din Nevada era pe urma noastră.
Avocatul meu era scufundat în starea semi-comatosă pe care doar o doză de eter de calitate ţi-o poate da. Gelos pe starea sa complet lipsită de griji am început să mă enervez şi mai tare şi tot mai tare până când am strigat în vântul ce vuia deasupra mea „Tu-ţi soarta naibii! Aşa nu se mai poate!” şi am apăsat brusc pe frână, oprind maşina cu un ţipăt de himeră al roţilor.

Trebuia să mă calmez. Făcusem timp bun, aveam timp să ajungem şi chiar dacă băiatul a fugit direct la prima staţie de poliţie, ar mai dura până să dispecereze în direcţia noastră până şi o maşină. Nu, devenisem paranoic. La naiba, nu puteam continua aşa. Aşa că am făcut singurul lucru pe care orice om normal ar putea, şi ar trebui, să o facă în situaţia dată, mi-am scos .38-ul din portbagaj şi am pornit spre deşert pentru a face câteva găuri efemere în nisipul fierbinte.

Nu am îndrăznit să mă îndepărtez prea departe de maşină de frică că în orice moment va trebui să iau parte la o evadare bruscă şi violentă care probabil ne va lăsa pe amândoi ciuriuţi. La naiba, trebuie să-mi scot gândurile astea din cap. Cu spatele spre maşină şi cu liniştea drumului pustiu aş fi reuşit să mă conving că sunt doar eu în mijlocul deşertului, dar când am ridicat pistolul să trag primul glonţ într-un cactus ce avea ghinionul de a se afla la nici şapte metri de mine, când am tras adânc în piept ultima gură de aer pe care urma să o expulsez pe ţeava pistolului, avocatul meu a început să urle ca ceva animal preistoric împuns cu suliţa de un neaderthal ce l-a vânat zile întregi.

M-am întors la el şi l-am văzut zvârcolindu-se în scaun şi urlând prins în ceva halucinaţie oribilă pe care nu şi-o va aminti şi nici nu ar trebui. L-am prins şi am început să-l scutur, metoda care în ciudă la ce v-ar spune prietenii spălăciţi cu LSD, e singura care poate pune capăt rapid şi eficient unui trip de coşmar. Şi-a deschis ochii destul cât să mă vadă, şi s-a liniştit aproape instant.

Am revenit de unde am plecasem, şi am încercat din nou să-mi calmez nervii, am închis ochii şi am respirat adânc de câteva ori imaginându-mă singur, dar când să deschid ochii, porcul a început din nou să ţipe. „Ce naiba vrei, animal nemernic?” Dar atunci am văzut ceea ce vedea şi el, în faţa noastră la nici 50 de metrii plutea un obiect metalic şi circular ceva mai mare decat un yacht. Ce naiba a fost în cocaina aia? Dar ceva nu era în ordine, de ce aveam amândoi aceeaşi halucinaţie?

M-am întors la avocatul meu care îşî fixase privirea pe vedenia din faţa noastră. „Vezi şi tu chestia aia?” Dar nu era dubiu, era prins în acelaşi coşmar cu mine. M-am întors spre obiect şi am observat o deschidere în fundul ei. De acolo au ieşit trei astronauţi, alt termen nu găsesc, înalţi cât un copil sănătos american de 10 ani, cu bile mari de sticlă neagră pe cap. Avocatul meu nu înceta din urlat şi începeam să mă întreb de unde naiba are atâta aer în plămâni. Astronauţii pitici au început să vină spre noi, moment în care mi-am amintit că am .38-ul în mână. L-am ridicat şi am urlat „Staţi nemernicilor sau vă împuşc în numele Statelor Unite ale Americii şi a omenirii!”, unul din ei a ridicat o mână şi când am încercat să trag nu se întâmpla nimic, îmi blocaseră pistolul. Aşa că l-am aruncat cu toată forţa în capul celui din mijloc care avea mâna întinsă, dar acesta nu pare nici măcar să fi observat. Şi-a ridicat mâna spre avocatul meu care a încetat brusc să urle.
„Dumnezeule! Ce i-aţi facut? Roswell e la o mie de kilometrii de aici, nu aveţi hărţi?” Dar nu păreau să bage de seama nimic din ce ziceam. Aveam o singură şansă, trebuia să ne scot de acolo. Ştiam eu că va urma o evadare dramatică. Am sărit la volan şi am încercat să pornesc motorul, dar acesta evident nu funcţiona. Liderul şi-a ridicat din nou mâna spre noi şi atunci am ştiut că eram futuţi.

M-am sculat cu un gust acru în gură. Ce naiba se întâmplase? Halucinasem tot? Privind în jur mi-am dat seama că Soarele îşi mişcase poziţia. Atunci s-a trezit şi avocatul meu „Ce faci? De ce suntem opriţi? Cât e ceasul? Mişcă idiotule, că dacă nu ajungem la timp nu primeşti cameră la hotel!” O secundă am ezitat privindu-l, după care am întors cheia, motorul a pornit din prima şi am călcat acceleraţia iar singurul gând care îmi fugea prin creier era că poate să existe totuşi întâlniri mai terifiante decât una cu Richard M. Nixon.


Un comentariu:

justvave spunea...

Fear and Loathing in Las Vegas, love the movie.
Am citit și cartea... superbă!