pe astia sigur ii mai stiti:
duminică, 30 noiembrie 2008
sâmbătă, 29 noiembrie 2008
De unde a pornit criza economica
Exista o explicatie simpla pentru tot, in cazul de fata: Curcani cu relatii sus-puse!
vineri, 28 noiembrie 2008
joi, 27 noiembrie 2008
Lars von Trier
Relația mea cu Lars von Trier e cam de love-hate. Prima dată când am auzit de el, a fost când pur întâplător am dat pe ProCinema într-o sâmbătă noapte, când Cristian Tudor Popescu, în cadrul emisiunii CineTePrinde, prezenta un film intitulat „Europa”; îmi plăcea ce zicea el acolo, așa că am hotărât să mă uit la film. Din primele minute am fost aproape hipnotizat, în afara faptului că e un pic prea lung (un defect al regizorului în general) filmul mi s-a părut superb. Am fost intrigat, cine e acest bărbat de care până acum nu auzisem.
De „Dogville” mai auzisem eu de la diverse persoane (din care nici una nu a vrut să-mi zică mai mult de „trebuie să-l vezi”), apoi abia am aflat cine l-a scris și regizat. Pe net nu-l găseam, dar din nou mulțumesc domnului Popescu, căci din întâmplător l-am prins prezentând acest film. Trei ore mai târziu eram psihic extenuat, după „Magnolia” e al doilea film la care am jurat să nu îl mai văd câțiva ani, și nu pentru că ar fi prost, din contra. Au urmat „Breaking the waves”, care m-a dus la concluzia că nu mai vreau să văd nimic de von Trier, o vreme cel puțin, dar nu am putut rezista lui „Dancer in the Dark”, descris cu căldură de atâta lume(a cărui opinie în materie de filme o chiar respect), iar „Five Obstructions” și „Idioterne” erau foarte convenabil amplasate în biblioteca universității. Cum fac rost de restul filmografiei încă nu știu, căci, cu chiu cu vai, vreau să merg până la capăt.
Despre regizor puțin:
Născut în Danemarca în ’56, și-a regizat primul scurtmetraj (pe care îl găsesc pe IMDB cel puțin) la 11 ani, iar 17 ani mai târziu, și-a început prima din cele trei trilogii, „Europa”, a treia parte, omonimul „Europa” conferiindu-i recunoaștere internațională, în ’91 a luat trei mari premii la Cannes, mai puțin Palm D’or-ul, motiv pentru care le-a arătat frumos degetul juriului și a ieșit val-vârtej din sală. Au urmat două seriale, din care unul varianta daneză a „Regatul”-ui (Spitalul cu Fantome). 1995 a fost momentul în care a luat naștere manifestul „Dogme 95” scris împreună cu regizorul Thomas Vinterberg. Pe scurt manifestul denunță artificialismul filmelor, impunând un set de reguli, printre care: „Fără lumini artificiale; Fără recuzite, doar obiectele și hainele care sunt deja; Fără soundtrack din exterior, doar dacă e muzică la radio sau pe cd de ex; Camera să fie ținută de mână, fără trepied, se filmează unde e locul, nu unde poate camera sta” etc. De atunci a mai terminat o trilogie, a făcut 2 treimi din alta, și a mai făcut diverse chestii pt TV și nu numai.
Pe scurt, filmele, care le-am văzut, în ordinea în care le-am văzut:
Titlu: Europa
An: 1991
Cu: Barbara Sukowa, Max von Sydow, Udo Kier (care e pentru von Trier cam ce e Johnny Depp pentru Tim Burton)
Limba: Engleză/Germană
Durata: 112 min
Ultimul film din trilogia (atenție, trilogie ca și idee de bază, filmele nu au legătură de subiect efectiv unele cu altele) „Europa”, primul film care nu e în daneză, și placa de lansare în cinematografia internațională.
E vorba despre un american născut neamț, care vine la unchiul său în Germania, imediat după al Doilea Război Mondial, să ajute. Se îndrăgostește fiica șefului său, un magnat al trenurilor care a fost încurcat cu transportul evreilor către lagăre. Apar teroriști naziști care încă luptă. Un film despre vină, sacrificiu, remușcări, credință.
Filmat patru ani înainte de Dogma, filmul e alb negru, cu inserții de culori unde trebuie (lucru care încă cred că l-a inspirat pe Spielberg pentru „Schindler’s List”), unele scene sunt proiectate peste altele a la cinematograf.
De notat este scena când magnatul mai sus numit se sinucide în cadă tăindu-și venele; nu e pentru că ar fi sadică sau explicită, ci pentru că e frumoasă; el e filmat de sub apă, totul e alb și negru, dar când picurii de sânge lovesc apa, devin roșii și se împraștie în apă. E o imagine cu o puternică estetică.
Titlu: Dogville
An: 2003
Cu: Nicole Kidman, Paul Bettany, James Caan, John Hurt, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 178 min
E cred singurul film de care nu mă plâng de durată, deși probabil cel mai lung. Primul din trilogia „USA-Land of opportunities”. După cum am zis și mai sus, filmul m-a epuizat pur și simplu, e dur, e greu, și nu îl recomand nimănui care nu e un cinefil avizat,și rezistă calm prin chestii de genul „2001: A space odissey” sau „La Passion de Jeanne d'Arc”. Filmul nu e filmat în Dogma 95, ceea ce e numa’ bine, fiindcă chiar ar fi fost ceva de îndurat dacă nu ar fi fost originalitatea sa. Acțiunea are loc într-un oraș numit Dogville, care e desenat cu creta pe un fundal negru, fiecare casă, fiecare cameră, până și câinele naibii e doar desenat, ca planul unui orășel. Grace, personajul lui Kidman, ajunge în oraș într-un moment de dificultate, iar orășenii o primesc călduros, motiv pentru care ea îi ajută câte puțin pe fiecare. Pentru o vreme totul e ca o mică utopia, însă nu ar fi von Trier dacă nu ar avea filmul o aură de parcă ceva rău urmează să se întâmple(ca atunci când ești mic și după vreo năzbâtaie, când părinții te iau la întrebări, foarte calmi, nu știi dacă au aflat déjà sau dacă are rost să minți, de scăpat oricum nu vei scăpa). Lucrurile se schimbă, orășenii profită tot mai mult de femeia darnică și plină de bunătate, până când utopia devine un mic iad. Iar tu biet spectator nu a ice face decât să stai și să privești.
von Trier e recunoscut pentru greutățile la care își supune actorii, iar Kidman, la fel ca și Björk după “Dancer in the Dark”, a refuzat să mai lucreze cu el, ceea ce nu e exagerat considerând că ancora pe care o poartă personajul legată de gât în film e adevarată și Kidman a trebuit să o târască după ea.
Tot ce mai spun aici e că un film despre inocență, vinovăție, instinct de turmă, judecată și de ce nu, bine și rău. Trebuie menționat că deși filmul în sine e greu, are cel mai satisfăcator final pe care l-am văzut vreodată, ceea ce nu e deloc bine pentru mine ca om.
Titlu: Breaking the Waves
An: 1996
Cu: Emily Watson (incredibilul ei debut), Stellan Skarsgard, Katrin Carttlidge, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 159 min
L-am văzut noaptea târziu (mulțumită revistei “REPUBLIK”) împreună cu Rutzky (căruia i-a plăcut, în mod surprinzător) și cu Marqui (care s-a plictisit). Deși nu e filmat pentru a conveni Dogma, fiind filmat în ’96, influențele se văd clar. Camera ținută de mână, imaginea “grainy”, lumina natural.
Primul din trilogia “Golden Heart”, despre femei care își păstreză naivitatea deși trec și fac destule care ar trebui să o corupă. Din acel sentiment neplăcut pe tot parcursul filmului. Din nou un film greu pentru public. Are ce are von Trier cu publicul.
