După ultima noapte

                            pentru tipa care a zis că s-ar freca de toate obiectele din camera mea și eu am râs

Mă trezesc devreme. Lipsa de somn îmi apasă ochii. Te privesc cum dormi. Îmi vine să mă aplec și să te mușc de obraz. 

Vreau o cafea dar nu vreau să te trezesc și nu știu unde țineți cele necesare.

Torn vinul rămas în paharul pe fundul căruia s-a coagulat stropul rămas de aseară.

Clătesc gustul stătut din gură și-mi aprind o țigară.

Mă apropiu de geamul rece și privesc peste șoseaua aglomerată.

Lucrul care-mi place la apartamenul vostru este spațiul liber din fața sa. Poți privi bulevardul care merge drept în față. Traficul. Jocul lui de lumini noaptea când tu stai și fumezi lângă mine. Oamenii de pe trotuar. Fiecare cu treaba sa. Cu drumul său.

Stau prins între viețile lor ce-mi sunt străine și somnul tău ce-l cunosc prea bine, și mă simt de parcă astea două lucruri ar fi singurele puncte din Univers, eu prins la jumătate de infinitate de tine și jumătate de infinitate de ei. Te miști și cred că te-ai trezit. Mă întorc, dar tu încă dormi, împrăștiată pe tot patul.

Fața ta lipsită de griji mă face să zâmbesc.

Mă îmbrac încet. După ce închei ultimul nasture de la cămașa pe care am îmbrăcat-o doar pentru că știu cât te enervează să mi-o scoți când degetele grăbite îți tremură pe nasturi, observ ochii tăi ce mă urmăresc în liniște.

Zâmbesc vag. Tu-mi răspunzi la fel. Nu are rost să zic ceva. Dimineața nu avem ce vorbi. Noaptea respirăm cu un suflu, ziua însă suntem doi străini ce abia dacă se simt vinovați pentru actele consumate cu câteva ore în urmă.

Nici tu nu zici nimic.

Plec.

Îmi iau o cafea de la chioșc și mă opresc în stația de tramvai.

Îmi aprind o țigară să-i combin gustul cu cel al cafelei.

După două fumuri vine tramvaiul.

Maybe this isn't Bat Country after all

Exercitiu: Alege personaje dintr-un roman preferat. Personaje pe care sa le cunosti bine. Scrie un scurt text in care sa descrii o intamplare in care aceste personaje sunt confruntate de o nava extraterestra. Trebuie sa pastrezi tonul romanului, sa fii fidel personajelor si daca se poate sa scrii in stilul autorului.

Va las sa ghiciti romanul ales de mine:

La 150 km/h maşina se zguduia încontinuu şi la fiecare gropiţă din drum eram convins că roţile supraumflate vor exploda aruncând maşina peste marginea drumului şi împrăştiindu-ne  peste nisipul deşertului ca ceva versiune reală a unui tablou de Dali. Cu toate astea nu puteam să o las mai încet, trebuia să ajungem în Vegas în mai puţin de două ore şi după întâlnirea cu acel adolescent bleg am rămas cu convingerea că jumătate din forţa poliţiei din Nevada era pe urma noastră.

Avocatul meu era scufundat în starea semi-comatosă pe care doar o doză de eter de calitate ţi-o poate da. Gelos pe starea sa complet lipsită de griji am început să mă enervez şi mai tare şi tot mai tare până când am strigat în vântul ce vuia deasupra mea „Tu-ţi soarta naibii! Aşa nu se mai poate!” şi am apăsat brusc pe frână, oprind maşina cu un ţipăt de himeră al roţilor.

Trebuia să mă calmez. Făcusem timp bun, aveam timp să ajungem şi chiar dacă băiatul a fugit direct la prima staţie de poliţie, ar mai dura până să dispecereze în direcţia noastră până şi o maşină. Nu, devenisem paranoic. La naiba, nu puteam continua aşa. Aşa că am făcut singurul lucru pe care orice om normal ar putea, şi ar trebui, să o facă în situaţia dată, mi-am scos .38-ul din portbagaj şi am pornit spre deşert pentru a face câteva găuri efemere în nisipul fierbinte.

