După ultima noapte

                            pentru tipa care a zis că s-ar freca de toate obiectele din camera mea și eu am râs

Mă trezesc devreme. Lipsa de somn îmi apasă ochii. Te privesc cum dormi. Îmi vine să mă aplec și să te mușc de obraz. 

Vreau o cafea dar nu vreau să te trezesc și nu știu unde țineți cele necesare.

Torn vinul rămas în paharul pe fundul căruia s-a coagulat stropul rămas de aseară.

Clătesc gustul stătut din gură și-mi aprind o țigară.

Mă apropiu de geamul rece și privesc peste șoseaua aglomerată.

Lucrul care-mi place la apartamenul vostru este spațiul liber din fața sa. Poți privi bulevardul care merge drept în față. Traficul. Jocul lui de lumini noaptea când tu stai și fumezi lângă mine. Oamenii de pe trotuar. Fiecare cu treaba sa. Cu drumul său.

Stau prins între viețile lor ce-mi sunt străine și somnul tău ce-l cunosc prea bine, și mă simt de parcă astea două lucruri ar fi singurele puncte din Univers, eu prins la jumătate de infinitate de tine și jumătate de infinitate de ei. Te miști și cred că te-ai trezit. Mă întorc, dar tu încă dormi, împrăștiată pe tot patul.

Fața ta lipsită de griji mă face să zâmbesc.

Mă îmbrac încet. După ce închei ultimul nasture de la cămașa pe care am îmbrăcat-o doar pentru că știu cât te enervează să mi-o scoți când degetele grăbite îți tremură pe nasturi, observ ochii tăi ce mă urmăresc în liniște.

Zâmbesc vag. Tu-mi răspunzi la fel. Nu are rost să zic ceva. Dimineața nu avem ce vorbi. Noaptea respirăm cu un suflu, ziua însă suntem doi străini ce abia dacă se simt vinovați pentru actele consumate cu câteva ore în urmă.

Nici tu nu zici nimic.

Plec.

Îmi iau o cafea de la chioșc și mă opresc în stația de tramvai.

Îmi aprind o țigară să-i combin gustul cu cel al cafelei.

După două fumuri vine tramvaiul.

If you could understand me

I wish I could express my thoughts the way you’d want me to.

 Then I wouldn’t have to be silent when I really need to talk to you.

 I wish we spoke different languages, so when we speak you would only listen to the sound of my voice and then my words would not seem so trivial.

...and we call it timing

I know you're out there...


 Isn't it rich?
Are we a pair?
Me here at last on the ground,
You in mid-air.

 Send in the clowns.

 Isn't it bliss?
 Don't you approve?
One who keeps tearing around,
One who can't move.

Where are the clowns?
Send in the clowns.

 Just when I'd stopped opening doors,
Finally knowing the one that I wanted was yours,
Making my entrance again with my usual flair,
Sure of my lines,
No one is there.

 Don't you love farce?
 My fault I fear.
 I thought that you'd want what I want.
 Sorry, my dear.

 But where are the clowns?
Quick, send in the clowns.
Don't bother, they're here.

 Isn't it rich?
Isn't it queer,
Losing my timing this late
 In my career?

And where are the clowns?
There ought to be clowns.
Well, maybe next year.

Cicatricile eterne a unei minti profanate

Indoapa-ma cu Xanax.
Fa-mi o baie de Vodca.
Ia o Perna si apas-o peste fata mea.



Unde e omul care sa-mi ofere uitarea?

Vreau si eu o lacuna de 5 ani in mintea mea. Ar fi vizibila? As putea trai cu ea?

Dar stiu ca nu as accepta chiar de mi s-ar da ocazia.

Singurul motiv pentru care nu mi-as permite sa te uit e gandul ca atunci nu as mai sti sa te evit. Ca as da din nou de tine si as ramane din nou hipnotizat de radiatia zambetului tau de cheshire cat. Si in nestiinta mea ti-as da ocazia sa ne pacalesti din nou. Nu ca as crede tu ca te-ai folosi de ea sincer. Dar daca totusi...?

Mi-as face operatia aia estetica, dar am nevoie de cicatricile astea care-mi deformeaza gandul, caci altfel as uita de unde le am. Si asta ar fi de-a dreptul moronic.

Asa ca tin minte si azi, si voi incerca sa ma trezesc si maine.

Oh Sam Kinison, tu stii

context

Cele mai placute si cele mai dureroase cuvinte pe care le-am citit vreodata:

                                      "...esti cam ireal..."  

O dată era bine parcă...

Pe prima o chema Ana. Eram la o cabană de majoratul nu mai ştiu cui, şi tu nu ai vrut să vii. Iniţial am stat departe de ea când mi-am dat seama că ne placem, dar apoi Andrei a zis că ştie sigur că la petrecerea aia mare de la Arhive, acolo unde nu ai vrut să vin, ai umblat toată seară cu unul care părea student şi că la un moment dat aţi dispărut. Oricum eram împreună doar de două săptămâni şi în nici un moment nu ai părut prea interesată de noi.