O femeie ușor schizofrenică și sentimental foarte instabilă, se căsătorește cu un bărbat care lucrează pe o insulă de pompat petrol. Are depresii extreme de câte ori acesta e plecat pe mare. Crezâd că poartă discuții cu Dumnezeu, se roagă ca bărbatul ei să aibă vreun accident ca să se întoarcă acasă. În momentul în care acesta rămâne chiar paralizat, ea se simte vinovată și ar face orice să-și remedieze greșeala.
El îi cere (pentru binele său sau al ei nu mi-am dat seama) să se culce cu alți bărbați și apoi să îi povestească. Ea face acest sacrificiu de mai multe ori, iar deși pe ea o distruge, lui pare să îi meargă din ce în ce mai bine.
Finalul…e așa cum ar trebui să fie
Titlu: Dancer in the Dark
An: 2000
Cu: Björk, Peter Stormare (cel din „Fargo”), David Morse, Catherine Denevue, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 140 min
Dacă nu o să vedeți nimic vreodată de von Trier, măcar acest film să îl vedeți.
După „BtW” am zis că nu mă mai ating de von Trier, e genial tipul, dar prea vizează disconfortul publiclui, totuși de film auzisem înainte de von Trier, mi s-a recomandat din nou cu apelativul „TREBUIE să-l vezi”, așa că l-am văzut.
Dacă von Trier face un musical, atunci singura actriță/cântăreață care se poate lua în considerare e Björk. Pentru cei care au habar de muzica ei, știu la ce să se aștepte, pentru restul, SURPRIZE.
Un musical nu poate fi Dogma, dar totuși nu s-a renunțat la imaginea grainy, ceea nu știu dacă e de beneficiu sau nu.
Nu s-a renunțat nici la disconfort, chiar și în momentele cele mai senine știi că urmează să se strice tot.
Björk e incredibilă, și ca voce și ca performance, nu mă mir deloc că filmarea a epuizat-o, sau că își începea zilele filmării spunăndu-i regizorului „Domnuile von Trier vă disprețuiesc!” și scuipând spre el.
Povestea, o fi din cauza muzicii?, te atinge mai mult decăt din celelalte filme, din cauza asta și finalul pare mult mai dur decât restul. Fiind ultimul film din seria „Golden Heart” sacrificiul protagonistei e inevitabil. Totuși este un final fără de care filmul nu ar fi același. Penultimul cântec din musical.
Ps: unul din cântece a fost nominalizat la Oscar, iar Björk l-a reînregistrat împreună cu Thom Yorke, „I’ve seen it all”
Titlu: Five obstructions
An: 2003
Limba: Daneză
Durata: 90 min
Un proiect documentar a lui von Trier, în care acesta îi dă temă de casă unui regizor mai bătrân renumit danez, Jorgen Leth, să își refacă un scurt metraj de la începutul carierei „Det perfekte menneske ”(Omul perfect), dar sub 5 condiții diferite. Scurt-metrajul în sine e interesant, la fel și unele din cele 5 remake-uri, dar per total toată chestia e cam degeaba, „un moft” ca să îl citez pe Mihai Chirilov.
și ultimul:
Titlu: Idioterne (Idioții)
An: 1998
Cu: Bodil Jorgensen, Jens Albinus, Henrik Prip
Limba: daneză
Durata: 117 min
Al doilea din seria “Golden Heart” și primul, teoretic, film Dogma 95, deși practic nici von Trier nici Vinterberg nu au făcut vreun film care să respecte regulile manifestului în totalitate. O femeie ajunge fără să vrea într-un grup de oameni, care trăiesc după filosofia că oamenii nu își folosesc în mod creative inteligența, că să fii idiot e un lux, pe care ei și-l vor permite, astfel încercând să fută un pic societatea. Culmea e găsește fericire în acest grup, mai ales după ce scapă de inhibiții și își descoperă idiotul interior.
Ideea bună, filmul e slab. Faptul că e Dogma 95 nu îl ajută cu nimic, măcar în celelalte două, care nu sunt dogma, aveau effect metodele. Mare parte din film sunt “idioții” în public, prefăcându-se retardați, punându-se în situații penibile, ceea ce ar fi fost interesant o dată sau de două ori, dar după o vreme devine anost. Tensiunile dintre personaje nu se explorează sufficient.
Scena de sex în grup e foarte bună (se prefac doar că e sex de retardați, sau pur și simplu vor un futai?), dar putea fi si mimată; ăia se fut pe bune, cu unghiuri de filmare demne de filme porno.
Finalul e cel care salvează; din nou eroina se sacrifică, deși acum mai simbolic decât în “BtheW” sau “DintheD”.
Așa să-l vezi numai sunt filme mult mai bune; decât dacă vrei să vezi filmografia von Trier.
Finalul unui post foarte lung, care oricum nu va fi citit de mai mult de 2 persoane, dar asta este. Aștept să văd “Manderley”, partea a doua din trilogia USA, partea a treia “Washington” e încă în producție. Și trilogia completă Europa mai e de văzut. Mai vorbim atunci.
De „Dogville” mai auzisem eu de la diverse persoane (din care nici una nu a vrut să-mi zică mai mult de „trebuie să-l vezi”), apoi abia am aflat cine l-a scris și regizat. Pe net nu-l găseam, dar din nou mulțumesc domnului Popescu, căci din întâmplător l-am prins prezentând acest film. Trei ore mai târziu eram psihic extenuat, după „Magnolia” e al doilea film la care am jurat să nu îl mai văd câțiva ani, și nu pentru că ar fi prost, din contra. Au urmat „Breaking the waves”, care m-a dus la concluzia că nu mai vreau să văd nimic de von Trier, o vreme cel puțin, dar nu am putut rezista lui „Dancer in the Dark”, descris cu căldură de atâta lume(a cărui opinie în materie de filme o chiar respect), iar „Five Obstructions” și „Idioterne” erau foarte convenabil amplasate în biblioteca universității. Cum fac rost de restul filmografiei încă nu știu, căci, cu chiu cu vai, vreau să merg până la capăt.
Despre regizor puțin:
Născut în Danemarca în ’56, și-a regizat primul scurtmetraj (pe care îl găsesc pe IMDB cel puțin) la 11 ani, iar 17 ani mai târziu, și-a început prima din cele trei trilogii, „Europa”, a treia parte, omonimul „Europa” conferiindu-i recunoaștere internațională, în ’91 a luat trei mari premii la Cannes, mai puțin Palm D’or-ul, motiv pentru care le-a arătat frumos degetul juriului și a ieșit val-vârtej din sală. Au urmat două seriale, din care unul varianta daneză a „Regatul”-ui (Spitalul cu Fantome). 1995 a fost momentul în care a luat naștere manifestul „Dogme 95” scris împreună cu regizorul Thomas Vinterberg. Pe scurt manifestul denunță artificialismul filmelor, impunând un set de reguli, printre care: „Fără lumini artificiale; Fără recuzite, doar obiectele și hainele care sunt deja; Fără soundtrack din exterior, doar dacă e muzică la radio sau pe cd de ex; Camera să fie ținută de mână, fără trepied, se filmează unde e locul, nu unde poate camera sta” etc. De atunci a mai terminat o trilogie, a făcut 2 treimi din alta, și a mai făcut diverse chestii pt TV și nu numai.
Pe scurt, filmele, care le-am văzut, în ordinea în care le-am văzut:
Titlu: Europa
An: 1991
Cu: Barbara Sukowa, Max von Sydow, Udo Kier (care e pentru von Trier cam ce e Johnny Depp pentru Tim Burton)
Limba: Engleză/Germană
Durata: 112 min
Ultimul film din trilogia (atenție, trilogie ca și idee de bază, filmele nu au legătură de subiect efectiv unele cu altele) „Europa”, primul film care nu e în daneză, și placa de lansare în cinematografia internațională.
