duminică, 28 septembrie 2008
sâmbătă, 27 septembrie 2008
joi, 25 septembrie 2008
De Niro vs. De Niro
În opoziție voi pune mai degrabă două din filmele lui, nu pe el împortiva sinelui. Filmele se numără printre cele mai apreciate ale sale, și sunt de mai la începutul carierei: “Deer Hunter”, pe care l-am văzut ieri și “Raging Bull” pe care l-am văzut azi.
Treaba e că, să fiu sincer, nu mi-a plăcut ‘dragul vânător’, în ciuda castului fenomenal(Robert De Niro, Meryl Streep, John Savage, debutul magnific a lui Christopher Walken, și mult prea devreme decedatul John Cazale); da, rușine să-mi fie, e un sacrilegiu. Dar sincer, filmul e exagerat, și deși are unele momente emoționante(adică finalul), sau șocante(de astfel de momente nu duce lipsă) și unele momente care te țin la marginea scaunului, este în general cam insipid. Poate că din punct de vedere fizic a fost cel mai extenuant rol a lui De Niro, și poate că scena de la spital a fost cea mai emoționantă din întreaga-I carieră, dar NU AM FOST IMPRESIONAT. Personajele nu sunt dezvoltate, acțiunea are noimă, dar firul acțiunii e slăbuț construit, iar dacă Cimino a vrut să transmită vreun mesaj Anti-Vietnam, precum Kubrick și Stone, îmi pare rău, nu l-am prins. Dar să rămânem la De Niro. Nu zic că nu a jucat bine, a jucat foarte bine rolul; însă nu prea a avut ce juca; personakul cam bate pasul pe loc; la început e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep, la mijloc la fel, și la final la fel, exceptând o scurtă scenă. Așa actori și nu îi folosești. Nu se exploatează tensiunea De Niro-Street-Walken; nu se prezintă evoluția lui Walken și Savage după spital, Cazale e aproape degeaba acolo, what the fuck man? Cică Meryl Streep a improvizat mare parte din replicile ei…care replici? Femeia aia a zis cumva ceva pe tot parcursul filmului?
Ideea e că De Niro a jucat excelent un rol, care dacă ar fi fost jucat sec de un actor mediocru, nu prea ar fi făcut diferență pentru film.
Pe de altă parte avem “Raging Bull”, aici De Niro are loc să joace, aici De Niro e De Niro. Personajul e complex, un anti-erou, nu prea deștept dar care știe ce vrea. Începe furios, se îndrăgostește, este ros continuu de gelozie, ceea ce îl va face paranoic și îl va îndepărta de cei dragi, ajunge la vârf și decade într-o stare umilitoare.
Aici avem un De Niro sexy, cu bicepși și abdomene, și un De Niro mai gras decât îl vom mai vedea vreodată. Dar nu doar schimbările fizice sunt de remarcat, ci naturalețea personajului, care trece dintr-o extremă în altă în câteva secunde, de la furios la drăgăstos și dornic de iertare, de la mândru la plângând în hohote, de la mânie aproape nebunească (amintind un pic de Jack Nicholson în „One flew over the cuckoo’s nest” sau Brad Pitt în „12 Monkeys”) la autocompătimire. Dar cel mai mult m-a impresionat e felul în care se face neplăcut publicului. Robin Williams a zis: “If you put Robert De Niro in a drier you get Al Pacino”, păi, nu te poți uita la film fără să-ți zboare gândul la “Scarface” și Tony Montana; ambii pornesc de jos, ambii ajung sus, pierd pe cei dragi în proces și apoi se prăbușesc. Atât Pacino cât și De Niro au construit personaje pe care să le urăști, însă cel din urmă a facut-o mai credibil, mai subtil, fără bani mulți, fără arme, fără vile, fără droguri, ci prin însuși felul lui de a fi. El chiar te face să crezi că ai nevoie de oameni ca el, ca să îi arăți cu degetul și să zici, “ăla e tipul rău!”. De aceea de la el și înveți ceva, și de aceea pe el îl și compătimești.
Treaba e că, să fiu sincer, nu mi-a plăcut ‘dragul vânător’, în ciuda castului fenomenal(Robert De Niro, Meryl Streep, John Savage, debutul magnific a lui Christopher Walken, și mult prea devreme decedatul John Cazale); da, rușine să-mi fie, e un sacrilegiu. Dar sincer, filmul e exagerat, și deși are unele momente emoționante(adică finalul), sau șocante(de astfel de momente nu duce lipsă) și unele momente care te țin la marginea scaunului, este în general cam insipid. Poate că din punct de vedere fizic a fost cel mai extenuant rol a lui De Niro, și poate că scena de la spital a fost cea mai emoționantă din întreaga-I carieră, dar NU AM FOST IMPRESIONAT. Personajele nu sunt dezvoltate, acțiunea are noimă, dar firul acțiunii e slăbuț construit, iar dacă Cimino a vrut să transmită vreun mesaj Anti-Vietnam, precum Kubrick și Stone, îmi pare rău, nu l-am prins. Dar să rămânem la De Niro. Nu zic că nu a jucat bine, a jucat foarte bine rolul; însă nu prea a avut ce juca; personakul cam bate pasul pe loc; la început e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep, la mijloc la fel, și la final la fel, exceptând o scurtă scenă. Așa actori și nu îi folosești. Nu se exploatează tensiunea De Niro-Street-Walken; nu se prezintă evoluția lui Walken și Savage după spital, Cazale e aproape degeaba acolo, what the fuck man? Cică Meryl Streep a improvizat mare parte din replicile ei…care replici? Femeia aia a zis cumva ceva pe tot parcursul filmului?