Atunci am fost corect, a doua zi te-am sunat să ne întâlnim şi ţi-am zis că vreau să ne despărţim. Atunci te-am văzut pentru prima dată plângând. Am fost surprins. Chiar credeam că nu-ţi păsa.

Pe a doua nu ştiu cum o chema. Era la o lună după ce ne-am împăcat, în baia unei galerii, după un vernisaj cu mult vin. Eu făceam poze. Ea tot poza. Şi când m-a prins în baie m-a trântit de pereţi. Ştiam doar că e cu 3 ani mai mare. A vrut să fie sigură că sunt măcar major. Şi ce-i dacă am minţit, nu eram departe. Tu erai la mare cu colegii tăi, unde iar nu mă vroiai. Eram beat şi nefutut, şi cum nu păreai să mă laşi prea curând să-ţi dau chiloţii jos, m-am lăsat dus de val. De unde să ştiu că ne-a văzut ieşind ceva prietenă de a ta. A doua zi m-ai sunat să mă întrebi dacă mă distrez singur acasă, după care te-ai îmbătat şi ţi-ai pierdut virginitatea cu unul pe care nu ştiai cum îl cheamă.

Asta am aflat-o mult mai târziu. Nu am înţeles de ce ţie îţi zicea mereu toată lumea şi mie nimeni. Nici măcar cei care îmi erau prieteni. Apoi am aflat că vroiau şi ei să te fută.

Următoarea a fost Jessica. Asta a fost la mult timp după ultima. A fost chiar şi la mult timp după ce mi-ai zis că ai nevoie de o pauză de la contacte umane, că îţi e greaţă când o altă persoană te atinge. Orice altă persoană, nu doar eu. Asta chiar înainte să dansezi cu jumate din băieţii din club şi să te lingi cu Miţă.

Jessica a fost drăguţă. Jessica putea fi mai mult. Eram departe de tine şi tu nu dădeai semn că vrei vrea să vii. Sau că ţi-ar păsa să vii. Şi totuşi am lăsat-o cu buza umflată pe fată când te-ai hotărât să mi te alături. Şi totuşi mi-ai dat o palmă când ţi-am zis. Şi apoi încă una. Şi încă una. Şi încă una. Şi încă una. Până ţi-am dat eu una. Una singură care te-a trântit în pat. Atunci m-ai văzut pentru prima dată plângând.

Am crezut că am terminat atunci. Dar nu a fost aşa. De câte ori mă lăsai în urmă recidivam ca un alcoolic. Să nu crezi că dau vina pe tine, dar era ceva în bucuria şi uşurarea ta când plecai. Poate era doar din cauza că mergeai acasă dar eu mereu aveam impresia că era din cauza că eu nu veneam cu tine. Şi asta durea. Şi era cine să-mi lingă rănile.

Şi mi-ai tras palme şi pumni pentru fiecare. Dacă nu îţi ziceam eu, aflai cumva. Şi când simţeam gust de sânge în gură consideram că ţi-a ajuns, şi atunci dădeam şi eu. Câte fire de păr am adunat de pe covor, câte bluze şi tricouri a trebuit să coşi. Ne băteam până nu mai puteam, ne băteam până se plângeau vecinii, ne băteam până cădeam în pat epuizaţi. Şi atunci ţi-o trăgeam de parcă ar fi fost prima şi ultima dată. Şi mă strângeai de gât şi mi te uitai în ochi cu ură şi dorinţă, şi dacă îndrăzneam să încetinesc ritmul îmi trăgeai câteva palme până mă înfuriam destul să-ţi distrug bazinul în continuare. Şi mă trânteai din pat pe jos, şi săreai pe mine cu aşa o violenţă încât credeam că mă vei rupe, şi mă violai pe podea până îmi sângera spatele de la covor, până ne erau muşchii atât de încordaţi încât nu ne mai puteam decide între plăcere sau durerea de la cârcei. Şi atunci milioane de meteoriţi izbucneau din vintrele mele şi urlam amândoi până se auzea din vecini „Gata! Sun la poliţie! Asta-i nesimţire!”. Şi atunci ne aminteam de ce ne iubim, şi de ce altcineva nu o să fie niciodată destul de bun.

Făceam asta cel puţin de două ori pe lună. Nu pentru că ar fi fost aşa de multe. Dar făceai tu cumva să-ţi aminteşti de vreuna când era nevoie. Îţi amintea o melodie de ea. Sau o zi a săptămânii. Sau îi auzeai numele într-un film. „Şi? Jessica ce mai face?” „Nu ştiu. Nu am văzut-o de atunci.” ”Nici nu aţi vorbit?” „Ştii bine.” „Ştiu?” „Chiar vrei să facem asta acum?” „Tu chiar ai vrut să faci atunci? Zi! Zi porcule!” Şi pac. Şi aşa mai departe. Ne băteam până făceam vânătăi şi apoi ne futeam pănă făceam vânătăi. Şi nici unul nu se gândea că ar putea fi altfel. Că ar putea altceva fii mai dulce. Ne distrugeam şi ne reconstruiam unul pe altul. Mă atacai cu tigaia sau cuţitul, eu îţi căram pumni. Apoi îmi legai rănile şi eu te dădeam cu unguent. Când trebuia să mergem la spital, minţeam împreună fără greşeală, chiar dacă uitam să ne înţelegem înainte ce poveste o să zicem: scările, uşa, un beţiv pe stradă, probabil şi drogat. Şi păream cel mai ideal cuplu. Adânc îngrijoraţi unul de altul. Mereu dându-ne câte un mic sărut. Aproape că nu se uitau la mine cu scârbă asistentele când mai mergeam şi tu aveai un ochi vânăt. Chiar şi dacă eu eram cel cu un cuţit înfipt în ficat.