E vorba despre un american născut neamț, care vine la unchiul său în Germania, imediat după al Doilea Război Mondial, să ajute. Se îndrăgostește fiica șefului său, un magnat al trenurilor care a fost încurcat cu transportul evreilor către lagăre. Apar teroriști naziști care încă luptă. Un film despre vină, sacrificiu, remușcări, credință.
Filmat patru ani înainte de Dogma, filmul e alb negru, cu inserții de culori unde trebuie (lucru care încă cred că l-a inspirat pe Spielberg pentru „Schindler’s List”), unele scene sunt proiectate peste altele a la cinematograf.
De notat este scena când magnatul mai sus numit se sinucide în cadă tăindu-și venele; nu e pentru că ar fi sadică sau explicită, ci pentru că e frumoasă; el e filmat de sub apă, totul e alb și negru, dar când picurii de sânge lovesc apa, devin roșii și se împraștie în apă. E o imagine cu o puternică estetică.
Titlu: Dogville
An: 2003
Cu: Nicole Kidman, Paul Bettany, James Caan, John Hurt, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 178 min
E cred singurul film de care nu mă plâng de durată, deși probabil cel mai lung. Primul din trilogia „USA-Land of opportunities”. După cum am zis și mai sus, filmul m-a epuizat pur și simplu, e dur, e greu, și nu îl recomand nimănui care nu e un cinefil avizat,și rezistă calm prin chestii de genul „2001: A space odissey” sau „La Passion de Jeanne d'Arc”. Filmul nu e filmat în Dogma 95, ceea ce e numa’ bine, fiindcă chiar ar fi fost ceva de îndurat dacă nu ar fi fost originalitatea sa. Acțiunea are loc într-un oraș numit Dogville, care e desenat cu creta pe un fundal negru, fiecare casă, fiecare cameră, până și câinele naibii e doar desenat, ca planul unui orășel. Grace, personajul lui Kidman, ajunge în oraș într-un moment de dificultate, iar orășenii o primesc călduros, motiv pentru care ea îi ajută câte puțin pe fiecare. Pentru o vreme totul e ca o mică utopia, însă nu ar fi von Trier dacă nu ar avea filmul o aură de parcă ceva rău urmează să se întâmple(ca atunci când ești mic și după vreo năzbâtaie, când părinții te iau la întrebări, foarte calmi, nu știi dacă au aflat déjà sau dacă are rost să minți, de scăpat oricum nu vei scăpa). Lucrurile se schimbă, orășenii profită tot mai mult de femeia darnică și plină de bunătate, până când utopia devine un mic iad. Iar tu biet spectator nu a ice face decât să stai și să privești.
von Trier e recunoscut pentru greutățile la care își supune actorii, iar Kidman, la fel ca și Björk după “Dancer in the Dark”, a refuzat să mai lucreze cu el, ceea ce nu e exagerat considerând că ancora pe care o poartă personajul legată de gât în film e adevarată și Kidman a trebuit să o târască după ea.
Tot ce mai spun aici e că un film despre inocență, vinovăție, instinct de turmă, judecată și de ce nu, bine și rău. Trebuie menționat că deși filmul în sine e greu, are cel mai satisfăcator final pe care l-am văzut vreodată, ceea ce nu e deloc bine pentru mine ca om.
Titlu: Breaking the Waves
An: 1996
Cu: Emily Watson (incredibilul ei debut), Stellan Skarsgard, Katrin Carttlidge, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 159 min
L-am văzut noaptea târziu (mulțumită revistei “REPUBLIK”) împreună cu Rutzky (căruia i-a plăcut, în mod surprinzător) și cu Marqui (care s-a plictisit). Deși nu e filmat pentru a conveni Dogma, fiind filmat în ’96, influențele se văd clar. Camera ținută de mână, imaginea “grainy”, lumina natural.
Primul din trilogia “Golden Heart”, despre femei care își păstreză naivitatea deși trec și fac destule care ar trebui să o corupă. Din acel sentiment neplăcut pe tot parcursul filmului. Din nou un film greu pentru public. Are ce are von Trier cu publicul.
O femeie ușor schizofrenică și sentimental foarte instabilă, se căsătorește cu un bărbat care lucrează pe o insulă de pompat petrol. Are depresii extreme de câte ori acesta e plecat pe mare. Crezâd că poartă discuții cu Dumnezeu, se roagă ca bărbatul ei să aibă vreun accident ca să se întoarcă acasă. În momentul în care acesta rămâne chiar paralizat, ea se simte vinovată și ar face orice să-și remedieze greșeala.
El îi cere (pentru binele său sau al ei nu mi-am dat seama) să se culce cu alți bărbați și apoi să îi povestească. Ea face acest sacrificiu de mai multe ori, iar deși pe ea o distruge, lui pare să îi meargă din ce în ce mai bine.
Finalul…e așa cum ar trebui să fie
Titlu: Dancer in the Dark
An: 2000
Cu: Björk, Peter Stormare (cel din „Fargo”), David Morse, Catherine Denevue, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 140 min
Dacă nu o să vedeți nimic vreodată de von Trier, măcar acest film să îl vedeți.
După „BtW” am zis că nu mă mai ating de von Trier, e genial tipul, dar prea vizează disconfortul publiclui, totuși de film auzisem înainte de von Trier, mi s-a recomandat din nou cu apelativul „TREBUIE să-l vezi”, așa că l-am văzut.
Dacă von Trier face un musical, atunci singura actriță/cântăreață care se poate lua în considerare e Björk. Pentru cei care au habar de muzica ei, știu la ce să se aștepte, pentru restul, SURPRIZE.
Un musical nu poate fi Dogma, dar totuși nu s-a renunțat la imaginea grainy, ceea nu știu dacă e de beneficiu sau nu.
Nu s-a renunțat nici la disconfort, chiar și în momentele cele mai senine știi că urmează să se strice tot.
Björk e incredibilă, și ca voce și ca performance, nu mă mir deloc că filmarea a epuizat-o, sau că își începea zilele filmării spunăndu-i regizorului „Domnuile von Trier vă disprețuiesc!” și scuipând spre el.
Povestea, o fi din cauza muzicii?, te atinge mai mult decăt din celelalte filme, din cauza asta și finalul pare mult mai dur decât restul. Fiind ultimul film din seria „Golden Heart” sacrificiul protagonistei e inevitabil. Totuși este un final fără de care filmul nu ar fi același. Penultimul cântec din musical.
Ps: unul din cântece a fost nominalizat la Oscar, iar Björk l-a reînregistrat împreună cu Thom Yorke, „I’ve seen it all”
Titlu: Five obstructions
An: 2003
Limba: Daneză
Durata: 90 min
Un proiect documentar a lui von Trier, în care acesta îi dă temă de casă unui regizor mai bătrân renumit danez, Jorgen Leth, să își refacă un scurt metraj de la începutul carierei „Det perfekte menneske ”(Omul perfect), dar sub 5 condiții diferite. Scurt-metrajul în sine e interesant, la fel și unele din cele 5 remake-uri, dar per total toată chestia e cam degeaba, „un moft” ca să îl citez pe Mihai Chirilov.