Nu am îndrăznit să mă îndepărtez prea departe de maşină de frică că în orice moment va trebui să iau parte la o evadare bruscă şi violentă care probabil ne va lăsa pe amândoi ciuriuţi. La naiba, trebuie să-mi scot gândurile astea din cap. Cu spatele spre maşină şi cu liniştea drumului pustiu aş fi reuşit să mă conving că sunt doar eu în mijlocul deşertului, dar când am ridicat pistolul să trag primul glonţ într-un cactus ce avea ghinionul de a se afla la nici şapte metri de mine, când am tras adânc în piept ultima gură de aer pe care urma să o expulsez pe ţeava pistolului, avocatul meu a început să urle ca ceva animal preistoric împuns cu suliţa de un neaderthal ce l-a vânat zile întregi.

M-am întors la el şi l-am văzut zvârcolindu-se în scaun şi urlând prins în ceva halucinaţie oribilă pe care nu şi-o va aminti şi nici nu ar trebui. L-am prins şi am început să-l scutur, metoda care în ciudă la ce v-ar spune prietenii spălăciţi cu LSD, e singura care poate pune capăt rapid şi eficient unui trip de coşmar. Şi-a deschis ochii destul cât să mă vadă, şi s-a liniştit aproape instant.

Am revenit de unde am plecasem, şi am încercat din nou să-mi calmez nervii, am închis ochii şi am respirat adânc de câteva ori imaginându-mă singur, dar când să deschid ochii, porcul a început din nou să ţipe. „Ce naiba vrei, animal nemernic?” Dar atunci am văzut ceea ce vedea şi el, în faţa noastră la nici 50 de metrii plutea un obiect metalic şi circular ceva mai mare decat un yacht. Ce naiba a fost în cocaina aia? Dar ceva nu era în ordine, de ce aveam amândoi aceeaşi halucinaţie?

M-am întors la avocatul meu care îşî fixase privirea pe vedenia din faţa noastră. „Vezi şi tu chestia aia?” Dar nu era dubiu, era prins în acelaşi coşmar cu mine. M-am întors spre obiect şi am observat o deschidere în fundul ei. De acolo au ieşit trei astronauţi, alt termen nu găsesc, înalţi cât un copil sănătos american de 10 ani, cu bile mari de sticlă neagră pe cap. Avocatul meu nu înceta din urlat şi începeam să mă întreb de unde naiba are atâta aer în plămâni. Astronauţii pitici au început să vină spre noi, moment în care mi-am amintit că am .38-ul în mână. L-am ridicat şi am urlat „Staţi nemernicilor sau vă împuşc în numele Statelor Unite ale Americii şi a omenirii!”, unul din ei a ridicat o mână şi când am încercat să trag nu se întâmpla nimic, îmi blocaseră pistolul. Aşa că l-am aruncat cu toată forţa în capul celui din mijloc care avea mâna întinsă, dar acesta nu pare nici măcar să fi observat. Şi-a ridicat mâna spre avocatul meu care a încetat brusc să urle.

„Dumnezeule! Ce i-aţi facut? Roswell e la o mie de kilometrii de aici, nu aveţi hărţi?” Dar nu păreau să bage de seama nimic din ce ziceam. Aveam o singură şansă, trebuia să ne scot de acolo. Ştiam eu că va urma o evadare dramatică. Am sărit la volan şi am încercat să pornesc motorul, dar acesta evident nu funcţiona. Liderul şi-a ridicat din nou mâna spre noi şi atunci am ştiut că eram futuţi.

M-am sculat cu un gust acru în gură. Ce naiba se întâmplase? Halucinasem tot? Privind în jur mi-am dat seama că Soarele îşi mişcase poziţia. Atunci s-a trezit şi avocatul meu „Ce faci? De ce suntem opriţi? Cât e ceasul? Mişcă idiotule, că dacă nu ajungem la timp nu primeşti cameră la hotel!” O secundă am ezitat privindu-l, după care am întors cheia, motorul a pornit din prima şi am călcat acceleraţia iar singurul gând care îmi fugea prin creier era că poate să existe totuşi întâlniri mai terifiante decât una cu Richard M. Nixon.

Confesiunile unui Ateu. Nedumerire: "De ce ai pornit maşina de spălat? Azi e sărbătoare."

Săptămâna asta a fost Sărbătoare Sfinţiilor Constantin şi Elena. Ştiu asta pentru că am aflat-o la facultate, unde am o colegă Elena. Doar că în acel moment nu mi-am dat seama că e mai mult decât o obişnuită onomastică (fenomen ce mi se pare idiot din principiu).

