Confesiunile unui Ateu. Partea I: Micul Sceptic

Uneori, când nu reuşesc să evit discuţiile repetitive şi reduntante despre religie, oamenii mă întreabă când şi de ce am devenit ateu. Aceşti oameni consideră că deoarece am fost botezat în religia creştină la o vârstă când nu eram capabil să leg ceva asemănător unui cuvânt asta înseamnă că eu sunt un creştin care a devenit ateu. Adevărul este că mereu am fost ateu. Nu, nu ştiam să îi spun aşa, şi nici nu ştiam de fapt că aşa ceva există. Oricât de mari tendinţe ar avea pentru a face năzbâtii şi a spune lucruri trăznite, copii nu sunt neapărat cunoscuţi pentru gândirea lor analitică obiectivă şi independentă. Şi crescând într-o familie creştină, cu părinţi credincioşi, bunici foarte credincioase, într-o societate creştină în care mi se predă creştinismul la şcoală, nu aveam puterea de discernământ pentru a recunoaşte că sunt ateu.

Dar mereu am avut o trăsătură de scepticism. Mereu îmi puneam întrebări. S-ar putea să fie pe baza genetică. Există unele studii care indică că ar exista o genă care determină predispoziţia spre a crede în supranatural (fie el Iehova sau Allah sau altceva) sau a nu crede.

(Aici e un articolul care discută pe scurt posibileimplicaţii ale acestei teorii.)

Cred că unul din primele momente ale manifestării scepticismul a fost, în mod deloc surprinzător, clipa esenţială din viaţa oricărui copil din societatea vestică, când află că Moş Crăciun nu există. În cazul meu asta s-a întâmplat când aveam 6 ani, înainte să fi ajuns la şcoală. Verişoara mea, care era cu un an mai în vârstă, şi cu care aveam acea relaţie de tachineală specifică acelei vârste, era în vizită la noi în săptămâna dinaintea Crăciunului, şi trecând printr-o fază distructivă, m-a chemat deoparte să-mi spună că „Moş Crăciun nu

există” şi m-a dus la dulapul în care părinţii mei ascunseseră cadourile ca să mi le arate. Cred că a fost foarte dezamăgită de rezultat, căci după reacţia mea ar fi putut la fel de bine să-mi fi zis că laptele se ţine în frigider. Nu am plâns, nu am fost şocat, nu am simţit că s-a dus dracului copilăria mea. După ce am confirmat cu mama mea noua informaţie, pentru că totuşi un adult trebuia pe atunci să confirme numeroasele chestii spuse de copii, mi-am dat seama că sunt foarte uşurat. Mi se părea complet firesc şi o explicaţie mult mai bună faptul că părinţii cumpărau cadourile. Povestea cu Moş Crăciun am acceptat-o pentru că aia mi se dăduse şi atunci nu aveam motive să sub îndoială ceea ce ne ziceau oamenii mari, dar o data ce am avut o variantă logică nu am mai simţit nevoia de a mă agăţa de cea veche.

Legat de acelaşi subiect, cred că am dat dovadă devreme  de o altă trăsătură definitorie a mea, faptul că în ciuda propriilor mele credinţe, tiind să am o atitudine protectivă faţă de libertatea altora de a crede ce vor. În clasa întâi un singur băiat mai credea în Moş Crăciun, lucru pe care el l-a menţionat o singură dată, moment în care toţi copii din jurul său au început să râdă. Săracul se uita în jur derutat, căci evident încă nu dăduse peste ideea că Moş Crăciun nu ar exista. Nu-mi dau seama de ce, dar i-am convins pe ceilalţi, care cu o superioritate snoabă încercau să îi explice băiatului ce naiv e, să-l lase în pace, că dacă crede în Moş Crăciun nu e dreptul lor să îi ia asta. Evident nu am folosit un discurs atât de elocvent.

Deşi nu vreau să spun că educaţia nu ar avea nici o influenţă, cred că anumite aspect ale gândirii noastre sunt prezente de la o vârsta timpurie, precum scepticismul meu şi convingerea în dreptul altora de a crede ce vor, şi mai ales da a nu impune o credinţă asupra altuia chiar dacă eu însumi cred în ea, şi că aceste lucruri vor ieşi mereu la suprafaţă oricâtă “educaţie” s-ar arunca asupra lor.