și ultimul:
Titlu: Idioterne (Idioții)
An: 1998
Cu: Bodil Jorgensen, Jens Albinus, Henrik Prip
Limba: daneză
Durata: 117 min
Al doilea din seria “Golden Heart” și primul, teoretic, film Dogma 95, deși practic nici von Trier nici Vinterberg nu au făcut vreun film care să respecte regulile manifestului în totalitate. O femeie ajunge fără să vrea într-un grup de oameni, care trăiesc după filosofia că oamenii nu își folosesc în mod creative inteligența, că să fii idiot e un lux, pe care ei și-l vor permite, astfel încercând să fută un pic societatea. Culmea e găsește fericire în acest grup, mai ales după ce scapă de inhibiții și își descoperă idiotul interior.
Ideea bună, filmul e slab. Faptul că e Dogma 95 nu îl ajută cu nimic, măcar în celelalte două, care nu sunt dogma, aveau effect metodele. Mare parte din film sunt “idioții” în public, prefăcându-se retardați, punându-se în situații penibile, ceea ce ar fi fost interesant o dată sau de două ori, dar după o vreme devine anost. Tensiunile dintre personaje nu se explorează sufficient.
Scena de sex în grup e foarte bună (se prefac doar că e sex de retardați, sau pur și simplu vor un futai?), dar putea fi si mimată; ăia se fut pe bune, cu unghiuri de filmare demne de filme porno.
Finalul e cel care salvează; din nou eroina se sacrifică, deși acum mai simbolic decât în “BtheW” sau “DintheD”.
Așa să-l vezi numai sunt filme mult mai bune; decât dacă vrei să vezi filmografia von Trier.
Finalul unui post foarte lung, care oricum nu va fi citit de mai mult de 2 persoane, dar asta este. Aștept să văd “Manderley”, partea a doua din trilogia USA, partea a treia “Washington” e încă în producție. Și trilogia completă Europa mai e de văzut. Mai vorbim atunci.
miercuri, 26 noiembrie 2008
The Exorcist
An: 1974
Regie: William Friedkin
Cu: Ellen Burstyn, Max von Sydow, Jason Miller, Linda Blair
Durata: 122 min / 132 director’s cut
Locație: SUA
Nu sunt mare adept al filmelor de groază. Nu-i vorba că nu mă sperie când mă uit la ele singur, noaptea, dar în afară de asta nu e nimic de ele. Ok, de majoritatea de ele, nu chiar toate. Sincer, „Ring 2”, „The Omen”, „Freddy vs. Jason” le-am văzut la cinema și am râs cu lacrimi.
Sub condițiile astea am văzut într-o seară pe HBO, „The Exorcist: The Beginning”, partea a patra adică, un film horror perfect tipic, cu unele momente scary, unele clasice în care se creează tensiune ca apoi să apară ceva brusc pe ecran, lucru care te-ar speria și în cea mai idioată comedie.
Cu toate astea „The Exorcist” original avea o anume aură pentru mine, auzind așa de mult despre el. Aseară l-am văzut în sfârșit, versiunea originală, necenzurată. E GENIAL. Nu e un horroraș tămpit, plin de trucuri ieftine menite să te sperie. Scopul filmului nu e să te sperie ci să te facă să te simți incomfortabil, foarte incomfortabil.
E lent, mare parte a filmului dezvoltă personajele, exorcizarea în sine având loc în ultima jumătate de oră. Ce mai? E o dramă inteligentă și profundă, nu un horror.
Dar să nu vă lăsați înșelați, există destule momente care să vă dea fiori pe șira spinării. Chiar dacă la început îmi păreau amuzante aparițiile demonului, prezența sa îndelungată pe ecran, a înlocuit(fără să-mi dau seama) amuzamentul cu neliniștea, să zicem ca ești lent posedat de un sentiment neplăcut cu fiecare minut care trece.
Actorii sunt minunați, Miller care e la primul rol într-un film redă foarte bine preotul abătut de viață, Linda Blair e înfiorătoare pentru o fată de 12 ani (chiar dacă nu ea a făcut vocea demonului), iar Ellen Burstyn dă ce are mai bun. (mi-a luat ceva timp să o recunosc, și am o mare nedumerire, cum a putut să joace în filmul ăsta, și apoi să refuze rolul mamei din „Requiem for a dream” pentru că scenariul a speriat-o prea tare? Noroc că a fost convinsă să accepte totuși rolul)
Dacă vă place „Saw”, „Scream”, „The Hostel” sau alte filme de genul, iar chestii de genul „The Others” v-au plictisit, sunt șanse foarte mari să vă plictisească și acest film, e ceva mai subtil decât „Freddy vs. Jason”. Dar dacă vă place un film bun, chiar dacă nu vă plac filmele de groază, nu așteptați până la Halloween, „The Exorcist” să fie pe listă.
P.S: nu vă uitați cu gașca de prieteni gălăgioși, cu popcorn și alcool, în cautarea de senzații tari, o să strice și filmul și seara.
P.SS: filme de groază care au ceva de ele: „The Others”, „Saw”(da’ numa’ primu’), și neapărat „Dead End”, e atipic, dar eficient! Mai ziceți voi altele(asta dacă citește cineva drăcia naibii), o să mă mai gândesc și eu.
P.SSs: trailerul pe care l-am ales a fost interzis să fie rulat în cinematografe, cică leșinau oamenii (lucru care se întâmpla și la film). Uitați-vă la el, și vă faceți o impresie despre sentimentul filmului.
Regie: William Friedkin
Cu: Ellen Burstyn, Max von Sydow, Jason Miller, Linda Blair
Durata: 122 min / 132 director’s cut
Locație: SUA
Nu sunt mare adept al filmelor de groază. Nu-i vorba că nu mă sperie când mă uit la ele singur, noaptea, dar în afară de asta nu e nimic de ele. Ok, de majoritatea de ele, nu chiar toate. Sincer, „Ring 2”, „The Omen”, „Freddy vs. Jason” le-am văzut la cinema și am râs cu lacrimi.
Sub condițiile astea am văzut într-o seară pe HBO, „The Exorcist: The Beginning”, partea a patra adică, un film horror perfect tipic, cu unele momente scary, unele clasice în care se creează tensiune ca apoi să apară ceva brusc pe ecran, lucru care te-ar speria și în cea mai idioată comedie.
Cu toate astea „The Exorcist” original avea o anume aură pentru mine, auzind așa de mult despre el. Aseară l-am văzut în sfârșit, versiunea originală, necenzurată. E GENIAL. Nu e un horroraș tămpit, plin de trucuri ieftine menite să te sperie. Scopul filmului nu e să te sperie ci să te facă să te simți incomfortabil, foarte incomfortabil.
E lent, mare parte a filmului dezvoltă personajele, exorcizarea în sine având loc în ultima jumătate de oră. Ce mai? E o dramă inteligentă și profundă, nu un horror.
Dar să nu vă lăsați înșelați, există destule momente care să vă dea fiori pe șira spinării. Chiar dacă la început îmi păreau amuzante aparițiile demonului, prezența sa îndelungată pe ecran, a înlocuit(fără să-mi dau seama) amuzamentul cu neliniștea, să zicem ca ești lent posedat de un sentiment neplăcut cu fiecare minut care trece.
Actorii sunt minunați, Miller care e la primul rol într-un film redă foarte bine preotul abătut de viață, Linda Blair e înfiorătoare pentru o fată de 12 ani (chiar dacă nu ea a făcut vocea demonului), iar Ellen Burstyn dă ce are mai bun. (mi-a luat ceva timp să o recunosc, și am o mare nedumerire, cum a putut să joace în filmul ăsta, și apoi să refuze rolul mamei din „Requiem for a dream” pentru că scenariul a speriat-o prea tare? Noroc că a fost convinsă să accepte totuși rolul)
Dacă vă place „Saw”, „Scream”, „The Hostel” sau alte filme de genul, iar chestii de genul „The Others” v-au plictisit, sunt șanse foarte mari să vă plictisească și acest film, e ceva mai subtil decât „Freddy vs. Jason”. Dar dacă vă place un film bun, chiar dacă nu vă plac filmele de groază, nu așteptați până la Halloween, „The Exorcist” să fie pe listă.