Dar lucrurile aveau să se schimbe:

Când am ajuns acasă, am observat că maşina de spălat era încărcată cu haine murdare, aşa că am presupus că, aşa cum am făcut-o şi în alte dăţi, colegii mei de apartament nu au apucat să spele hainele de dimineaţă şi urmează să le spele când se întorc (din motive ce nu merită explicate, nu putem lăsa maşina aprinsă când nu e nimeni acasă). Aşa că am făcut ceea ce am făcut şi cu alte ocazii, am pus detergent şi am apăsat butonul de pornire. Atât. Maşina era deja setată.

Când s-a întors colega de apartament mai târziu şi a văzut hainele curate, a intrat la mine şi m-a întrebat pe un ton iritat (dar controlat de politicos) că de ce am pornit maşina. Azi e sărbătoare. Nu doar că nu ştiam că e sărbătoare, dar nu aveam de unde ghici că în toate aceste sărbători de rangul 34 nu se lucrează.

Să recapitulăm, deci avem:

-o femeie necăsătorită care de doi ani trăieşte şi doarme în acelaşi pat cu un bărbat, care obişnuieşte duminica să spele vase, măture, aspire, gătească, spele rufe, şi care tocmai s-a întors de la service;

-un ateu care dacă nu ar fi ateu ar fi reformat-calvinist, deci oricum nu ar avea vreun habar despre toate sărbătorile şi cutumele ortodoxilor.

-acţiunea celui din urmă de a apăsa butonul de pornire a unei maşini de spălat care a fost încărcată cu rufe de către cea dintâi chiar în ziua aceea.

-supărarea femeii că în casa în care locuieşte s-a muncit de sărbătoare.

Sunt eu tâmpit, sau chiar e ceva aiurea în povestea asta?

De ce este în ordine încălcarea unor principii clar notate în Biblie dar e esenţială supunerea în faţa unei reguli inventate de conducerea bisericii la secole după scrierea Bibliei, care spune că în ziua aleatoriu aleasă pentru a sărbătorii nişte oameni născuţi şi ei la secole după moartea lui Hristos nu se munceşte? Şi folosesc termenul „muncă” foarte lax, căci singura parte de muncă din toată afecerea a fost încărcarea maşinii, pentru că restul nu implică muncă sub nici o definiţie, ăsta e scopul pentru care posedăm maşini de spălat, nu?

Nu este absurd că nişte popi au luat A Cincea Poruncă au aplicat-o unor alte sărbători inventate tot de ei, şi creştinul îi ascultă fără să ştie de ce. Înţeleg că a spăla de mână este o muncă, dar oamenii ăia nu au putut concepe ideea de maşină de spălat acum 600 de ani. Dar conceptul abstract de a spăla care nu implică în nici un fel implicarea creştinului cum poate fi un păcat? E şi maşina de spălat creştină?

Înţeleg intenţia ei, e o tradiţie. Una extrem de tâmpită, dar o tradiţie. Bine, nu pornim maşina de spălat tot a treia zi a anului, că sărbători sunt destule. Ce m-a deranjat e că a deranjat-o atât de mult, sau mă rog, că a deranjat-o, punct, că eu am pornit maşina. De parcă ar fi acum o pată pe casa ei, pe sufletul ei. Asta e marea e problemă? Că un păgân necredincios s-a folosit de un aparat care merge în cercuri? Faptul că se culcă noapte de noapte cu un bărbat care nu îi e soţ nu e problemă? Că duminica mai munceşte nu e problemă? Că în ziua aia a muncit for fuck’s sake! Asta îi damnează ei sufletul?

Mă omoară relativismul ăsta leneş al creştinilor de orice sectă. Selectăm din Biblie ceea ce nu ne convine. Ne ţinem de poruncile care nu ne provoacă inconvenienţe. Homosexualii trebuie iradicaţi, sunt o abominaţie în ochii Domnului, scrie în Biblie, protestaţi împotriva drepturilor lor, dar câţi  dintre voi şi-au scos fiicele necăsătorite în piaţă să le omoare cu pietre pentru că nu mai sunt virgine? Nu e ca şi cum nu aţi şti adevărul. Ah, nu, părţile alea din Biblie sunt primitive, şi Iisus le-a revocat undeva în Noul Testament. Măcar atâta se poate spune despre islamici, că sunt consistenţi; da, au nişte credinţe primitive care te lasă cu gura căscată că încă pot exista în lumea contemporană, dar măcar se ţin de ele toate, nu le selecţionează după mofturi.

În concluzie, dacă ar putea cineva să-mi explice de ce atât de importantă păstrarea unei tradiţii arhaice post-biblice dar e perfect în ordine încălcarea regulilor notate în scripturi, din moment ce ambele pot fi spălate cu uşurinţă la următoarea spovedanie, aş aprecia.

Confesiunile unui Ateu. Partea I: Micul Sceptic

Uneori, când nu reuşesc să evit discuţiile repetitive şi reduntante despre religie, oamenii mă întreabă când şi de ce am devenit ateu. Aceşti oameni consideră că deoarece am fost botezat în religia creştină la o vârstă când nu eram capabil să leg ceva asemănător unui cuvânt asta înseamnă că eu sunt un creştin care a devenit ateu. Adevărul este că mereu am fost ateu. Nu, nu ştiam să îi spun aşa, şi nici nu ştiam de fapt că aşa ceva există. Oricât de mari tendinţe ar avea pentru a face năzbâtii şi a spune lucruri trăznite, copii nu sunt neapărat cunoscuţi pentru gândirea lor analitică obiectivă şi independentă. Şi crescând într-o familie creştină, cu părinţi credincioşi, bunici foarte credincioase, într-o societate creştină în care mi se predă creştinismul la şcoală, nu aveam puterea de discernământ pentru a recunoaşte că sunt ateu.

Dar mereu am avut o trăsătură de scepticism. Mereu îmi puneam întrebări. S-ar putea să fie pe baza genetică. Există unele studii care indică că ar exista o genă care determină predispoziţia spre a crede în supranatural (fie el Iehova sau Allah sau altceva) sau a nu crede.

(Aici e un articolul care discută pe scurt posibileimplicaţii ale acestei teorii.)

Cred că unul din primele momente ale manifestării scepticismul a fost, în mod deloc surprinzător, clipa esenţială din viaţa oricărui copil din societatea vestică, când află că Moş Crăciun nu există. În cazul meu asta s-a întâmplat când aveam 6 ani, înainte să fi ajuns la şcoală. Verişoara mea, care era cu un an mai în vârstă, şi cu care aveam acea relaţie de tachineală specifică acelei vârste, era în vizită la noi în săptămâna dinaintea Crăciunului, şi trecând printr-o fază distructivă, m-a chemat deoparte să-mi spună că „Moş Crăciun nu

există” şi m-a dus la dulapul în care părinţii mei ascunseseră cadourile ca să mi le arate. Cred că a fost foarte dezamăgită de rezultat, căci după reacţia mea ar fi putut la fel de bine să-mi fi zis că laptele se ţine în frigider. Nu am plâns, nu am fost şocat, nu am simţit că s-a dus dracului copilăria mea. După ce am confirmat cu mama mea noua informaţie, pentru că totuşi un adult trebuia pe atunci să confirme numeroasele chestii spuse de copii, mi-am dat seama că sunt foarte uşurat. Mi se părea complet firesc şi o explicaţie mult mai bună faptul că părinţii cumpărau cadourile. Povestea cu Moş Crăciun am acceptat-o pentru că aia mi se dăduse şi atunci nu aveam motive să sub îndoială ceea ce ne ziceau oamenii mari, dar o data ce am avut o variantă logică nu am mai simţit nevoia de a mă agăţa de cea veche.

Legat de acelaşi subiect, cred că am dat dovadă devreme  de o altă trăsătură definitorie a mea, faptul că în ciuda propriilor mele credinţe, tiind să am o atitudine protectivă faţă de libertatea altora de a crede ce vor. În clasa întâi un singur băiat mai credea în Moş Crăciun, lucru pe care el l-a menţionat o singură dată, moment în care toţi copii din jurul său au început să râdă. Săracul se uita în jur derutat, căci evident încă nu dăduse peste ideea că Moş Crăciun nu ar exista. Nu-mi dau seama de ce, dar i-am convins pe ceilalţi, care cu o superioritate snoabă încercau să îi explice băiatului ce naiv e, să-l lase în pace, că dacă crede în Moş Crăciun nu e dreptul lor să îi ia asta. Evident nu am folosit un discurs atât de elocvent.

Deşi nu vreau să spun că educaţia nu ar avea nici o influenţă, cred că anumite aspect ale gândirii noastre sunt prezente de la o vârsta timpurie, precum scepticismul meu şi convingerea în dreptul altora de a crede ce vor, şi mai ales da a nu impune o credinţă asupra altuia chiar dacă eu însumi cred în ea, şi că aceste lucruri vor ieşi mereu la suprafaţă oricâtă “educaţie” s-ar arunca asupra lor.

About: Essays, Ron Athey's Lecture (a review) and The Live Art Development Agency (a guide)

Essay period is approaching my friends (well, I don't know if want to call any of you people my friends), and while some of us have a natural talent to write original First-Level essays two months before the deadline (yes, I'm talking to you Chris Moore), the rest try our best something to give our essays that extra little spice. And that isn't really easy, especially considering that while on other courses modules are made mandatory if they are essential to all students, in Drama they just choose the ones which sound like no student will willingly take it, if given the choice. And thus I found myself waking up at 6:30 am on Monday so I can make it to the London based Live Art Development Agency's Study Room by 10:30. You ca book sessions from 10:30 to 13:30 or from 14:30 to 18:30, or all day (it's all a bit confusing), and considering that Monday they only had a free spot at from 10:30 to 13:30, I had to take that one and another full on Tuesday. Oh, a tip, their website says you can book by e-mailing them, completely useless, I sent three e-mails, they were all ignored; call them.

After nearly having missed the coach I got into London at 9:45 and I boarded the Northern Line, going towards Old Street Station. I had noted down the name of the streets I had to take, finding those streets on the other hand was a tad more difficult, mainly because all the people I asked had different opinions on where those streets might be. But here you have the easiest way:

-Get off at Old Street, and take Exit 3
-Go straight ahead and then right on to Great Eastern Street
-At the Rivington House go left on to Rivington Street
-Keep going ahead until you reach Shoreditch High Street, go left and immediatly right on to Calvert Avenue
-When you reach Arnold Circus turn left and go around the circus until you pass Rochelle Street
-There is a wooden door on top of it says "BOYS", there is an intercom, you have reached your destination.

The Study Room itself was alright. The staff was friendly and helpful, everything was explained. The room isn't very big, quite small actually, but it has loads of resources on everything in the live art domain (check the online catalog), books, articles, vhs, dvds etc. They have a Mac and two TVs with VHS/DVD players. It is a great resource.
On the first day I was by myself, on the second one there were to more people, but it didn't feel crowded.



I got off at Stepney Green Station at 18:15, the lecture was supposed to start at 18:30. I rushed towards Queen Mary College, and I got there pretty soon, just that it was the Engineering department, and none of the students there knew anything about any Arts Building. Ignorant fools (not that I have any idea in which building graphic design is thought at ARU). When I got to the building I still wasn't sure if this was the right place, but soon enough the mass of tattooed and heavily pierced faces contrasting the smart clothing gave me a hunch I am not to far from my target. I looked around for any familiar faces, none! (shame on you Drama students). Well there was one face I knew, for who could forget that ugly face, with the metal teeth sticking out, that fat stubby body, the bold tattoed head? Yes Franko himself...I'm sorry, I'm should use the proper name, B. himself...wait that's not right either. You know whom I mean, Franko B.

Soon enough Gianna and Kerstin came in with a rush, I waved but they walked right passed me, either not noticing or even worse completely ignoring me. I went up to them anyway, and was swiftly informed of their misadventures on the way down here. No room for more talk though, the lecture was starting.

I was shocked (which, I presume, is expected from a Ron Athey lecture, just that I was shocked for all the wrong reasons). The man who came on stage after the name Ron Athey was announced and applauded was nothing like I imagined. A slim man with a goatee, an elegant manner, a soft friendly voice; a very likeable character....hell, if it wasn't for the tattoos, the many many tattoos, he would make some conservative elderly couple's Perfect Neighbor List. My mind could not connect the man in front of the screen with the man on the screen who was shoving dildos up his ass.

The lecture consisted mainly of screening of some of his material and reading of some writings. There were jokes, gore, sex and everything you would expect from such an event. Yet I fear I have not learned anything new.

