În opoziție voi pune mai degrabă două din filmele lui, nu pe el împortiva sinelui. Filmele se numără printre cele mai apreciate ale sale, și sunt de mai la începutul carierei: “Deer Hunter”, pe care l-am văzut ieri și “Raging Bull” pe care l-am văzut azi.
Treaba e că, să fiu sincer, nu mi-a plăcut ‘dragul vânător’, în ciuda castului fenomenal(Robert De Niro, Meryl Streep, John Savage, debutul magnific a lui Christopher Walken, și mult prea devreme decedatul John Cazale); da, rușine să-mi fie, e un sacrilegiu. Dar sincer, filmul e exagerat, și deși are unele momente emoționante(adică finalul), sau șocante(de astfel de momente nu duce lipsă) și unele momente care te țin la marginea scaunului, este în general cam insipid. Poate că din punct de vedere fizic a fost cel mai extenuant rol a lui De Niro, și poate că scena de la spital a fost cea mai emoționantă din întreaga-I carieră, dar NU AM FOST IMPRESIONAT. Personajele nu sunt dezvoltate, acțiunea are noimă, dar firul acțiunii e slăbuț construit, iar dacă Cimino a vrut să transmită vreun mesaj Anti-Vietnam, precum Kubrick și Stone, îmi pare rău, nu l-am prins. Dar să rămânem la De Niro. Nu zic că nu a jucat bine, a jucat foarte bine rolul; însă nu prea a avut ce juca; personakul cam bate pasul pe loc; la început e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep, la mijloc la fel, și la final la fel, exceptând o scurtă scenă. Așa actori și nu îi folosești. Nu se exploatează tensiunea De Niro-Street-Walken; nu se prezintă evoluția lui Walken și Savage după spital, Cazale e aproape degeaba acolo, what the fuck man? Cică Meryl Streep a improvizat mare parte din replicile ei…care replici? Femeia aia a zis cumva ceva pe tot parcursul filmului?
Ideea e că De Niro a jucat excelent un rol, care dacă ar fi fost jucat sec de un actor mediocru, nu prea ar fi făcut diferență pentru film.
Pe de altă parte avem “Raging Bull”, aici De Niro are loc să joace, aici De Niro e De Niro. Personajul e complex, un anti-erou, nu prea deștept dar care știe ce vrea. Începe furios, se îndrăgostește, este ros continuu de gelozie, ceea ce îl va face paranoic și îl va îndepărta de cei dragi, ajunge la vârf și decade într-o stare umilitoare.
Aici avem un De Niro sexy, cu bicepși și abdomene, și un De Niro mai gras decât îl vom mai vedea vreodată. Dar nu doar schimbările fizice sunt de remarcat, ci naturalețea personajului, care trece dintr-o extremă în altă în câteva secunde, de la furios la drăgăstos și dornic de iertare, de la mândru la plângând în hohote, de la mânie aproape nebunească (amintind un pic de Jack Nicholson în „One flew over the cuckoo’s nest” sau Brad Pitt în „12 Monkeys”) la autocompătimire. Dar cel mai mult m-a impresionat e felul în care se face neplăcut publicului. Robin Williams a zis: “If you put Robert De Niro in a drier you get Al Pacino”, păi, nu te poți uita la film fără să-ți zboare gândul la “Scarface” și Tony Montana; ambii pornesc de jos, ambii ajung sus, pierd pe cei dragi în proces și apoi se prăbușesc. Atât Pacino cât și De Niro au construit personaje pe care să le urăști, însă cel din urmă a facut-o mai credibil, mai subtil, fără bani mulți, fără arme, fără vile, fără droguri, ci prin însuși felul lui de a fi. El chiar te face să crezi că ai nevoie de oameni ca el, ca să îi arăți cu degetul și să zici, “ăla e tipul rău!”. De aceea de la el și înveți ceva, și de aceea pe el îl și compătimești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu