Lars von Trier

Relația mea cu Lars von Trier e cam de love-hate. Prima dată când am auzit de el, a fost când pur întâplător am dat pe ProCinema într-o sâmbătă noapte, când Cristian Tudor Popescu, în cadrul emisiunii CineTePrinde, prezenta un film intitulat „Europa”; îmi plăcea ce zicea el acolo, așa că am hotărât să mă uit la film. Din primele minute am fost aproape hipnotizat, în afara faptului că e un pic prea lung (un defect al regizorului în general) filmul mi s-a părut superb. Am fost intrigat, cine e acest bărbat de care până acum nu auzisem.
De „Dogville” mai auzisem eu de la diverse persoane (din care nici una nu a vrut să-mi zică mai mult de „trebuie să-l vezi”), apoi abia am aflat cine l-a scris și regizat. Pe net nu-l găseam, dar din nou mulțumesc domnului Popescu, căci din întâmplător l-am prins prezentând acest film. Trei ore mai târziu eram psihic extenuat, după „Magnolia” e al doilea film la care am jurat să nu îl mai văd câțiva ani, și nu pentru că ar fi prost, din contra. Au urmat „Breaking the waves”, care m-a dus la concluzia că nu mai vreau să văd nimic de von Trier, o vreme cel puțin, dar nu am putut rezista lui „Dancer in the Dark”, descris cu căldură de atâta lume(a cărui opinie în materie de filme o chiar respect), iar „Five Obstructions” și „Idioterne” erau foarte convenabil amplasate în biblioteca universității. Cum fac rost de restul filmografiei încă nu știu, căci, cu chiu cu vai, vreau să merg până la capăt.

Despre regizor puțin:

Născut în Danemarca în ’56, și-a regizat primul scurtmetraj (pe care îl găsesc pe IMDB cel puțin) la 11 ani, iar 17 ani mai târziu, și-a început prima din cele trei trilogii, „Europa”, a treia parte, omonimul „Europa” conferiindu-i recunoaștere internațională, în ’91 a luat trei mari premii la Cannes, mai puțin Palm D’or-ul, motiv pentru care le-a arătat frumos degetul juriului și a ieșit val-vârtej din sală. Au urmat două seriale, din care unul varianta daneză a „Regatul”-ui (Spitalul cu Fantome). 1995 a fost momentul în care a luat naștere manifestul „Dogme 95” scris împreună cu regizorul Thomas Vinterberg. Pe scurt manifestul denunță artificialismul filmelor, impunând un set de reguli, printre care: „Fără lumini artificiale; Fără recuzite, doar obiectele și hainele care sunt deja; Fără soundtrack din exterior, doar dacă e muzică la radio sau pe cd de ex; Camera să fie ținută de mână, fără trepied, se filmează unde e locul, nu unde poate camera sta” etc. De atunci a mai terminat o trilogie, a făcut 2 treimi din alta, și a mai făcut diverse chestii pt TV și nu numai.

Pe scurt, filmele, care le-am văzut, în ordinea în care le-am văzut:

Titlu: Europa
An: 1991
Cu: Barbara Sukowa, Max von Sydow, Udo Kier (care e pentru von Trier cam ce e Johnny Depp pentru Tim Burton)
Limba: Engleză/Germană
Durata: 112 min

Ultimul film din trilogia (atenție, trilogie ca și idee de bază, filmele nu au legătură de subiect efectiv unele cu altele) „Europa”, primul film care nu e în daneză, și placa de lansare în cinematografia internațională.
E vorba despre un american născut neamț, care vine la unchiul său în Germania, imediat după al Doilea Război Mondial, să ajute. Se îndrăgostește fiica șefului său, un magnat al trenurilor care a fost încurcat cu transportul evreilor către lagăre. Apar teroriști naziști care încă luptă. Un film despre vină, sacrificiu, remușcări, credință.
Filmat patru ani înainte de Dogma, filmul e alb negru, cu inserții de culori unde trebuie (lucru care încă cred că l-a inspirat pe Spielberg pentru „Schindler’s List”), unele scene sunt proiectate peste altele a la cinematograf.
De notat este scena când magnatul mai sus numit se sinucide în cadă tăindu-și venele; nu e pentru că ar fi sadică sau explicită, ci pentru că e frumoasă; el e filmat de sub apă, totul e alb și negru, dar când picurii de sânge lovesc apa, devin roșii și se împraștie în apă. E o imagine cu o puternică estetică.

