Documentariștii

                                                                                                                                    pentru A.M.V.

Cântece din spații străine

ce se suprapun într-o

cacofonie melodioasă

și voi, care încercați să țeseți

o poveste din frânturi de

viață, din gândurile altora

Decizii ce vor dilua sau

închega și reordona și

inventa munca altora

munca de o viață a unor

oameni în a căror

lume ați intrat cu

promisiuni de oglindire dar

intenții de autoservire

Aici, acum, în noaptea

asta, la masa asta, alegeți,

printre bârfe, momentele

mișto, momentele a căror

selecție vă va aduce vouă

recunoștiință, de parcă

celelalte nu ar avea valoare

Momentele moarte ce le tăiați,

nu suntem și noi în ele?

În momentele noastre

moarte nu murim și noi?

Ce rămâne în urmă?

Clipele ce le-am

trăit, sau cele asupra

cărora v-ați certat ore întregi

din ce unghi să le prindeți?

Dați-mi viață, așa

cum credeți voi că ar

arăta mai bine. Făceți-mă

interesant. Făceți-mă

relevant. Făceți-mă să

exist.

(2iii2014)

 

Maybe this isn't Bat Country after all

Exercitiu: Alege personaje dintr-un roman preferat. Personaje pe care sa le cunosti bine. Scrie un scurt text in care sa descrii o intamplare in care aceste personaje sunt confruntate de o nava extraterestra. Trebuie sa pastrezi tonul romanului, sa fii fidel personajelor si daca se poate sa scrii in stilul autorului.

Va las sa ghiciti romanul ales de mine:

La 150 km/h maşina se zguduia încontinuu şi la fiecare gropiţă din drum eram convins că roţile supraumflate vor exploda aruncând maşina peste marginea drumului şi împrăştiindu-ne  peste nisipul deşertului ca ceva versiune reală a unui tablou de Dali. Cu toate astea nu puteam să o las mai încet, trebuia să ajungem în Vegas în mai puţin de două ore şi după întâlnirea cu acel adolescent bleg am rămas cu convingerea că jumătate din forţa poliţiei din Nevada era pe urma noastră.

Avocatul meu era scufundat în starea semi-comatosă pe care doar o doză de eter de calitate ţi-o poate da. Gelos pe starea sa complet lipsită de griji am început să mă enervez şi mai tare şi tot mai tare până când am strigat în vântul ce vuia deasupra mea „Tu-ţi soarta naibii! Aşa nu se mai poate!” şi am apăsat brusc pe frână, oprind maşina cu un ţipăt de himeră al roţilor.

Trebuia să mă calmez. Făcusem timp bun, aveam timp să ajungem şi chiar dacă băiatul a fugit direct la prima staţie de poliţie, ar mai dura până să dispecereze în direcţia noastră până şi o maşină. Nu, devenisem paranoic. La naiba, nu puteam continua aşa. Aşa că am făcut singurul lucru pe care orice om normal ar putea, şi ar trebui, să o facă în situaţia dată, mi-am scos .38-ul din portbagaj şi am pornit spre deşert pentru a face câteva găuri efemere în nisipul fierbinte.

Nu am îndrăznit să mă îndepărtez prea departe de maşină de frică că în orice moment va trebui să iau parte la o evadare bruscă şi violentă care probabil ne va lăsa pe amândoi ciuriuţi. La naiba, trebuie să-mi scot gândurile astea din cap. Cu spatele spre maşină şi cu liniştea drumului pustiu aş fi reuşit să mă conving că sunt doar eu în mijlocul deşertului, dar când am ridicat pistolul să trag primul glonţ într-un cactus ce avea ghinionul de a se afla la nici şapte metri de mine, când am tras adânc în piept ultima gură de aer pe care urma să o expulsez pe ţeava pistolului, avocatul meu a început să urle ca ceva animal preistoric împuns cu suliţa de un neaderthal ce l-a vânat zile întregi.