After the lecture, without a word of departure Kerstin and Gianna vanished into thin air, so I drank some of the free wine which was offered, but lingered not much longer. There was a friend waiting for me on the other end of the District Line and more drinking was to commence.

Conclusion: Ron Athey lecture, funny and interesting yet not particularly useful. Live Art Agency, a useful even if well hidden essay resource.

GORILLAZ'd

Tired. So fucking tired. 6 PM, laying in my bed after a long day of school trying not to fall asleep. But I have to get to the secret Gorillaz concert…well so called ‘secret’ concert, just for the fan-base. I’m weighing the fact that not only will there not be any reasonable priced tickets, but that there probably will be NO tickets. But I said I’ll try, I’ll stop being lazy and do shit. Sigh.

I get 40£ from a cash-machine, telling myself I will haggle like hell with the ticket touts and not go higher than 30…35…ok 40, but that’s it! ‘cause that’s all I have. Long sigh.

I’m on my way to the Junction and I am already starting to regret going, considering that once I’ll get there I’ll probably immediately make my way back.

I get there. A small queue for regulars. Another one for G-Club members. Apparently there might be tickets. My pessimism fades. A guy asks around if somebody wants a ticket, ‘cause his friend bailed on him. “How much?” “Regular price, 25.” “All right!” Ticket looks fine, but still I am suspicious. But sure enough five minutes later I’m in. I pay another 2£ for wardrobe, a decision which will later prove very wise indeed. An hour to go. I am glad I got away under 30 quid, and I vow to keep the rest safe. So immediately I buy a poster for 9£ (which I really not regret) and an over-priced Stella Artois, which is stale and bitter and not cold enough (which I regretted on the spot).

The crowd is strangely disproportionate. Bunch of teens on one side and a bunch of people who weren’t really young when Blur first started, and haven’t grown younger since. Not as many people in their 20s-30s as I expected. The crowd is still thin and I walk around for a while, but I soon chose my place, which is only a few of rows from the stage, and I can actually see stuff happening up there. Two guys behind me wonder why is it that the first three rows at concerts are always filled by people over 6’ tall (1,80 m for the normal people). A valid question. I had a similar theory at the Thom Yorke concert, people should be allowed in according to their height, tallest people last, so everyone can fucking see.

Well an hour later, the lights go down and the crowd goes wild. About ten people come on stage dressed in navy costumes and grab their instruments. As Damon Albarn comes on stage, people in the crowd shout “Happy Birthday!”, true fans apparently. He salutes them and the whole crowd starts singing “Happy Birthday”!

We are soon informed that this is a rehearsal gig for the upcoming tour so there are no visuals and stuff, “At least you’re here!” somebody shouts. At least I’m there, I think. Later he tells us that Bruce Willis isn’t there either! (if you don’t get it, click here).

I despised the Yorke crowd, they were slow, and didn’t seem to let the music get to their minds, and this crowd starts off slowly as well. Few people are immediately drawn into the music and start dancing, but slowly the movement spreads, and although there are still plenty of the “I’m here to enjoy the concert, thank you, not to monkey around!” people, a good vibe rises. Part of it is the music, but mostly it’s due to Albarn. That man has a lot of energy and knows how to get a crowd moving. He makes jokes, dances around, gets close to people, cools us off by baptizing us with his water-bottle. I didn’t really have an opinion on the guy before, but now I really love’im! The band plays for an hour and half, mostly songs from their new album, “Plastic Beach”, maybe exclusively, I’ve listened to all their albums, but I don’t know them good enough to recognize most of the songs. I’m not actually a big fan, alright?

Anyway, at one point when I was really getting hyped and the music had gotten to my had and I was moving frenetically, they suddenly stop, and exit stage left. What? That’s it? There are so many songs which have not been sung, sure we all know you are keeping the two golden ones for the encore, but what about “Tomorrow Comes Today”, “19-2001” and “Rock the House”? What about them Damon? Damn you!

The crowd makes noise for quite a while until the bands enters stage right (clever, mister Albarn, clever). People scream out titles randomly! Jesus, when will these people learnt the set-list has been done a long time ago, their screaming is nothing more than useless and annoying! He lets us now that the nest song will be a ballad; “Park Life” somebody sings shouting from the crowd (click here if you don’t get it), “Not exactly!” he answers amused as the crowd laughs; “The one where you go 'Woo-hoo'!” (you know what to do) somebody else shouts next to me, but not many people hear him. They start playing “Pirate Jet” or “To Binge”, not really sure (hope to get set list soon). Then he looks confused as if he doesn’t know what follows, but a mad laughter invades the stage, and we all know what that means. Crowd goes crazy and really feels good. And we get no break as we move on into the next song, the one we all waited for. The one that determined me about 8 years ago to chose their album to be the first album I bought for myself out of my pocket-money.