P.S: nu vă uitați cu gașca de prieteni gălăgioși, cu popcorn și alcool, în cautarea de senzații tari, o să strice și filmul și seara.
P.SS: filme de groază care au ceva de ele: „The Others”, „Saw”(da’ numa’ primu’), și neapărat „Dead End”, e atipic, dar eficient! Mai ziceți voi altele(asta dacă citește cineva drăcia naibii), o să mă mai gândesc și eu.
P.SSs: trailerul pe care l-am ales a fost interzis să fie rulat în cinematografe, cică leșinau oamenii (lucru care se întâmpla și la film). Uitați-vă la el, și vă faceți o impresie despre sentimentul filmului.
marți, 25 noiembrie 2008
Nostalgia 3
Sa trecem la ceva mai putin serios, ceva mai in sensul desenelor animate.
Din Anglia, una din bucuriile diminetilor copilariei mele: "Der Traumstein"
Din Anglia, una din bucuriile diminetilor copilariei mele: "Der Traumstein"
luni, 24 noiembrie 2008
Burn After Reading & Fargo
An: 2008
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Francis McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, J.K. Simmons, Brad Pitt, George Clooney
Durata: 96 min
Locație: SUA/Marea Britanie/Franța
În mod excepțional am pus trailerul în fața descrierii, dar din motive bune. Ați reușit să vă faceți cea mai vagă idee despre subiectul filmului privind aceste fragmente? Nu prea, așa-i? Păi cam așa e și filmul, nu degeaba personajul lui J.K Simmons (Spider-Man, Juno) spune „report back to me when...it all makes sense”, it won’t. Proaspăta comedie neagră a fraților Coen este o minunată serie de coincidențe pur random. Nu există un fir epic în sensul clasic. Personajele se întânesc întâmplător, habar nu au ce urmăresc ceilalți, sau care e amestecătura lor în poveste, cu toate astea reușesc să se influențeze reciproc constant.
Cu acest film frații Coen au demonstrat că ei încă sunt frații Coen, și că oricine va încerca să le catalogheze vreodată stilul, va avea mari bătăi de cap. După mult-premiatul „No country for old men” au luat o întorsătură de 180⁰, arătându-și din nou versatilitatea.
Castul e desigur formidabil, un George Clooney cam hăbăuc, nu puternicul male-figure cu care suntem obișnuiți, un Brad Pitt tăntălău, un John Malkovich nervos, alcoolic, amuzant iar de Francis Macdormand și Tilda Swinton să nu mai vorbim.
Nu știu cât de satisfăcută îți e pofta cinematografică după ce ai văzut acest film, dar cu siguranță vei fi un pic (plăcut)dezorientat și mai bine dispus.
Fargo
An: 1996
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi, Peter Stormare
Durata: 98 min
Locație: SUA
După cum spuneam mai sus, frații Coen se disting de restul Hollywoodului prin faptul că nici unul din filmele lor nu seamănă cu altul. În plus, toate filmele lor le regizează împreună și le scriu împreună, cel mai des scenariile fiind originale („No country for old men” fiind excepția notabilă). „Fargo” ar intra în categoria filmelor polițieste, dar nu ar fi un veritabil Coen dacă nu ar reimagina genul.
Acțiunea începe simplă dar se complică pe parcurs. Un bărbat (Macy) are nevoie de bani, așa că angajează doi criminali (Buscemi și Stormare, care joacă formidabil) să îi răpească soția, astfel încât tatăl ei bogat, care pe el nu îl suportă ca și ginere, să plătească, iar cei trei să împartă banii. Ok, nu începe chiar simplu. Când treaba se complică iar cei doi comit niște crime, intră în joc personajul lui McDormand, o polițistă foarte capabilă și însărcinată.
Actorii nu sunt neapărat A-list, nu sunt foarte cunoscuți de publicul larg, dar sunt cu atât mai buni; Macy joacă personajul care i se potrivește cel mai bine (vezi „Magnolia”), Buscemi e la fel de versatil ca regizorii frați iar pe Stormare sincer abia aici l-am descoperit, dar criminalul cu sânge rece pe care îl joacă poate concura oricâd Antoine Cigurgh a lui Javier Bardem din „No country for old men”.
Crimenel realiste on-screen și umorul nu lipsesc desigur nici din această peliculă, iar cele aproape 100 de minute trec repede, fără să te plictisești măcar o dată. Accentul de Minnesota te poate enerva ușor, dar te obișnuiești repede.
Concluzia ar fi că dacă nu știți la ce să vă uitați, aceste două filme merg oricând, la aproape orice public. Iar dacă nu astea 2, orice alt film (dublu)semnat Coen.
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Francis McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, J.K. Simmons, Brad Pitt, George Clooney
Durata: 96 min
Locație: SUA/Marea Britanie/Franța
În mod excepțional am pus trailerul în fața descrierii, dar din motive bune. Ați reușit să vă faceți cea mai vagă idee despre subiectul filmului privind aceste fragmente? Nu prea, așa-i? Păi cam așa e și filmul, nu degeaba personajul lui J.K Simmons (Spider-Man, Juno) spune „report back to me when...it all makes sense”, it won’t. Proaspăta comedie neagră a fraților Coen este o minunată serie de coincidențe pur random. Nu există un fir epic în sensul clasic. Personajele se întânesc întâmplător, habar nu au ce urmăresc ceilalți, sau care e amestecătura lor în poveste, cu toate astea reușesc să se influențeze reciproc constant.
Cu acest film frații Coen au demonstrat că ei încă sunt frații Coen, și că oricine va încerca să le catalogheze vreodată stilul, va avea mari bătăi de cap. După mult-premiatul „No country for old men” au luat o întorsătură de 180⁰, arătându-și din nou versatilitatea.
Castul e desigur formidabil, un George Clooney cam hăbăuc, nu puternicul male-figure cu care suntem obișnuiți, un Brad Pitt tăntălău, un John Malkovich nervos, alcoolic, amuzant iar de Francis Macdormand și Tilda Swinton să nu mai vorbim.
Nu știu cât de satisfăcută îți e pofta cinematografică după ce ai văzut acest film, dar cu siguranță vei fi un pic (plăcut)dezorientat și mai bine dispus.
Fargo
An: 1996
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi, Peter Stormare
Durata: 98 min
Locație: SUA
După cum spuneam mai sus, frații Coen se disting de restul Hollywoodului prin faptul că nici unul din filmele lor nu seamănă cu altul. În plus, toate filmele lor le regizează împreună și le scriu împreună, cel mai des scenariile fiind originale („No country for old men” fiind excepția notabilă). „Fargo” ar intra în categoria filmelor polițieste, dar nu ar fi un veritabil Coen dacă nu ar reimagina genul.
Acțiunea începe simplă dar se complică pe parcurs. Un bărbat (Macy) are nevoie de bani, așa că angajează doi criminali (Buscemi și Stormare, care joacă formidabil) să îi răpească soția, astfel încât tatăl ei bogat, care pe el nu îl suportă ca și ginere, să plătească, iar cei trei să împartă banii. Ok, nu începe chiar simplu. Când treaba se complică iar cei doi comit niște crime, intră în joc personajul lui McDormand, o polițistă foarte capabilă și însărcinată.
Actorii nu sunt neapărat A-list, nu sunt foarte cunoscuți de publicul larg, dar sunt cu atât mai buni; Macy joacă personajul care i se potrivește cel mai bine (vezi „Magnolia”), Buscemi e la fel de versatil ca regizorii frați iar pe Stormare sincer abia aici l-am descoperit, dar criminalul cu sânge rece pe care îl joacă poate concura oricâd Antoine Cigurgh a lui Javier Bardem din „No country for old men”.