Titlu: Dogville
An: 2003
Cu: Nicole Kidman, Paul Bettany, James Caan, John Hurt, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 178 min

E cred singurul film de care nu mă plâng de durată, deși probabil cel mai lung. Primul din trilogia „USA-Land of opportunities”. După cum am zis și mai sus, filmul m-a epuizat pur și simplu, e dur, e greu, și nu îl recomand nimănui care nu e un cinefil avizat,și rezistă calm prin chestii de genul „2001: A space odissey” sau „La Passion de Jeanne d'Arc”. Filmul nu e filmat în Dogma 95, ceea ce e numa’ bine, fiindcă chiar ar fi fost ceva de îndurat dacă nu ar fi fost originalitatea sa. Acțiunea are loc într-un oraș numit Dogville, care e desenat cu creta pe un fundal negru, fiecare casă, fiecare cameră, până și câinele naibii e doar desenat, ca planul unui orășel. Grace, personajul lui Kidman, ajunge în oraș într-un moment de dificultate, iar orășenii o primesc călduros, motiv pentru care ea îi ajută câte puțin pe fiecare. Pentru o vreme totul e ca o mică utopia, însă nu ar fi von Trier dacă nu ar avea filmul o aură de parcă ceva rău urmează să se întâmple(ca atunci când ești mic și după vreo năzbâtaie, când părinții te iau la întrebări, foarte calmi, nu știi dacă au aflat déjà sau dacă are rost să minți, de scăpat oricum nu vei scăpa). Lucrurile se schimbă, orășenii profită tot mai mult de femeia darnică și plină de bunătate, până când utopia devine un mic iad. Iar tu biet spectator nu a ice face decât să stai și să privești.
von Trier e recunoscut pentru greutățile la care își supune actorii, iar Kidman, la fel ca și Björk după “Dancer in the Dark”, a refuzat să mai lucreze cu el, ceea ce nu e exagerat considerând că ancora pe care o poartă personajul legată de gât în film e adevarată și Kidman a trebuit să o târască după ea.
Tot ce mai spun aici e că un film despre inocență, vinovăție, instinct de turmă, judecată și de ce nu, bine și rău. Trebuie menționat că deși filmul în sine e greu, are cel mai satisfăcator final pe care l-am văzut vreodată, ceea ce nu e deloc bine pentru mine ca om.

Titlu: Breaking the Waves
An: 1996
Cu: Emily Watson (incredibilul ei debut), Stellan Skarsgard, Katrin Carttlidge, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 159 min
L-am văzut noaptea târziu (mulțumită revistei “REPUBLIK”) împreună cu Rutzky (căruia i-a plăcut, în mod surprinzător) și cu Marqui (care s-a plictisit). Deși nu e filmat pentru a conveni Dogma, fiind filmat în ’96, influențele se văd clar. Camera ținută de mână, imaginea “grainy”, lumina natural.
Primul din trilogia “Golden Heart”, despre femei care își păstreză naivitatea deși trec și fac destule care ar trebui să o corupă. Din acel sentiment neplăcut pe tot parcursul filmului. Din nou un film greu pentru public. Are ce are von Trier cu publicul.
O femeie ușor schizofrenică și sentimental foarte instabilă, se căsătorește cu un bărbat care lucrează pe o insulă de pompat petrol. Are depresii extreme de câte ori acesta e plecat pe mare. Crezâd că poartă discuții cu Dumnezeu, se roagă ca bărbatul ei să aibă vreun accident ca să se întoarcă acasă. În momentul în care acesta rămâne chiar paralizat, ea se simte vinovată și ar face orice să-și remedieze greșeala.
El îi cere (pentru binele său sau al ei nu mi-am dat seama) să se culce cu alți bărbați și apoi să îi povestească. Ea face acest sacrificiu de mai multe ori, iar deși pe ea o distruge, lui pare să îi meargă din ce în ce mai bine.
Finalul…e așa cum ar trebui să fie