Ideea e că De Niro a jucat excelent un rol, care dacă ar fi fost jucat sec de un actor mediocru, nu prea ar fi făcut diferență pentru film.
Pe de altă parte avem “Raging Bull”, aici De Niro are loc să joace, aici De Niro e De Niro. Personajul e complex, un anti-erou, nu prea deștept dar care știe ce vrea. Începe furios, se îndrăgostește, este ros continuu de gelozie, ceea ce îl va face paranoic și îl va îndepărta de cei dragi, ajunge la vârf și decade într-o stare umilitoare.
Aici avem un De Niro sexy, cu bicepși și abdomene, și un De Niro mai gras decât îl vom mai vedea vreodată. Dar nu doar schimbările fizice sunt de remarcat, ci naturalețea personajului, care trece dintr-o extremă în altă în câteva secunde, de la furios la drăgăstos și dornic de iertare, de la mândru la plângând în hohote, de la mânie aproape nebunească (amintind un pic de Jack Nicholson în „One flew over the cuckoo’s nest” sau Brad Pitt în „12 Monkeys”) la autocompătimire. Dar cel mai mult m-a impresionat e felul în care se face neplăcut publicului. Robin Williams a zis: “If you put Robert De Niro in a drier you get Al Pacino”, păi, nu te poți uita la film fără să-ți zboare gândul la “Scarface” și Tony Montana; ambii pornesc de jos, ambii ajung sus, pierd pe cei dragi în proces și apoi se prăbușesc. Atât Pacino cât și De Niro au construit personaje pe care să le urăști, însă cel din urmă a facut-o mai credibil, mai subtil, fără bani mulți, fără arme, fără vile, fără droguri, ci prin însuși felul lui de a fi. El chiar te face să crezi că ai nevoie de oameni ca el, ca să îi arăți cu degetul și să zici, “ăla e tipul rău!”. De aceea de la el și înveți ceva, și de aceea pe el îl și compătimești.
miercuri, 24 septembrie 2008
Noaptea
Nu aș fi crezut că la peste 19 ani umbrele copacilor aruncate de lună pe fereastră încă pot fi la fel de neliniștitoare ca atunci când eram copil.
marți, 23 septembrie 2008
Reclamă(filme)
De câteva zile m-am pus iar la uitat serios la filme. Am văzut și filme care vreau să le văd demult (“Motorcycle Diaries”, “Full Metal Jacket”(vreau să văd săptămâna asta cele 4 filme de bază despre Vietnam: “Full Metal Jacket”, “Platoon”, “Deer Hunter” care încă nu le-am văzut și “Apocalypse Now” la care am văzut varianta Redux) foarte recomandabile amândouă), însă am avut și foarte plăcuta supriză de a descoperi două filme de care nu auzisem.
La primul nu a fost surprinzător că era necunoscut, nici acum nu știu cum îi cheamă pe vreun actor sau pe tânăra care e scriitoarea, regizoarea și actrița principală. Pelicula, care se intitulează “You and me and everyone we know”(2005), este o comedie/dramă despre relații…de tot felul. Iar deși este un film antimainstream, antihollywood, independent, low-budget, de începător, nu este deloc plictisitor, sau kitsch sau previzibil. Te amuză, te surprinde, te face să gândești, și nu regreți o secundă că te-ai uitat la el.
La al doilea film m-a surprins însă că nu am auzit măcar de el. Cu Johnny Depp în rolul principal, iar restul castului la același nivel: Billy Bob Thorton, Iggy Pop, John Hurt, Alfred Molina, Robert Mitchum, Gabriel Byrne. Poate din cauză că e alb-negru, poate din cauza că Jim Jarmush l-a regizat, acest film din 1995 nu a primit atenția pe care a meritat-o. Mă refer la “Dead Man”, un western poetic despre un om care trebuie să facă o călătorie fizică și spiritual pentru a deveni alt om. Filmul, nerecomandat sub 18 ani, prezintă privitorului imagini violente alternate de peisaje minunate, pe fundalul întelepciunii indiene combinate cu filozofia de vest.
Dacă se întâmplă să-mi urmați sfatul și să vă uitați la vreunul din filme, nu ezitați să-mi dați un comment cu feedback.
PS: dacă vă uitați la “Dead Man” nu strică să știți ca în Anglia a trăit în sec 18 un poet pe nume William Blake.
La primul nu a fost surprinzător că era necunoscut, nici acum nu știu cum îi cheamă pe vreun actor sau pe tânăra care e scriitoarea, regizoarea și actrița principală. Pelicula, care se intitulează “You and me and everyone we know”(2005), este o comedie/dramă despre relații…de tot felul. Iar deși este un film antimainstream, antihollywood, independent, low-budget, de începător, nu este deloc plictisitor, sau kitsch sau previzibil. Te amuză, te surprinde, te face să gândești, și nu regreți o secundă că te-ai uitat la el.