M-am întors la el şi l-am văzut zvârcolindu-se în scaun şi urlând prins în ceva halucinaţie oribilă pe care nu şi-o va aminti şi nici nu ar trebui. L-am prins şi am început să-l scutur, metoda care în ciudă la ce v-ar spune prietenii spălăciţi cu LSD, e singura care poate pune capăt rapid şi eficient unui trip de coşmar. Şi-a deschis ochii destul cât să mă vadă, şi s-a liniştit aproape instant.

Am revenit de unde am plecasem, şi am încercat din nou să-mi calmez nervii, am închis ochii şi am respirat adânc de câteva ori imaginându-mă singur, dar când să deschid ochii, porcul a început din nou să ţipe. „Ce naiba vrei, animal nemernic?” Dar atunci am văzut ceea ce vedea şi el, în faţa noastră la nici 50 de metrii plutea un obiect metalic şi circular ceva mai mare decat un yacht. Ce naiba a fost în cocaina aia? Dar ceva nu era în ordine, de ce aveam amândoi aceeaşi halucinaţie?

M-am întors la avocatul meu care îşî fixase privirea pe vedenia din faţa noastră. „Vezi şi tu chestia aia?” Dar nu era dubiu, era prins în acelaşi coşmar cu mine. M-am întors spre obiect şi am observat o deschidere în fundul ei. De acolo au ieşit trei astronauţi, alt termen nu găsesc, înalţi cât un copil sănătos american de 10 ani, cu bile mari de sticlă neagră pe cap. Avocatul meu nu înceta din urlat şi începeam să mă întreb de unde naiba are atâta aer în plămâni. Astronauţii pitici au început să vină spre noi, moment în care mi-am amintit că am .38-ul în mână. L-am ridicat şi am urlat „Staţi nemernicilor sau vă împuşc în numele Statelor Unite ale Americii şi a omenirii!”, unul din ei a ridicat o mână şi când am încercat să trag nu se întâmpla nimic, îmi blocaseră pistolul. Aşa că l-am aruncat cu toată forţa în capul celui din mijloc care avea mâna întinsă, dar acesta nu pare nici măcar să fi observat. Şi-a ridicat mâna spre avocatul meu care a încetat brusc să urle.

„Dumnezeule! Ce i-aţi facut? Roswell e la o mie de kilometrii de aici, nu aveţi hărţi?” Dar nu păreau să bage de seama nimic din ce ziceam. Aveam o singură şansă, trebuia să ne scot de acolo. Ştiam eu că va urma o evadare dramatică. Am sărit la volan şi am încercat să pornesc motorul, dar acesta evident nu funcţiona. Liderul şi-a ridicat din nou mâna spre noi şi atunci am ştiut că eram futuţi.

M-am sculat cu un gust acru în gură. Ce naiba se întâmplase? Halucinasem tot? Privind în jur mi-am dat seama că Soarele îşi mişcase poziţia. Atunci s-a trezit şi avocatul meu „Ce faci? De ce suntem opriţi? Cât e ceasul? Mişcă idiotule, că dacă nu ajungem la timp nu primeşti cameră la hotel!” O secundă am ezitat privindu-l, după care am întors cheia, motorul a pornit din prima şi am călcat acceleraţia iar singurul gând care îmi fugea prin creier era că poate să existe totuşi întâlniri mai terifiante decât una cu Richard M. Nixon.

Inca o data ne vedem intre paginile Revistei de Povestiri

Aparent Motanov cel Mov mi-a agreat prima povestire publicata, caci in noul numar, mai precis 13, am o noua povestire publicata:

Si acesta poate fi comandat online de aici sau cumparat din aceste locuri din tara

I'm published, baby!

Una din povestirile mele preferate din cele publicate pe acest blog e "Anotimpuri", iar pare-se ca nu sunt singurul care o apreciaza caci cei de la Revista de Povestiri au decis sa o publice in primul numar aniversar.

Poate ma bucur mai mult decat ar trebui, dar woo-hoo.

Daca vreti sa recitici povestirea sau sa o cititi pentru prima data va trebui sa dati o fuga pe la unul din punctele de distributie sau sa o comandati online.