Crimenel realiste on-screen și umorul nu lipsesc desigur nici din această peliculă, iar cele aproape 100 de minute trec repede, fără să te plictisești măcar o dată. Accentul de Minnesota te poate enerva ușor, dar te obișnuiești repede.
Concluzia ar fi că dacă nu știți la ce să vă uitați, aceste două filme merg oricând, la aproape orice public. Iar dacă nu astea 2, orice alt film (dublu)semnat Coen.
Nostalgia 2
"Lady Oscar"
Un serial animat care prezicea animeurile care ruleaza acum doar dupa ora 22.
Acesta rula dimineata si amiaza, pentru copii, desi avea (din cate tin minte) numeroase momente de violenta si chiar aluzii sexuale destul de explicite.
Actiunea are loc in timpul revolutiei franceze(un subiect cu care un copil de 6 nu prea are ce incepe), iar decapitarea familiei regale nu este omisa.
Cu toate astea stiu ca ma uitam zilnic, si desi nu intelegeam prea multe, mi-a lasat o impresie care sa dureze 13 ani, ceea ce nu cred ca oricare din desenele de azi de pe FoxKids sau Cartoon Network ar face-o.
Un serial animat care prezicea animeurile care ruleaza acum doar dupa ora 22.
Acesta rula dimineata si amiaza, pentru copii, desi avea (din cate tin minte) numeroase momente de violenta si chiar aluzii sexuale destul de explicite.
Actiunea are loc in timpul revolutiei franceze(un subiect cu care un copil de 6 nu prea are ce incepe), iar decapitarea familiei regale nu este omisa.
Cu toate astea stiu ca ma uitam zilnic, si desi nu intelegeam prea multe, mi-a lasat o impresie care sa dureze 13 ani, ceea ce nu cred ca oricare din desenele de azi de pe FoxKids sau Cartoon Network ar face-o.
duminică, 23 noiembrie 2008
Choke
An: 2008
Regie: Clark Gregg
Cu: Sam Rockwell, Anjelica Huston, Kelly Macdonald, Brad William Henke
Durata: 89 min
Locație: SUA
Romanul „Fight Club” a șocat o generație și a inspirat alta, iar David Fincher a reușit să-l transpună cu măiestrie pe peliculă. Când însă Polirom a scos versiunea română „Sufocare”, a noului roman a lui Palahniuk, pe care l-am devorat, aveam dubii că poate fi transpus pe marele ecran într-un mod care să nu-l strice.
Neținâd seamă de dubiile mele, vreo doi ani mai târziu Hollywood a început filmarea, iar miercurea trecută am putut în sfârșit să văd rezultatul.
Aflând că Sam Rockwell (Galaxy Quest, Confessions of a dangerous Mind, The Hitchhikers Guide to the Galaxy,The Assassination of Jesse James by the coward Robert Ford) va juca personajul principal nu am fost încântat; este un actor versatil pe care îl respect, dar nu reușeam să-l văd în rolul lui Victor Mancini, un dependent sexual, fără prea multă moralitate, care face rost de bani să-și țină mama în spital sufocându-se în restaurante, lăsându-se salvat de clienți bogați, care mai apoi se vor simți responsabil pentru bunăstarea lui și îi vor trimite bani.
Nici Angelica Huston nu îmi zâmbea în rolul mamei suferinde de Alzheimer. Per total filmul urma să mă dezamăgească complet.
Și am fost dezamăgit, am fost crunt dezamăgit în așteptarea mea de a fi dezamăgit. Filmul a fost amuzant, deștept, pervers, iar actorii s-au descurcat de minune; Rockwell redă un anti-erou desăvârșit, adică rău dar adorabil, iar Huston este convingătoare atât ca și o pacientă senilă cât și o rebelă(poate puțin nebună) care încearcă sa descopere conpirațiile societății. O surpriză plăcută o constituie Kelly Macdonald(pe care o ținem minte din „Trainspotting”...cum să uităm?), într-un rol secundar dar efectiv.
Având doar o oră jumătate, filmul a renunțat la multe teme și subiecte din carte, unele părți lăsându-i pe necitiți chiar un pic nedumeriți. Dar așa a reușit să adopte un ton mai ușor, ajutat însă și de umorul lui Palahniuk, care, slavă Domnului, nu s-a pierdut.
Ca și cu „Fight Club”, finalul a fost modificat, chiar mai mult, dar cel din carte nu ar fi funcționar cu stilul filmului.
Per total, filmul, deși nu se recomandă persoanele peste 55 de ani, și (în Anglia cel puțin) interzis persoanelor sub 18, este o comedie întunecată(nu neagră) savuroasă echilibrată de momente dramatice veridice și un dram de idei filosofice(și mult sex desigur). Dacă e la cinema nu îl pierdeți, dacă nu, aveți DC++ și torrente.
Regie: Clark Gregg
Cu: Sam Rockwell, Anjelica Huston, Kelly Macdonald, Brad William Henke
Durata: 89 min
Locație: SUA
Romanul „Fight Club” a șocat o generație și a inspirat alta, iar David Fincher a reușit să-l transpună cu măiestrie pe peliculă. Când însă Polirom a scos versiunea română „Sufocare”, a noului roman a lui Palahniuk, pe care l-am devorat, aveam dubii că poate fi transpus pe marele ecran într-un mod care să nu-l strice.
Neținâd seamă de dubiile mele, vreo doi ani mai târziu Hollywood a început filmarea, iar miercurea trecută am putut în sfârșit să văd rezultatul.
Aflând că Sam Rockwell (Galaxy Quest, Confessions of a dangerous Mind, The Hitchhikers Guide to the Galaxy,The Assassination of Jesse James by the coward Robert Ford) va juca personajul principal nu am fost încântat; este un actor versatil pe care îl respect, dar nu reușeam să-l văd în rolul lui Victor Mancini, un dependent sexual, fără prea multă moralitate, care face rost de bani să-și țină mama în spital sufocându-se în restaurante, lăsându-se salvat de clienți bogați, care mai apoi se vor simți responsabil pentru bunăstarea lui și îi vor trimite bani.
Nici Angelica Huston nu îmi zâmbea în rolul mamei suferinde de Alzheimer. Per total filmul urma să mă dezamăgească complet.
Și am fost dezamăgit, am fost crunt dezamăgit în așteptarea mea de a fi dezamăgit. Filmul a fost amuzant, deștept, pervers, iar actorii s-au descurcat de minune; Rockwell redă un anti-erou desăvârșit, adică rău dar adorabil, iar Huston este convingătoare atât ca și o pacientă senilă cât și o rebelă(poate puțin nebună) care încearcă sa descopere conpirațiile societății. O surpriză plăcută o constituie Kelly Macdonald(pe care o ținem minte din „Trainspotting”...cum să uităm?), într-un rol secundar dar efectiv.
Având doar o oră jumătate, filmul a renunțat la multe teme și subiecte din carte, unele părți lăsându-i pe necitiți chiar un pic nedumeriți. Dar așa a reușit să adopte un ton mai ușor, ajutat însă și de umorul lui Palahniuk, care, slavă Domnului, nu s-a pierdut.
Ca și cu „Fight Club”, finalul a fost modificat, chiar mai mult, dar cel din carte nu ar fi funcționar cu stilul filmului.