La al doilea film m-a surprins însă că nu am auzit măcar de el. Cu Johnny Depp în rolul principal, iar restul castului la același nivel: Billy Bob Thorton, Iggy Pop, John Hurt, Alfred Molina, Robert Mitchum, Gabriel Byrne. Poate din cauză că e alb-negru, poate din cauza că Jim Jarmush l-a regizat, acest film din 1995 nu a primit atenția pe care a meritat-o. Mă refer la “Dead Man”, un western poetic despre un om care trebuie să facă o călătorie fizică și spiritual pentru a deveni alt om. Filmul, nerecomandat sub 18 ani, prezintă privitorului imagini violente alternate de peisaje minunate, pe fundalul întelepciunii indiene combinate cu filozofia de vest.
Dacă se întâmplă să-mi urmați sfatul și să vă uitați la vreunul din filme, nu ezitați să-mi dați un comment cu feedback.
PS: dacă vă uitați la “Dead Man” nu strică să știți ca în Anglia a trăit în sec 18 un poet pe nume William Blake.
luni, 22 septembrie 2008
Poker Night
Nu m-aș fi gândit singur să scriu despre așa asta, dar pentru că am promis, și pentru că e un (redescoperit) past-time al tineretului din România, voi posta despre serile de Poker (Texas Hold’em, altfel nu se poate) pe care am avut plăcerea să le apuc. Iar pentru că amintirile sunt vagi, iar în momentul de față sunt la a doua bere englezească de 8,5% alcool, nu va fi extrem de detaliat.
Am învățat să joc poker la o vârstă cam târzie…18 ani…și un pic. Au încercat alții să mă învețe și mai demult, doar că fără succes(cred că din cauza că nimeni nu poate ține minte mâinile din prima, și nimeni nu s-a obosit să mi le scrie). Așa că nu am reușit să învăț până nu am dat de everestpoker.net(yep). De acolo nu a durat mult până la a juca live.
Prima seara a fost la Scîr. Eram eu, el, Sopa și prietenă-sa. Scîr nu știa să joace, dar l-am învățat, și futu-l în gură, câștiga nebunul, deși nu mai țin minte cine a câștigat per total în acea noapte.
Ceea ce trebuie să înțelegeți, e că nopțile de poker implică de obicei mult alcool, ceea ce face ca metodele de joc să varieze de la oră la oră, ceea ce schimbă și influența norocului; dacă la ora 12 calculezi posibilatea ta și a celorlalți să facă o mână bună și abia după aia pariezi, la ora 3 deja bagi All-in după primele 2 cărți(și culmea mai și câștigi).
Acum e 5:23 și sunt cam amețit, ca la poker night. Nopțile de poker durează, chiar daca încep la 22 se termină abia pe la 6.
A doua noapte a fost tot la Scîr. De data asta nu mai erau Sopa și prietena, cu Sopa nu e fain să joci pe bani. Da, jucăm pe bani. La început e un buy-in de 5 lei, pentru care primești o sumă în bani de monopoly sau chipsuri de poker, și care o poți reînnoi în prima oră de joc pentru încă 5 lei, după prima oră însă dacă ai ieșit ai ieșit. La început se pariază puțin, sumele cresc pe măsură ce iese lumea din joc, sau ce trece timpul. Eram din nou eu, Scîr evident, Palade(Cami a venit mai târziu, dar doar ca și good luck charm pentru el, era înainte ca ei doi să se “despartă”), gemenii, Rutzky, și Marqui. Primul a ieșit unul din gemeni, din cauza mea, că a chemat all-in și am jucat(singurul) și l-am luat. După aia a urmat o pauză de youtube, în care fiecare punea chestii care i se păreau super tari, dar care cam plictiseau pe restul(o chestie obligatorie la pokernight). După aia am ieșit destul de repede căci băusem cam multă bere, și vin și șampanie și vodkă. Cred că la final a căștigat Scîr, oricum eu eram ori la baie borând, ori dormind. Chestie bună din acea seară, Rutzky și Marqui au pus să ascultăm melodii din Greatest 100 Guitar Solos, și acolo am descoperit Maggot Brain. Tot în noaptea aia am aflat că sunt un ungur zgârcit(de la Rutzky și Palade) pentru că toți erau de acord ca cel care câștigă banii să mai ia de băut, mai puțin eu. Adică dacă tot i-am câștigat să fie câștigați. De băut punem separat. Oricum cine mai are chef de băut la 6 dimineața?
Între timp am început să jucăm poker la școală, în pauze. Ceilalți știau să joace de mai demult, dar eu le-am trezit, întâmplător pasiunea. Jucam pe mame, surori și prietene. Le-am câștigat pe Adriana și pe Sandra, dar le-am returnat, ca băiat bun ce sunt. După aia am început să chiulim și să jucăm poker în cafenele pe chibrite, fiecare primea 2 pachete, ceea ce enerva la culme chelnerițele pentru că evident nimeni nu aduna chibritele la final.