Mic Dejun (scurt-metraj)

INT. BUCĂTĂRIE - ORA 7 DIMINEAŢA

Suntem într-o bucătărie de mărime medie. E separată complet de restul garsonierei. Are obiectele tipice, frigider, o masă de două persoane lipită de perete cu două scaune goale, chiuvetă, dulap etc.

Detaliu pe doua ceşti identice goale. Cineva toarnă cafea pe rând în ambele, lăsând cam doua degete libere. Apoi umple ceştile cu lapte.

TAIE LA:

DANI, un tânăr de 25 de ani îmbrăcat în pijama, termină de turnat lapte in ceşti. Pune cutia de lapte jos şi ia cele două ceşti de pe tejgheaua de lângă chiuvetă, se întoarce să le pună pe masa. Se uită scurt la ele şi are o revelaţie neplăcută.

DANI

Căcat.

Deschide uşa de la bucătărie şi urlă.

DANI (CONT’D)

E gata cafeaua!

Se întoarce şi într-unul din scaunele goale stă ANA, o tânără de 24 de ani. E frumoasă, are un iz punk sofisticat, un pierce în spranceană, părul negru şi scurt. Ţine o ceaşcă în mână şi bea. De câte ori apare în cadru, ceva e puţin schimbat la ea; îi lipseşte pierce-ul, are mânecile ba ridicate ba nu, părul îi stă altfel, schimbări subtile dar observabile.

ANA

E de ieri?

DANI

Nu. De ce?

ANA

Păi am văzut că mai era în filtru aseara şi credeam că ai reîncălzit-o.

În timpul conversaţiei Ana stă pe scaun, în timp ce Dani scoate pe rând o tigaie, ulei, ouă şi tot ce e nevoie pentru a face o omletă.

DANI

Am aruncat-o pe aia. Asta e proaspată.

ANA

Ma gândeam eu. Păcat că nu poţi reîncălzi cafeaua să fie ca înainte.

DANI

Păcat că am irosit-o.

ANA

Da. Dar de ce ai făcut atâta, dacă ai fost singur ieri?

DANI

Nu am făcut-o intenţionat. Cred că mi-a intrat în reflex să fac pentru două persoane.

ANA

Awww.

Dani se apucă să spargă ouă într-un vas. Cana Anei este pe masă, şi este pe jumătate goală. A lui Dani e neatinsă.

ANA (CONT’D)

Ce faci?

DANI

Omletă.

ANA

Omletă a la Dani? Mmmmmmmmh. Nu ai mai făcut de mult.

DANI

Ştiu.

Dani bate ouăle. Pune sare, piper, lapte.

ANA

(nu are pierce)

Mergem până la Sinaia week-endul ăsta?

DANI

(puţin nervos)

Şti că n-am timp.

ANA

Niciodată nu mai ai timp.

DANI

Dar crezi că îi vina mea? Şti că am proiectul naibii de rezolvat.

ANA

Te rog frumos nu urla la mine.

Dani merge la frigider şi îl deschide.

DANI

Îmi pare rău.

Linişte totală.

DANI (CONT’D)

Chiar îmi pare rău.

Dani pune mâna pe o cutie de plastic cu ciuperci champinion.

DANI (CONT’D)

La naiba.

ANA

(cu pierce, calmă şi veselă de parcă discuţia de dinainte nu a avut loc)

Ce cauţi?

Are cana aproape plină.

DANI

Şampinioanele. Nu cred că avem.

ANA

Parcă nu-ţi plac în omletă. Numai şunca şi brânza.

DANI

Păi sunt pentru tine, că ştiu că îţi plac.

ANA

(se uită la el de parcă l-ar descoperi pentru prima dată)

Eşti dulce.

El o îngană afectuos.

ANA (CONT’D)

Nu râde. Ţii minte detaliile astea. Nu mulţi oameni sunt aşa.

Se întoarce la omletă. Pune tigaia pe foc şi ulei în tigaie.

DANI

Pui două farfurii pe masă, te rog?

Când simte că uleiul e încins toarnă conţinutul bolului în tigaie şi îl întinde uniform în timp ce acesta sfârâie.