Titlu: Dancer in the Dark
An: 2000
Cu: Björk, Peter Stormare (cel din „Fargo”), David Morse, Catherine Denevue, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 140 min

Dacă nu o să vedeți nimic vreodată de von Trier, măcar acest film să îl vedeți.
După „BtW” am zis că nu mă mai ating de von Trier, e genial tipul, dar prea vizează disconfortul publiclui, totuși de film auzisem înainte de von Trier, mi s-a recomandat din nou cu apelativul „TREBUIE să-l vezi”, așa că l-am văzut.
Dacă von Trier face un musical, atunci singura actriță/cântăreață care se poate lua în considerare e Björk. Pentru cei care au habar de muzica ei, știu la ce să se aștepte, pentru restul, SURPRIZE.
Un musical nu poate fi Dogma, dar totuși nu s-a renunțat la imaginea grainy, ceea nu știu dacă e de beneficiu sau nu.
Nu s-a renunțat nici la disconfort, chiar și în momentele cele mai senine știi că urmează să se strice tot.
Björk e incredibilă, și ca voce și ca performance, nu mă mir deloc că filmarea a epuizat-o, sau că își începea zilele filmării spunăndu-i regizorului „Domnuile von Trier vă disprețuiesc!” și scuipând spre el.
Povestea, o fi din cauza muzicii?, te atinge mai mult decăt din celelalte filme, din cauza asta și finalul pare mult mai dur decât restul. Fiind ultimul film din seria „Golden Heart” sacrificiul protagonistei e inevitabil. Totuși este un final fără de care filmul nu ar fi același. Penultimul cântec din musical.
Ps: unul din cântece a fost nominalizat la Oscar, iar Björk l-a reînregistrat împreună cu Thom Yorke, „I’ve seen it all”


Titlu: Five obstructions
An: 2003
Limba: Daneză
Durata: 90 min

Un proiect documentar a lui von Trier, în care acesta îi dă temă de casă unui regizor mai bătrân renumit danez, Jorgen Leth, să își refacă un scurt metraj de la începutul carierei „Det perfekte menneske ”(Omul perfect), dar sub 5 condiții diferite. Scurt-metrajul în sine e interesant, la fel și unele din cele 5 remake-uri, dar per total toată chestia e cam degeaba, „un moft” ca să îl citez pe Mihai Chirilov.


și ultimul:

Titlu: Idioterne (Idioții)
An: 1998
Cu: Bodil Jorgensen, Jens Albinus, Henrik Prip
Limba: daneză
Durata: 117 min

Al doilea din seria “Golden Heart” și primul, teoretic, film Dogma 95, deși practic nici von Trier nici Vinterberg nu au făcut vreun film care să respecte regulile manifestului în totalitate. O femeie ajunge fără să vrea într-un grup de oameni, care trăiesc după filosofia că oamenii nu își folosesc în mod creative inteligența, că să fii idiot e un lux, pe care ei și-l vor permite, astfel încercând să fută un pic societatea. Culmea e găsește fericire în acest grup, mai ales după ce scapă de inhibiții și își descoperă idiotul interior.
Ideea bună, filmul e slab. Faptul că e Dogma 95 nu îl ajută cu nimic, măcar în celelalte două, care nu sunt dogma, aveau effect metodele. Mare parte din film sunt “idioții” în public, prefăcându-se retardați, punându-se în situații penibile, ceea ce ar fi fost interesant o dată sau de două ori, dar după o vreme devine anost. Tensiunile dintre personaje nu se explorează sufficient.
Scena de sex în grup e foarte bună (se prefac doar că e sex de retardați, sau pur și simplu vor un futai?), dar putea fi si mimată; ăia se fut pe bune, cu unghiuri de filmare demne de filme porno.
Finalul e cel care salvează; din nou eroina se sacrifică, deși acum mai simbolic decât în “BtheW” sau “DintheD”.
Așa să-l vezi numai sunt filme mult mai bune; decât dacă vrei să vezi filmografia von Trier.


Finalul unui post foarte lung, care oricum nu va fi citit de mai mult de 2 persoane, dar asta este. Aștept să văd “Manderley”, partea a doua din trilogia USA, partea a treia “Washington” e încă în producție. Și trilogia completă Europa mai e de văzut. Mai vorbim atunci.