Au mai fost nopți, la Ronnie, la cabană, și ultima dată la mine la casă, unde am jucat bine, până am rămas doar cu Ghiță care m-a cam futut, dar nu mai țin bine minte.
Ultima noapte o țin cât de cât minte. A avut loc cu căteva zile înainte să plec. La Marqui acasă, căci era singur. Eram eu, el, Scîr, Palade și gemenii. Aveam gin, și vin și bere, și tonic, duh(fără gin tonic eu nu joc). Scîr, futu-l în gură din nou, tot avea full house-uri, dar nu își dădea seama(nu înțeleg nici acum de ce îl atenționam noi), oricum nu a rezistat prea mult. A fost și pauză de youtube în care, culmea, am văzut chestii chiar tari, și a fost și necesara muzică bună. Din nou a ieșit unul din gemeni, din nou din cauza mea, deși nu știu dacă același. Eu aveam 3 și 7 și mă simțeam norocos, el avea 2 ași. A urmat un 5 un 6 și încă un 5, la ultima mână a întrat 4le și l-am bătut. Am fost înjurat. Au ieșit pe rând celălalt geamăn, și Scîr. Au mai rămas să vadă din joc. Scîr s-a îmbătat așa de tare încăt a borât, ceea ce eu nu l-am mai văzut făcând.
Cei trei au plecat. Am rămas eu cu Marqui și cu Palade care era rangă, vorbea încontinuu de cât de dor îi va fi de noi, după care a pierdut și s-a culcat…oricumera cam enervant așa beat.
Aveam mult mai puțin bani decât M., dar am jucat bine. Am băgat 2 All-inuri, și am câștigat. În ultima rundă el nu mai avea nici măcar destui bani să bage small-blindul, i-am dat eu diferența. a propus ca tura asta să fie jucată pentru toți banii…nu am fost așa de prost. Am zis că jucăm totul pe față.
Împărțire: el: 3 și 7, mână mea norocoasă de înainte. Eu 3 și K, deja sunt în avantaj. Pe jos: un K, yes, încă un K, super, și încă un K(el a făcut cărțile) prea tare, nici o șansă să câștige, Yeah Baby. Am cam urlat de bucurie.
Am să scriu mâine finalul și am să verific textul…sunt prea dus. Ora 6 am, GMT, PiNk Floyd-Wish You were Here. Too much beer.
Banii i-am împărțit egal, mai puțin partea lui care o am câștigat-o de la el. A celorlalți i-am câștigat amândoi. A urmat o țigară, de victorie pentru unii și de înfrângere pentru alții. Era sec. Urma să plec în 2 zile. Bucuria era amestecată cu…nu cu tristețe da regret. Nu prea aveam cuvinte așa că ne-am culcat. S-a terminat ultima seara de poker...
Ora 10:44 GMT, Beatles-Let it Be. Not enough beer.
Am învățat să joc poker la o vârstă cam târzie…18 ani…și un pic. Au încercat alții să mă învețe și mai demult, doar că fără succes(cred că din cauza că nimeni nu poate ține minte mâinile din prima, și nimeni nu s-a obosit să mi le scrie). Așa că nu am reușit să învăț până nu am dat de everestpoker.net(yep). De acolo nu a durat mult până la a juca live.
Prima seara a fost la Scîr. Eram eu, el, Sopa și prietenă-sa. Scîr nu știa să joace, dar l-am învățat, și futu-l în gură, câștiga nebunul, deși nu mai țin minte cine a câștigat per total în acea noapte.
Ceea ce trebuie să înțelegeți, e că nopțile de poker implică de obicei mult alcool, ceea ce face ca metodele de joc să varieze de la oră la oră, ceea ce schimbă și influența norocului; dacă la ora 12 calculezi posibilatea ta și a celorlalți să facă o mână bună și abia după aia pariezi, la ora 3 deja bagi All-in după primele 2 cărți(și culmea mai și câștigi).
Acum e 5:23 și sunt cam amețit, ca la poker night. Nopțile de poker durează, chiar daca încep la 22 se termină abia pe la 6.
A doua noapte a fost tot la Scîr. De data asta nu mai erau Sopa și prietena, cu Sopa nu e fain să joci pe bani. Da, jucăm pe bani. La început e un buy-in de 5 lei, pentru care primești o sumă în bani de monopoly sau chipsuri de poker, și care o poți reînnoi în prima oră de joc pentru încă 5 lei, după prima oră însă dacă ai ieșit ai ieșit. La început se pariază puțin, sumele cresc pe măsură ce iese lumea din joc, sau ce trece timpul. Eram din nou eu, Scîr evident, Palade(Cami a venit mai târziu, dar doar ca și good luck charm pentru el, era înainte ca ei doi să se “despartă”), gemenii, Rutzky, și Marqui. Primul a ieșit unul din gemeni, din cauza mea, că a chemat all-in și am jucat(singurul) și l-am luat. După aia a urmat o pauză de youtube, în care fiecare punea chestii care i se păreau super tari, dar care cam plictiseau pe restul(o chestie obligatorie la pokernight). După aia am ieșit destul de repede căci băusem cam multă bere, și vin și șampanie și vodkă. Cred că la final a căștigat Scîr, oricum eu eram ori la baie borând, ori dormind. Chestie bună din acea seară, Rutzky și Marqui au pus să ascultăm melodii din Greatest 100 Guitar Solos, și acolo am descoperit Maggot Brain. Tot în noaptea aia am aflat că sunt un ungur zgârcit(de la Rutzky și Palade) pentru că toți erau de acord ca cel care câștigă banii să mai ia de băut, mai puțin eu. Adică dacă tot i-am câștigat să fie câștigați. De băut punem separat. Oricum cine mai are chef de băut la 6 dimineața?