DANI (CONT’D)

Farfuriile Ana! Ce naiba? Atâta nu poţi face?

Se duce la un dulap, şi ia o singură farfurie. O pune pe tejghea.

DANI (CONT’D)

Scuze. Încă nu mi-am băut cafeaua.

Se întoarce şi pune câte o farfurie în faţa Anei şi vizavi de ea. Ia o înghiţitură de cafea. Se întoarce la omletă.

Ana are pierce şi cana aproape goală.

ANA

Dacă e cald, mergem în Vamă în week-end.

DANI

Tu cu mine doar?

ANA

Da.

DANI

Da. Da, chiar mi-ar plăcea.

Prim-plan pe Dani. Ia tigaia şi merge la masă. Deşi nu-i vedem acţiunea, el împarte omleta la două persoane.

DANI (CONT’D)

Sau la Sinaia. Unde vrei.

În continuare prim-plan pe Dani. Acesta se aşează la masă.

Ne mutăm încet într-un plan mediu. Observăm că ceaşca cealaltă nu doar că e plină dar e exact unde a pus-o Dani prima oară. Farfuria Anei nu este pe masă şi nici Ana nu este în scaunul ei.

Dani începe să-şi mănânce omleta în timp ce se uită în gol acolo unde ar trebui să fie Ana.

căutare

îmi pierd nopţile

hoinărind prin străzile

pustii ale minţii mele

şi mă pierd printre blocuri

şi gânduri neiluminate

încerc să nu observ

lipsa de mişcare

până când un cerşetor bătrân

îmi cere din senin

o ţigară

i-o întind fără să-l

privesc în ochi

mi-e teamă să nu mă

văd pe mine

în privirea aceea ştearsă

ţigară după ţigară

până noapte este

mâncată de zori

încep ziua

îngropat în scrum

şi fiecare fum trage

aerul din mine

eliberându-mă de încă

o suflare

îmi pierd  gândurile

hoinărind prin

străzile pustii ale

minţii mele

şi mă pierd pe

mine

prin labirintul de sinapse

Random thoughts on writing

Writing. I’m doing it now. This is it. This is writing. 

Writing is the representation of language in a textual medium through the use of a set of signs or symbols (known as a writing system). It is distinguished from illustration, such as cave drawing and painting, and the recording of language via a non-textual medium such as magnetic tape audio.

Reading is a complex cognitive process of decoding symbols for the intention of deriving meaning (reading comprehension) and/or constructing meaning.

Some say writing is painting images with words; I say painting is writing words with images.

Sitting in the back of the garden in the summer, under the cooling shadow of an old-old walnut tree; jotting down thoughts and feelings with a worn-out pencil, into a beautiful notebook a good friend once gave you as a gift. That is writing. Anything else is just scribbling.

Edgar Allan Poe wrote of horrors, Danielle Steel wrote of beauty. Poe wrote beautifully, Steel wrote horribly.

In the beginning there was the Word. And man wrote it down.

Four hostile newspapers are more to be feared than a thousand bayonets. (Napoleon Bonaparte)

Writing is reading the other way around.

Upon his grave they had written his last words: “Write nothing on my grave”.

When I was about one year old I got into my father’s office at home. I spilled a bottle of ink; I smeared my hands with it, and made some imprints on a piece of paper; that was probably the best and most truthful thing I’ve ever written.

Farming looks mighty easy when your plow is a pencil and you're a thousand miles from the corn field. 

(Dwight D. Eisenhower)

She was deaf so he wrote “I love you” on the sky. He could’ve written it on the cheapest piece of paper, it was what she needed to read.

Writing can be thousands of pages long, take decades to be a done, and yet comprise nothing, or it can be one letter long and take a second to be done, “I”, and comprise a person’s whole existence.

When he knew his death would come, he started writing: “This is the story of me…”

All his blood splattered onto fresh snow. There is no more compelling way of writing “pain”.

Had they not written of revolution, had the revolution not taken place.

He wrote detailed descriptions of how he would kill them, so he wouldn’t do it for real.