Per total, filmul, deși nu se recomandă persoanele peste 55 de ani, și (în Anglia cel puțin) interzis persoanelor sub 18, este o comedie întunecată(nu neagră) savuroasă echilibrată de momente dramatice veridice și un dram de idei filosofice(și mult sex desigur). Dacă e la cinema nu îl pierdeți, dacă nu, aveți DC++ și torrente.
sâmbătă, 22 noiembrie 2008
2012
Dacă nu cer prea mult, cineva vă rog să îl ucidă pe Roland Emmerich. Doar pentru că mayașilor li se termină calendarul în 2012(probabil din cauza că le-o fo’ lene să-l continue. Adică l-au făcut pe 5000 de ani, ce naiba? Nici eu nu-mi fac agenda pe mai mult de 2 săptămâni, asta nu înseamnă că lumea se va termina peste 2 duminici) și niște idioți New Age au interpretat că asta înseamnă apocalipsa, omul ăla face un film despre asta. Și ca să vezi, sfârșitul lumii va avea bază ecologică, inundații, cutremure etc. (și ca să fie clar o dată pentru totdeauna, Nostradamus nu a prezis armaghedonul pt anul 2012, Nostradamus nu a prezis nimic, Nostradamus a scris niște chestii foarte vagi, care mulțumită naturii ciclice a istoriei, pot fi adaptate unor evenimente curente. Nostradamus a fost un geniu în înțelegerea naturii umane, dar nu a fost un profet, așa că data viitoare când cineva vă spune ca el a prezis un eveniment sau dată concretă, POCNIȚI-L ÎN NAS)
Roland, fanii SF-ului îți vor mulțumi pe veci pentru „Stargate” și „Independence Day”, dar las-o baltă. Puteai să te retragi ca și Bobby McFerrin, la punctul culminant, să te țină lumea minte așa. Ai ratat acea șansă, ai continuat cu filmele, și au fost proaste; „Godzilla” să zicem că a mai mers de summerflick, iar „The Patriot” „merely a blip on an otherwise uninterrupted downward trajectory”, dar „The day after tommorow” vai, vai, nici Michael Moore nu putea fi mai politic. Și Roland? Un mic sfat: EFECTELE SPECIALE, ORICÂT DE PIZDĂ AR FI, NU FAC UN FILM! Cât despre „10000 BC”, l-am văzut doar pentru că aveam nevoie de porție de râs copios, nu te supăra, dar știam cât de jalnic va fi cu mult înainte să calc în cinematograf, da. Așa că te rog încetează cu chestiile alea, ’filme’ le numești? mă rog; pentru că mai multe rele nu fac un bine; și doar ca să fim siguri, împușcă-te!
Roland, fanii SF-ului îți vor mulțumi pe veci pentru „Stargate” și „Independence Day”, dar las-o baltă. Puteai să te retragi ca și Bobby McFerrin, la punctul culminant, să te țină lumea minte așa. Ai ratat acea șansă, ai continuat cu filmele, și au fost proaste; „Godzilla” să zicem că a mai mers de summerflick, iar „The Patriot” „merely a blip on an otherwise uninterrupted downward trajectory”, dar „The day after tommorow” vai, vai, nici Michael Moore nu putea fi mai politic. Și Roland? Un mic sfat: EFECTELE SPECIALE, ORICÂT DE PIZDĂ AR FI, NU FAC UN FILM! Cât despre „10000 BC”, l-am văzut doar pentru că aveam nevoie de porție de râs copios, nu te supăra, dar știam cât de jalnic va fi cu mult înainte să calc în cinematograf, da. Așa că te rog încetează cu chestiile alea, ’filme’ le numești? mă rog; pentru că mai multe rele nu fac un bine; și doar ca să fim siguri, împușcă-te!
Hunger
An: 2008
Regie: Steve McQueen
Cu: Michael Fassbender, Stuart Graham, Helena Bereen, Liam Cunningham
Durata: 96 min
Locație: Marea Britanie/Irlanda
1981, în Belfast „the Troubles”(evenimentele violente pornite de IRA, Armata Provizorie a Irlandei Republicane) durează de aproape 20 de ani, o grevă a foamei civilă a eșuat, însă nu și fără victime, guvernul lui Thatcher e ferm pe poziție în a-i considera pe membrii IRA teroriști, și în pușcării membrii arestați protestează pentru a primii statutul de „prizioneri politici”.
Filmul începe cu un bărbat scufundându-și mâna însânerată în apă rece. Apoi același bărbat, acasă, se pregătește-te de servici, se îmbracă în haine de polițist, iese în curte, verifică sub mașină să nu fie bombe, sub ochii soției care îl privește îngrijorată de la geam; abia după ce el va porni și va ieși din câmpul vizual va pleca ea de acolo.
Trecem la un tânăr irlandez care tocmai a fost închis. Refuză să poarte „uniforma unui criminal”, este scris pe o listă de pușcăriași care refuză să coopereze. Se dezbracă, i se dă o pătură, și este condus într-o celulă unde este un alt prizonier îmbrăcat doar cu o pătură (protestul păturilor). Pereții celulei sunt acoperiți cu excremente, iar prizionerii refuză să se spele, să se tundă și să se radă (protestul mizeriei). Urmărim viața lor în inchisoare. Protestele, bătăile pe care le primesc în timp ce sunt spălați și tunși în mod forțat, comunicările secrete cu soția/părinții/frații.
Nici cei doi prizioneri, nici gardianul de la început nu sunt personajele principale ale filmului. Personajul principal apare după vreo treime. Este Bob Sands, personaj bazat pe realitate. În urma eșuării protestelor, acesta conduce o grevă a foamei în pușcărie. Pentru ca greva să funcționeze mai bine, prizionerii încep refuzul de a mâncă câte unul la 2 săptămâni distanță. Sands este primul. 66 de zile mai târziu moare în pușcărie. În această perioadă a fost votat ca membru al parlamentului britanic.
Dacă prima parte prezintă violența pușcăriei, tratamentul inuman pe care îl primesc pușcăriașii, și inclusiv uciderea de către un civil a gardianului de la începutul filmului. A doua parte o ia la un pas mai domol.
Sands are o discuție cu preotul/prietenul său, în care îi explică că va urma greva. Acesta fiind convins că e sinucidere fără rost nu vrea să-l asculte. Scena conține o dublă continuă de 17 minute, record mondial. Cei doi actori repetau scena și de 15 ori pe zi.
Ultima parte a filmului este greva în sine. Dialogul lipsește aproape complet. Îl vedem pe Sands dispărând sub ochii noștrii. Actorul a urmat o ultradietă, nu prea diferită de cea a lui Christian Bale din „The Machinist”, iar transformarea dintr-un tânăr bine făcut într-un schelet fără vlagă este prins pe peliculă.
Finalul poetic nu îl pot descrie decât frumos. Filmat într-un aspect ratio de 2.35:1, culori fade, sunete diminuate, imaginea lui Sands bântuind conștientul. În ultimele momente acesta își amintește de tânăra adolescență când era un tânăr maratonist. Îl vedem pe băiatul de 12 ani care era el, antrenându-se într-o pădure. Pe măsură ce întunericul îl cuprinde se întoarce spre cameră gândindu-se să se întoarcă, dar nu șovăie mult și se adâncește în întuneric; moment în care imaginea se întoarce la chipul lui Sands, pe patul din pușcărie, abia decedat.
Filmul a generat controverse din cauza reprezentării unor oameni, considerați de mulți criminali și teroriști, ca și eroi sensibili și martiri. Cu toate acestea a câștigat Camera d’Or la Cannes. Ca român nu am înțeles unele aspecte ale filmului, nefiind decât vag familiar cu luptele din Irlanda, dar nu pot regreta că l-am văzut.