Între timp am început să jucăm poker la școală, în pauze. Ceilalți știau să joace de mai demult, dar eu le-am trezit, întâmplător pasiunea. Jucam pe mame, surori și prietene. Le-am câștigat pe Adriana și pe Sandra, dar le-am returnat, ca băiat bun ce sunt. După aia am început să chiulim și să jucăm poker în cafenele pe chibrite, fiecare primea 2 pachete, ceea ce enerva la culme chelnerițele pentru că evident nimeni nu aduna chibritele la final.
Au mai fost nopți, la Ronnie, la cabană, și ultima dată la mine la casă, unde am jucat bine, până am rămas doar cu Ghiță care m-a cam futut, dar nu mai țin bine minte.
Ultima noapte o țin cât de cât minte. A avut loc cu căteva zile înainte să plec. La Marqui acasă, căci era singur. Eram eu, el, Scîr, Palade și gemenii. Aveam gin, și vin și bere, și tonic, duh(fără gin tonic eu nu joc). Scîr, futu-l în gură din nou, tot avea full house-uri, dar nu își dădea seama(nu înțeleg nici acum de ce îl atenționam noi), oricum nu a rezistat prea mult. A fost și pauză de youtube în care, culmea, am văzut chestii chiar tari, și a fost și necesara muzică bună. Din nou a ieșit unul din gemeni, din nou din cauza mea, deși nu știu dacă același. Eu aveam 3 și 7 și mă simțeam norocos, el avea 2 ași. A urmat un 5 un 6 și încă un 5, la ultima mână a întrat 4le și l-am bătut. Am fost înjurat. Au ieșit pe rând celălalt geamăn, și Scîr. Au mai rămas să vadă din joc. Scîr s-a îmbătat așa de tare încăt a borât, ceea ce eu nu l-am mai văzut făcând.
Cei trei au plecat. Am rămas eu cu Marqui și cu Palade care era rangă, vorbea încontinuu de cât de dor îi va fi de noi, după care a pierdut și s-a culcat…oricumera cam enervant așa beat.
Aveam mult mai puțin bani decât M., dar am jucat bine. Am băgat 2 All-inuri, și am câștigat. În ultima rundă el nu mai avea nici măcar destui bani să bage small-blindul, i-am dat eu diferența. a propus ca tura asta să fie jucată pentru toți banii…nu am fost așa de prost. Am zis că jucăm totul pe față.
Împărțire: el: 3 și 7, mână mea norocoasă de înainte. Eu 3 și K, deja sunt în avantaj. Pe jos: un K, yes, încă un K, super, și încă un K(el a făcut cărțile) prea tare, nici o șansă să câștige, Yeah Baby. Am cam urlat de bucurie.
Am să scriu mâine finalul și am să verific textul…sunt prea dus. Ora 6 am, GMT, PiNk Floyd-Wish You were Here. Too much beer.
Banii i-am împărțit egal, mai puțin partea lui care o am câștigat-o de la el. A celorlalți i-am câștigat amândoi. A urmat o țigară, de victorie pentru unii și de înfrângere pentru alții. Era sec. Urma să plec în 2 zile. Bucuria era amestecată cu…nu cu tristețe da regret. Nu prea aveam cuvinte așa că ne-am culcat. S-a terminat ultima seara de poker...
Ora 10:44 GMT, Beatles-Let it Be. Not enough beer.
joi, 18 septembrie 2008
W.
Nu, nu mă refer la mult mediatizatul(la vremea lui), neterminatul și de mult uitatul “Project W.”, mă refer la alt film care poartă această literă ca titlu. Un film american. La ce vă gândiți când auziți inițiala W.(mai ales daca e citită chiar și la știrile autohtone ca și 'dabel-iu'). Nimic? Și dacă e G. W. B.?
Dap, George W. Bush și-a primit propriul film(wikipedia, oficial, imdb). Ok, a mai avut filme despre el, “Fahrenheit 9/11” ar fi o idee, dar de această dată nu e documentar sau parodie, ci un adevărat biopic, cu un actor interpretându-l (Josh Brolin: “No country for old man”).
Efectiv va fi o dramă(maram obiectivă) de genul “The Queen”(culmea filmele împart un personaj Tony Blair, și un actor).
Singura întrebare e: de ce? Doamne, de ce? Ok, e actualul președinte, e figură cu importanță istorică în secolul 21, a avut 2 mandate, dar toate astea sunt valabile și pentru Clinton, și el nu a avut biopic. E primul președinte american despre care s-a făcut un film cât e încă președinte. La Nixon și la Kennedy a durat 30 de ani…dar erau totuși Nixon și Kennedy…și trecuseră 30 de ani…nu cred că dacă s-ar fi propus acest film peste 20 ani, l-ar mai fi făcut cineva.
