pentru tipa care a zis că s-ar freca de toate obiectele din camera mea și eu am râs
Mă trezesc devreme. Lipsa de somn îmi apasă ochii. Te
privesc cum dormi. Îmi vine să mă aplec și să te mușc de obraz.
Vreau o
cafea dar nu vreau să te trezesc și nu știu unde țineți cele necesare.
Torn vinul
rămas în paharul pe fundul căruia s-a coagulat stropul rămas de aseară.
Clătesc
gustul stătut din gură și-mi aprind o țigară.
Mă apropiu
de geamul rece și privesc peste șoseaua aglomerată.
Lucrul care-mi place
la apartamenul vostru este spațiul liber din fața sa. Poți privi bulevardul care merge drept în față. Traficul. Jocul lui de lumini noaptea când tu stai și fumezi lângă mine. Oamenii de pe trotuar. Fiecare cu treaba sa. Cu drumul său.
Stau prins între viețile lor ce-mi sunt străine și somnul tău ce-l cunosc prea bine, și mă simt de parcă astea două lucruri ar fi singurele puncte din Univers, eu prins la jumătate de infinitate de tine și jumătate de infinitate de ei. Te miști și
cred că te-ai trezit. Mă întorc, dar tu încă dormi, împrăștiată pe tot patul.
Fața ta
lipsită de griji mă face să zâmbesc.
Mă îmbrac
încet. După ce închei ultimul nasture de la cămașa pe care am îmbrăcat-o doar
pentru că știu cât te enervează să mi-o scoți când degetele grăbite îți tremură pe nasturi, observ ochii tăi ce mă urmăresc în liniște.
Zâmbesc
vag. Tu-mi răspunzi la fel. Nu are rost să zic ceva. Dimineața nu avem ce
vorbi. Noaptea respirăm cu un suflu, ziua însă suntem doi străini ce abia dacă se simt vinovați pentru actele consumate cu câteva ore în urmă.
Nici tu nu
zici nimic.
Plec.
Îmi iau o
cafea de la chioșc și mă opresc în stația de tramvai.
Îmi aprind
o țigară să-i combin gustul cu cel al cafelei.
După două
fumuri vine tramvaiul.