Regie: Steve McQueen
Cu: Michael Fassbender, Stuart Graham, Helena Bereen, Liam Cunningham
Durata: 96 min
Locație: Marea Britanie/Irlanda
1981, în Belfast „the Troubles”(evenimentele violente pornite de IRA, Armata Provizorie a Irlandei Republicane) durează de aproape 20 de ani, o grevă a foamei civilă a eșuat, însă nu și fără victime, guvernul lui Thatcher e ferm pe poziție în a-i considera pe membrii IRA teroriști, și în pușcării membrii arestați protestează pentru a primii statutul de „prizioneri politici”.
Filmul începe cu un bărbat scufundându-și mâna însânerată în apă rece. Apoi același bărbat, acasă, se pregătește-te de servici, se îmbracă în haine de polițist, iese în curte, verifică sub mașină să nu fie bombe, sub ochii soției care îl privește îngrijorată de la geam; abia după ce el va porni și va ieși din câmpul vizual va pleca ea de acolo.
Trecem la un tânăr irlandez care tocmai a fost închis. Refuză să poarte „uniforma unui criminal”, este scris pe o listă de pușcăriași care refuză să coopereze. Se dezbracă, i se dă o pătură, și este condus într-o celulă unde este un alt prizonier îmbrăcat doar cu o pătură (protestul păturilor). Pereții celulei sunt acoperiți cu excremente, iar prizionerii refuză să se spele, să se tundă și să se radă (protestul mizeriei). Urmărim viața lor în inchisoare. Protestele, bătăile pe care le primesc în timp ce sunt spălați și tunși în mod forțat, comunicările secrete cu soția/părinții/frații.
Nici cei doi prizioneri, nici gardianul de la început nu sunt personajele principale ale filmului. Personajul principal apare după vreo treime. Este Bob Sands, personaj bazat pe realitate. În urma eșuării protestelor, acesta conduce o grevă a foamei în pușcărie. Pentru ca greva să funcționeze mai bine, prizionerii încep refuzul de a mâncă câte unul la 2 săptămâni distanță. Sands este primul. 66 de zile mai târziu moare în pușcărie. În această perioadă a fost votat ca membru al parlamentului britanic.
Dacă prima parte prezintă violența pușcăriei, tratamentul inuman pe care îl primesc pușcăriașii, și inclusiv uciderea de către un civil a gardianului de la începutul filmului. A doua parte o ia la un pas mai domol.
Sands are o discuție cu preotul/prietenul său, în care îi explică că va urma greva. Acesta fiind convins că e sinucidere fără rost nu vrea să-l asculte. Scena conține o dublă continuă de 17 minute, record mondial. Cei doi actori repetau scena și de 15 ori pe zi.
Ultima parte a filmului este greva în sine. Dialogul lipsește aproape complet. Îl vedem pe Sands dispărând sub ochii noștrii. Actorul a urmat o ultradietă, nu prea diferită de cea a lui Christian Bale din „The Machinist”, iar transformarea dintr-un tânăr bine făcut într-un schelet fără vlagă este prins pe peliculă.
Finalul poetic nu îl pot descrie decât frumos. Filmat într-un aspect ratio de 2.35:1, culori fade, sunete diminuate, imaginea lui Sands bântuind conștientul. În ultimele momente acesta își amintește de tânăra adolescență când era un tânăr maratonist. Îl vedem pe băiatul de 12 ani care era el, antrenându-se într-o pădure. Pe măsură ce întunericul îl cuprinde se întoarce spre cameră gândindu-se să se întoarcă, dar nu șovăie mult și se adâncește în întuneric; moment în care imaginea se întoarce la chipul lui Sands, pe patul din pușcărie, abia decedat.
Filmul a generat controverse din cauza reprezentării unor oameni, considerați de mulți criminali și teroriști, ca și eroi sensibili și martiri. Cu toate acestea a câștigat Camera d’Or la Cannes. Ca român nu am înțeles unele aspecte ale filmului, nefiind decât vag familiar cu luptele din Irlanda, dar nu pot regreta că l-am văzut.
Da da da, I know, I know, I suck
Am fost un blogger rău, bad blogger, bad blogger, sit!
De vreo lună nu am mai postat nimic în afară de citate și poze, care ar fi putut fi postate de oricine. Rușine!
Dar uite ca mă pun pe treabă. O să mă pun pe posturi serioase. La categoria „reclamă” vroiam să postez ceva din iunie.
În plus, dacă alții postează despre cărțile pe care le citesc, să postez și eu ceva la care mă pricep. De când m-am mutat în Cambridge am văzut o groază de filme, așa că voi face de acum review-uri la filmele pe care le văd(și la cele pe care le-am vazut până acum), considerând că asta vreau să fac într-o zi ca și slujbă.
O altă categorie de posturi la care mă tot gândeam e una nostalgică. Acum ceva vreme circula pe net „o scrisoare generației noastre”, în care se descriau diferențele între adolescenții de azi(care au net, mobile și beau cola) și cei din anii ’90 (care aveau Beverly Hills, se jucau ascunsa în fața blocului și beau suc de la tec). Deși sunt mai tânar cu 3-4 ani decât acea generație, îmi amintesc totuși de unele din acele lucruri. Al doilea lucru care m-a pornit pe drumul nostalgiei era un post de pe un blog unde cineva scria de Sailer Moon. Multe lume se miră când spun că am învățat germană de la TV. Când eram mic petreceam ore întregi cu desenele de pe RTL2, pe vremea când încă nu erau animeuri, și Happy Tree Friends sau chiar Dexter’s Lab. Așa ca am să postez intro-urile de la acele desene, gasite cu greu pe youtube(nu le mai știu titlurile) în speranța că există printre voi unii care să-și amintească de ele.
Am să încep cu unul din primii pe care mi amintesc, unu de care și sora-mea știe, deși nu vorbea nici atunci nici acum germană:
De vreo lună nu am mai postat nimic în afară de citate și poze, care ar fi putut fi postate de oricine. Rușine!
Dar uite ca mă pun pe treabă. O să mă pun pe posturi serioase. La categoria „reclamă” vroiam să postez ceva din iunie.
În plus, dacă alții postează despre cărțile pe care le citesc, să postez și eu ceva la care mă pricep. De când m-am mutat în Cambridge am văzut o groază de filme, așa că voi face de acum review-uri la filmele pe care le văd(și la cele pe care le-am vazut până acum), considerând că asta vreau să fac într-o zi ca și slujbă.
O altă categorie de posturi la care mă tot gândeam e una nostalgică. Acum ceva vreme circula pe net „o scrisoare generației noastre”, în care se descriau diferențele între adolescenții de azi(care au net, mobile și beau cola) și cei din anii ’90 (care aveau Beverly Hills, se jucau ascunsa în fața blocului și beau suc de la tec). Deși sunt mai tânar cu 3-4 ani decât acea generație, îmi amintesc totuși de unele din acele lucruri. Al doilea lucru care m-a pornit pe drumul nostalgiei era un post de pe un blog unde cineva scria de Sailer Moon. Multe lume se miră când spun că am învățat germană de la TV. Când eram mic petreceam ore întregi cu desenele de pe RTL2, pe vremea când încă nu erau animeuri, și Happy Tree Friends sau chiar Dexter’s Lab. Așa ca am să postez intro-urile de la acele desene, gasite cu greu pe youtube(nu le mai știu titlurile) în speranța că există printre voi unii care să-și amintească de ele.
Am să încep cu unul din primii pe care mi amintesc, unu de care și sora-mea știe, deși nu vorbea nici atunci nici acum germană:
miercuri, 12 noiembrie 2008
duminică, 9 noiembrie 2008
Field trip
Sondheim a spus: „There’s no place like London!”, ceea ce e adevărat și minunat, dar pe de altă parte, bine face.
miercuri, 5 noiembrie 2008
Abonați-vă la:
Postări (Atom)