De ce Bush? De ce(scuza-ți limbajul) în pula mea Bush? Cine e BUSH? Un președinte despre care lumea s-a mirat că a ieșit prima dată și a reușit să iasă și a doua oară. Un om recunoscut universal idiot…
De ce merită el un film? Și nu orice film, ci un film de Oliver Stone cu un cast minunat. De ce nu George Carlin? Măcar e mort. De ce nu Pink Floyd? De ce nu Steve Irwin chiar…
Nu am idei coerente…sunt doar nervos.
Hollywood nu s-ar fi putut coborî mai jos în exploatarea subiectelor importante pur istoric, aducătoare de public, dar irelevante din punct de vedere al filmografiei. Biopicurile sunt și așa filme slabe(da, nu mi-a plăcut nici “Ray”, nici “The Doors” și nici altele de genul), dar acum se trece granița spre grotesc…
Ps: partea cea mai tâmpită? Am să mă duc să îl văd, sunt prea curios cât de prost poate fi.
miercuri, 17 septembrie 2008
marți, 16 septembrie 2008
Mantra
I will go through this, and survive!
I will go through this, not unharmed, but with lessons well learned from harms!
I will go through this, not victorious, but wiser!
Victory is ilussion, the aim is to live!
And I shall!
I will go through this, not unharmed, but with lessons well learned from harms!
I will go through this, not victorious, but wiser!
Victory is ilussion, the aim is to live!
And I shall!
marți, 9 septembrie 2008
2000 km de casă
Alți oameni. Alte case. Alta limbă. Altă cultură. Aceeași foame. Aceeași sete. Acelaș somn. Totul s-a schimbat. Eu am rămas la fel. Asta e bine.
duminică, 7 septembrie 2008
La revedere/Adio
„La revedere“ e un fel de “ne vedem joi”, „Rămas bun/Adio“ e „nu ne mai vedem niciodată“. Vreau ceva de mijloc, „ne vedem mai încolo, sau deloc“.
vineri, 5 septembrie 2008
Beţia
E bună, dar până la un punct. Cunoaşterea acelei limite proprii face diferenţa între cei slabi şi cei puternici. O înghiţitură poate schimbă tot.
Reclamă (Melange Café)
Melange-ul cu siguranță nu mai e o noutate pentru sibieni. E acolo de vreo 2 ani(?), lumea știe, e un loc mai aparte, unora le place, altora nu. Ceea ce nu știam, e că Melange-ul mai nou are terasă. Ok, terasă e cam mult spus, un balcon în spate, dar e foarte tare. Când urci sus, inainte să intri, dacă te uiți în dreapta, e magazinul de anticariat, și o ușă, închisă de obicei. Întămplător am observat cu coada ochiului că de data asta ușa era deschisă. Am dat de balconul mai sus menționat, un loc intim, în semi-întuneric, unde “ai o senzație de stat în hamac”(vorba lui Andrei). Sunt două mese lungi, cu bănci, deci perfect să vii cu mai mulți prieteni la o poveste/carte/bere. Atmosferă izlotă, liniștită. Plus că e locul perfect să asculți și să privești(gratuit) concertele de pe terasa Chill Out.
Dar nu știam de el, nu am auzit pe nimeni menționându-l, ceea ce e pierdere enormă, considerând că vara s-a terminat și încet dar sigur vine frigul tomnatic, și se vor închide terasele. Așa că profitați cât mai puteți, luați niște prieteni, sau persoana iubită (semi-întunericul și lumânările dau o atmosferă romantică), și beți un cocktail pe Terasa Melange. Vă va da un sentiment plăcut-nostalgic(în ciuda priveliștei mai puțin plăcute a Sibiului industrial, dar care se topește în noapte).
Dar nu știam de el, nu am auzit pe nimeni menționându-l, ceea ce e pierdere enormă, considerând că vara s-a terminat și încet dar sigur vine frigul tomnatic, și se vor închide terasele. Așa că profitați cât mai puteți, luați niște prieteni, sau persoana iubită (semi-întunericul și lumânările dau o atmosferă romantică), și beți un cocktail pe Terasa Melange. Vă va da un sentiment plăcut-nostalgic(în ciuda priveliștei mai puțin plăcute a Sibiului industrial, dar care se topește în noapte).
joi, 4 septembrie 2008
Întâlnire de bloggeri Sibiu (31 august 2008, Amber Café)
Nu cred că mă pot numi blogger, am postat (măcar știu jargonul) în ultimele 7 luni 9 articole…nu prea mă obosesc. Alții, precum No, au postat 80 articole într-o lună, blogger de blogger.