I am still energetic as I wait with some other people outside for the band to come out. I don’t usually care much for autographs, but I had the poster, and if I bought it I might as well get it signed. A porter lets us know that his whole family is in there, and they got a cake, and the band might be out in 20 minutes, but it will more likely be 2 hours. Fuck’it! The poster and my memory is enough! After nearly 3 hours of standing I go home with ten times more energy than when I left!

Thom Yorke Live at the Corn Exchange Cambridge

The ticket said the show would start at 19:00, and Jack (who was in the organization, and gave me the free ticket) said I should meet him there at seven.
I got there 20 minutes early, and no sign of Jack, nor did he answer his phone, so I took my place in the queue, which span over two corners of the large building. What a bummer. Barely did I take my place, that the length of the line nearly doubled, I could almost say I was lucky.

I waited in the damn Cambridge rain, at least it wasn't as cold as a few days ago. The line started moving quickly, and I was soon inside, where I found a smiling untroubled Jack, suddenly reminded of my presence there tonight. I was soon informed of an afterparty, to which I would of course have no access. So much for my dreams of befriending a great artist, to mooch of his fame and get noticed.

I spent time with Jack, as he talked to people, not really knowing what I was doing there; so I decided to get a drink, some black gold would suffice (Guinness I mean); but the cumdumpster at the bar asked for my ID which I didn't have, what impertinence, and I did not get my drink. Luckily I had my flask of whiskey with me, which the bouncer failed to notice, and the attempts to stop me from drinking failed miserably.

But Jack's company proved not entirely useless, for another ticket for the concert did emerge, for no charge (damn basterd, saved me over 200 quid on tickets for events he got me in for free, gotta love him). I called a friend, who had wanted to come, and he did not hesitate in showing up.

As he showed up I know my supply of cigarettes and booze was enriched, as he took no break to regain breath until he bought the first pints of cider. We went in in the middle of the opening act, a strange geek on the stage, seemingly frightened, making awkward jokes, yet singing a nice amateurish Nick Cave type thing.

He did stop soon after, and we went for another fag, but when we got back the crowd grew thicker, and we barely found any good spots.

We waited for a while, but then there he was, Thom Yorke, himself, looking sickly-shaby, with his salt and pepper hair and his uncombed beard, but delivering a great performance and stage presence. He played some Radiohead tunes, mainly form in Rainbows, and many of his own songs, some of which he never sang on stage before. And we got two encores as well, from a humble little man, he would make us sing, and in the next minute almost weep. Damn you Thom, you are good.

But something was wrong, the crowd seemed out of place. Sure, they were clapping and cheering, but still they was no vibe man. Nobody was moving franatically, fuck, people looked at me strangely for humming along to the songs. That was a damn symphony crowd not a Thom Yorke one.

What a corruption of my first life Thom/Radiohead experience, but still what an experience.