Apoi la un moment dat ai încetat să vrei să te cerţi cu mine. Erai mereu drăguţă. Doamne, o dată am dus chiar eu vorba de una din pizdele pe care le-am futut, cum că aş fi văzut-o la supermarket şi ai zis „Ah, chiar?” Şi ai trecut mai departe. Apoi ai mers acasă şi când te-ai întors ai venit doar după bagaje. Aia a fost a doua oară când m-ai văzut plângând.

Te-am întrebat dacă e altcineva. Ai zis că nu, dar că aşa nu poate merge mai departe relaţia. Desigur că era altcineva. Doar îţi plăcea cum mergea relaţia la fel de mult ca şi mie.

                                                                                          *

Aş vrea să zic că nu ştiu cât timp a trecut până când ne-am revăzut azi. Dar aş minţi. Şapte luni, două săptămâni şi patru zile. Am trăit fiecare secundă ca şi cum mi-ar lipsi o mână sau un picior. Handicapat. Şi în fiecare noapte adormeam cu imaginea ta călărindu-l pe el şi urlând de plăcere, cu imaginea pulii sale în gura ta, explodând şi umplându-te.

Am fost amândoi atât de inapţi în a ne ascunde stânjeneala. Dorinţa. Nu am discutat despre el, dar vedeam că te plictiseşte. Că nu se fute cu altele. Că nu ai de ce îl bate. Aşa că nu m-am mirat când m-ai întrebat dacă nu vin până sus.

Şi corpul tău e atât de minunat. Mână mea pe sânul tău. Degetele proptite în tine. Atât de cald şi de umed. Te mângâi. Tu mă strângi de gât. Eu zâmbesc. Ca în vremurile bune. Pentru prima dată încerc şi eu să te strâng pe tine. Apăs. Pentru Andrei. Pentru ăla de la mare. Pentru Miţă. Pentru Louis. Pentru Matei. Apăs. Pentru Emil. Şi mai ales pentru Mihai. Eşti a mea. Înţelegi? De aia apăs. Tu eşti a mea. Şi vei rămâne mereu. Te poţi fute cu oricine. Apăs. Dar rămăi a mea.  Te iubesc.

I miss George Carlin

Pe 22 iunie 2008 aveam examenul oral la Limba şi Literatura Românã la Bac, nu trebuia sa fiu acolo decât pe la ora 13 aşa cã am avut timp sã-mi verific mailul. Prima chestie pe care am vãzut-o când am intrat pe Yahoo a fost „Famous comedian George Carlin has passed away.” Shit. Am luat zece la examen, dar ziua aia nu a mai putut fi salvata.

În momentul de faţã citesc „The God Delusion” de Richard Dawkins, o carte de nonficţiune despre ateism, care în mod elocvent analizeazã argumentele generale împotriva acestuia şi pro-religie. Iar unul din capitole începe cu citat de George Carlin (Dawkins rules).

    “Religion has convinced people that there's an invisible man ... living in the sky. Who     watches everything you do every minute of every day. And the invisible man has a list of ten specific things he doesn't want you to do. And if you do any of these things, he will send you to a special place, of burning and fire and smoke and torture and anguish for you to live forever, and suffer, and suffer, and burn, and scream, until the end of time...But he loves you.”

De îndatã ce am recunoscut citatul nu am putut sã-mi scot vocea rãguşitã a bãtrânului din cap. Probabil cã ştiu întreg segmentul aproape pe de rost.

Au trecut aproape patru ani de la moartea sa şi nu e nici vreo aniversare, aşa cã postul ãsta poate pãrea cam aiurea, dar efectiv mi s-a fãcut dor de George Carlin. Lumea e un loc mult mai searbãd fãrã el. În retrospectivã îmi dau seama cât de mult m-au influenţat showurile lui. A fost primul care a vociferat elegant şi amuzant (şi ofensiv, foarte foarte ofensiv) multe din gândurile şi pãrerile mele. M-a fãcut mândru sã fiu ateu, şi a fost unul din factorii majori care m-au determinat sã fac şi eu stand-up.

Dumnezeule, dacã exişti, mulţumim pentru George Carlin, sunt sigur cã şi pe Tine Te-a fãcut sã râzi.

Aici e întreg segmentul de unde e scos citatul.