Totuși acum câteva zile o prietenă m-a invitat la a doua întâlnire de bloggeri din Sibiu, inițiată de mazemania. Neavând alte planuri, am acceptat. Nu am stat decât vreo jumătate de oră la început, dar în acel scurt răstimp am apucat să învăț două-trei lucruri:
Când mi-am făcut blog, mă gândeam că numărul cititorilor se determină prin propagarea mouth-to-mouth, dacă ai blog fain, citesc unii, li se pare funny/interesant, dau mai departe etc(sistem valabil pentru filmulețe pe youtube sau trupe de pe myspace etc, un sistem de triere, foarte eficient); așa ajungi să îți faci un reader-base; GREȘIT. N-aveam idee că există site în Sibiu care are o bază de date cu blogurile locale, câte posturi au, și când au postat ultima oară. Bloggeri și blogreaders îsi aleg de pe acest site ce să citească. Evident ei își vor alege din top 10, iar singurul mod de a te menține acolo e să postezi cât mai des, ceea ce însă nu garantează că ceea ce postezi are vreo valoare. Așa ne întoarcem la discrepanța calitate/cantitate de care mă plângeam în primul articol (da, autoreferință, suck’it). Netul abundă de bloguri care nu au nimica de spus, și totuși aceste sunt mai apreciate decât cele care publică rar dar esențial. Un sistem cam de căcat, nu? Mă gândeam la combaterea acestui sistem prin posturi foarte dese și foarte stupide/irelevante (ex: “am făcut cafea, e bună”, “am fost la baie, e mai bine acum”, “tavanul meu nu are crăpături”, “sunt 2 muște în cameră”, “ba e o crăpătură” etc). Să postez o dată la 5 minute chestii de genul…aș fi constant în top 10, cu un reader base de…0. Gata, cred că mă pot numi liniștit anti-blogger. Desigur sunt mult prea comod și inconsecvent să fac așa ceva, plus că peste 4 zile plec în Anglia, unde nu voi avea net constant! Dar ar fi o idee.
În ciuda acestui site, în capul meu încă au rămas bloggeri și readeri, indivizi, izolați, care, da, mai lasă comentarii, dar trec mai departe la alte bloguri fără a fi observați, anonimi în spatele ecranelor. În mod sigur nu mă așteptam la minicomunitatea bloggerilor din Sibiu. Minicomunități din Sibiu cunoșteam, aici nu mă refer la grupuri precum manelari vs. rockeri, ci cercuri de care nu știi până nu intri în ele (cavalerii, clientela constantă artcafé, skateri etc), dar asta a fost o experiență nouă. Oameni care se cunosc, dar sunt străini compleți. (“tu cine ești? Ahh, cristiblog, da da”, “-Marius nu vine? –Cine? –truthblog! –ah, ba da! Îl știu. Adică nu la față, dar după blog!”). Aici nu mai contează cum arăți, cine ești, ce faci în viața de zi cu zi sau chiar ce fel de om ești, ci cât și ce scrii pe blog, și mai ales cum interacționezi cu restul bloggerilor. Aici oamenii își lasă commenturi, discută diverse posturi, postează despre aceleași lucruri, etc. Asta îi unește. (“tu ești blogul ăla, nu? ți-am citit. Scrii des. Încă nu ți-am lăsat comment, dar zilele astea sigur.”)(a se observa ”tu ești blogul”, omul se identifică cu blogul, identitatea sa este absorbită de cea a blogului). Iar cei ce nu se supun acestor reguli sunt expulzați (“sunt pe bloglist cam toți din Sibiu, bine unii nu au mai scris de un an, pe ăia îi scoatem, ce rost are să îi păstrăm?”, chiar dacă să zicem unicul articol al acelor persoane ar conține răspunsul la viață, ei sunt dați afară).
Am decis să mă alătur și eu acestei comunități, sau cel puțin să încerc. Abordarea mea inițială, să scriu câteva articole care să adune cititori și apoi să mă apuc de scris a fost cât se poate de ratată. Scrii mult, te faci observat, apoi scrii chestii de calitate. Cred ca acest principiu se aplică multor aspecte din viață (din păcate).
Voi deveni(dacă lenea nu mă va opri) blogger. Da frate! Am să îmi exprim părerile, am să citesc alte blogguri, am să las commenturi, tot tacâmul. Dar mă voi ține totuși de principiile schițate în primul post. Voi fi blogger și anti-blogger în același timp(NO GODDAMN TRIVIAL SHIT). Nu voi renunța să fuck blogs, dar am să și fac blog.
Ps: am scris mai mult decât vroiam, dar considerând intențiile mele, asta e de bine.
Totuși acum câteva zile o prietenă m-a invitat la a doua întâlnire de bloggeri din Sibiu, inițiată de mazemania. Neavând alte planuri, am acceptat. Nu am stat decât vreo jumătate de oră la început, dar în acel scurt răstimp am apucat să învăț două-trei lucruri:
Când mi-am făcut blog, mă gândeam că numărul cititorilor se determină prin propagarea mouth-to-mouth, dacă ai blog fain, citesc unii, li se pare funny/interesant, dau mai departe etc(sistem valabil pentru filmulețe pe youtube sau trupe de pe myspace etc, un sistem de triere, foarte eficient); așa ajungi să îți faci un reader-base; GREȘIT. N-aveam idee că există site în Sibiu care are o bază de date cu blogurile locale, câte posturi au, și când au postat ultima oară. Bloggeri și blogreaders îsi aleg de pe acest site ce să citească. Evident ei își vor alege din top 10, iar singurul mod de a te menține acolo e să postezi cât mai des, ceea ce însă nu garantează că ceea ce postezi are vreo valoare. Așa ne întoarcem la discrepanța calitate/cantitate de care mă plângeam în primul articol (da, autoreferință, suck’it). Netul abundă de bloguri care nu au nimica de spus, și totuși aceste sunt mai apreciate decât cele care publică rar dar esențial. Un sistem cam de căcat, nu? Mă gândeam la combaterea acestui sistem prin posturi foarte dese și foarte stupide/irelevante (ex: “am făcut cafea, e bună”, “am fost la baie, e mai bine acum”, “tavanul meu nu are crăpături”, “sunt 2 muște în cameră”, “ba e o crăpătură” etc). Să postez o dată la 5 minute chestii de genul…aș fi constant în top 10, cu un reader base de…0. Gata, cred că mă pot numi liniștit anti-blogger. Desigur sunt mult prea comod și inconsecvent să fac așa ceva, plus că peste 4 zile plec în Anglia, unde nu voi avea net constant! Dar ar fi o idee.
În ciuda acestui site, în capul meu încă au rămas bloggeri și readeri, indivizi, izolați, care, da, mai lasă comentarii, dar trec mai departe la alte bloguri fără a fi observați, anonimi în spatele ecranelor. În mod sigur nu mă așteptam la minicomunitatea bloggerilor din Sibiu. Minicomunități din Sibiu cunoșteam, aici nu mă refer la grupuri precum manelari vs. rockeri, ci cercuri de care nu știi până nu intri în ele (cavalerii, clientela constantă artcafé, skateri etc), dar asta a fost o experiență nouă. Oameni care se cunosc, dar sunt străini compleți. (“tu cine ești? Ahh, cristiblog, da da”, “-Marius nu vine? –Cine? –truthblog! –ah, ba da! Îl știu. Adică nu la față, dar după blog!”). Aici nu mai contează cum arăți, cine ești, ce faci în viața de zi cu zi sau chiar ce fel de om ești, ci cât și ce scrii pe blog, și mai ales cum interacționezi cu restul bloggerilor. Aici oamenii își lasă commenturi, discută diverse posturi, postează despre aceleași lucruri, etc. Asta îi unește. (“tu ești blogul ăla, nu? ți-am citit. Scrii des. Încă nu ți-am lăsat comment, dar zilele astea sigur.”)(a se observa ”tu ești blogul”, omul se identifică cu blogul, identitatea sa este absorbită de cea a blogului). Iar cei ce nu se supun acestor reguli sunt expulzați (“sunt pe bloglist cam toți din Sibiu, bine unii nu au mai scris de un an, pe ăia îi scoatem, ce rost are să îi păstrăm?”, chiar dacă să zicem unicul articol al acelor persoane ar conține răspunsul la viață, ei sunt dați afară).
Am decis să mă alătur și eu acestei comunități, sau cel puțin să încerc. Abordarea mea inițială, să scriu câteva articole care să adune cititori și apoi să mă apuc de scris a fost cât se poate de ratată. Scrii mult, te faci observat, apoi scrii chestii de calitate. Cred ca acest principiu se aplică multor aspecte din viață (din păcate).
Voi deveni(dacă lenea nu mă va opri) blogger. Da frate! Am să îmi exprim părerile, am să citesc alte blogguri, am să las commenturi, tot tacâmul. Dar mă voi ține totuși de principiile schițate în primul post. Voi fi blogger și anti-blogger în același timp(NO GODDAMN TRIVIAL SHIT). Nu voi renunța să fuck blogs, dar am să și fac blog.
Ps: am scris mai mult decât vroiam, dar considerând intențiile mele, asta e de bine.
Miniblogging
Posturi lungi de maxim 147 caractere, în care se rezumă o idee, sau o experiență. Lucru pe care voi încerca să îl fac zilnic, sau cam așa de des.
miercuri, 3 septembrie 2008
Reclama
Probabil au spus-o și alții înaintea mea, și dacă nu, o spun eu acum: HUMANITAS CAFÉ rulează!!! În caz că nu ați aflat încă, Librăria Humanitas de pe Bălcescu(centru) a fost renovată vara aceasta, s-a deschis și partea de subsol, unde operează și o cafenea.
Au de toate, cărți(evident) de toate felurile, beletrisitcă, politică, științe, arhitectură, fotografie, media etc, muzică, jazz, classic rock, modernă, lucruri pe care puține șanse ai să le găsești altundeva, plus o colecție minunată de dvd-uri, filme românești, clasice, documentare, cult, noi apariții, even Monty Python.
Iar cafeneaua e minunată, cafeua foarte bună, o colecție frumoasă de ceaiuri de care nu am mai văzut de la închiderea Teea, muzică foarte chill, atmosferă intimă, liniștită. Poți să iei cărți să le răsfoiești/citești. Iar prețurile…3 lei espresso, 4 lei ceaiul, 3.5 cappucino? Common!
Alt plus: AU WIRELESS!!! Lucru care pe centru nu l-am mai găsit decât la Redal, unde însă nu era pentru clienți. Fumatul interzis desigur!
Un minus major însă: doar trei mese, ceea ce nu va ajuta să aducă prea mulți clienți.
Eu unul mi-am găsit noul locșor în oraș! Veniți și voi să vedeți!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)