Set list
Pretty good quality videos

Campania commenturilor irelevante a.k.a. spam. Experiment-fail? Part 3

Ar fi trebuit să scriu frumos ieri şi chestia asta, când îmi curgea textul din degete pe tastatură. Acum e imediat ora doi şi nu am habar ce să scriu aici. Ok, asta e partea în care ar trebui să vă conving că toată campania asta nu fost degeaba, că am tras totuşi nişte concluzii. Eh, şi dacă nu am tras? Ce s-ar întâmplă. Am concluzii, am, dar ar fi trebuit să scriu chestia asta sâmbăta trecută când concluziile erau şi frumos ordonate în mintea mea.
Am intrat pe facebook şi pe stumble de vreo cinci ori până acum.
Ok, pentru că nu găsesc vreo ordine a gândurilor, le scriu cum îmi vin. Recunosc că în momentul când am decis că vreau să pornesc campania nu aveam în cap motivul exact pentru care o pornesc sau că ce aş vrea să obţin de la ea, dar mi se părea o idee neamaipomenită şi eram surescitat. Slavă domnului că pe parcurs s-a dovedit a nu fi o idee originală dar goală.
Cel mai mult m-au surprins reacţiile unor oameni. Evident că mă aşteptam ca oamenii să se enerveze din cauza a ceea ce făceam, dar nu mă aşteptam să se supere efectiv, să o ia ca pe o ofensă personală. Dar oamenii au răspuns cu o agresivitate de care sper că eu nu pot fi acuzat. ‘blogger’ m-a prezentat ca un “asshole from Romania” în faţa internetului, o blogeriţă m-a ameninţat că va încerca să mi se şteargă blogul, iar alt blogger a zis că ceea ce fac e o lipsă totală de respect şi o idioţenie pentru copii de clasa a patra. Şi toate astea pentru că au trebuit să facă un click în plus pe ziua aia; pentru că le-am invadat sacrul blogurilor cu nişte commenturi irelevante. Nu pot să nu mă întreb că dacă lăsam commenturi în care le combăteam posturile sau chiar îi jigneam pentru ele, dacă aveau aceeaşi reacţie, sau dacă luau lucrurile mai calm. Cum a putut un post nevinovat să determine un adult să numească pe cineva ‘idiot’ (indirect, dar se presupune că pentru a comite o idioţenie trebuie să fi idiot)? Mi-am dat seama că interpretasem total greşit relaţia blog-blogger. Blogul nu este o unealtă a bloggerului de a comunica cu comunitatea digitală, este o extensie a sa, este avatarul său, reprezentaţia sa în ether. Conţinutul blogului poate fi atacat, dar nu şi blogul în sine. Iar un comment care nu are relevanţă cu un post sau cu blogul, întrerupe liniaritatea blogului, şi este deci un atac. Care va provoca a defensivă deşi o ofensivă clară nu se poate semnala.
Bloggerii, exceptând cei cu adevarat ignoranţi, nu au nimic împotrivă commenturilor provocatoare şi care atacă conţinutul, neştergerea acestor commenturi e dovada maturităţii bloggerului, care recunoaşte dreptul celuilalt de a avea o opinie, şi respectul pentru opinia acestuia. Dar un comment fără relevanţă (sau cel puţin relevanţă directă) este jignitor, adică postul nu a reuşit să provoace un comment relevant? Şi dacă nu are relevanţă, de ce s-ar păstra commentul? Dar dreptul la liberă exprimare nu menţionează că ceea ce se exprimă trebuie să fie relevant cu vreun subiect. E ca şi cum te-ai duce la o grevă cu o pancartă pe care scrie salam verde, greviştii probabil nu ar fi prea încântaţi, ar privi-o probabil ca o ridicularizare a grevei lor, dar nu trebuie să fie, şi ai tot dreptul să afişezi acea pancartă.
Mulţi dintre voi aveţi filtre şi captcha-uri pentru a evita roboţii de spam, şi înţeleg de ce cineva ar vrea să evite commenturi de reclame automatizate, dar din moment ce am putut trece peste captcha, nu am dovedit că sunt om? Că am dreptul să-mi exprim părerea, oricât de irelevantă ar fi ea.
Aţi putea argumenta că este totuşi blogul vostru, şi că păstraţi ce vreţi. Ok. Dar atunci nu încercaţi să păstraţi o imagine de imparţialitate. Am ajuns la următorul punct.
Multe bloguri sunt reacţii la ziare, televiziune, media în general, care potrivit bloggerului sunt conduse de nişte oameni sus-puşi, care sunt subiective şi distorzionează informaţiile după cum vor. Iar blogul este o metodă de a combate asta şi de a prezenta adevărul aşa cum este. Ăsta e probabil cel mai ilar concept din blogosferă. O dată pentru că ideea de adevăr este falsă, adevărul este doar minciuna cea mai apropiată de realitate şi diferă de la om la om. Ideea că o singură persoană poate pe blogul său să menţină o obiectivitate pe care un ziar sau un canal TV nu poate e absurdă. Aşa că ori ştergeţi toate commenturile supărătoare, ori lăsaţi-le pe toate, şi scoateţi filtrele. Dar nu mai încercaţi să vă convingeţi că sunteţi obiectivi.
O altă concluzie pe care am consolidat-o după campanie, dar la care ajunsesem înainte, este că îmi voi închide blogul. Nu pentru că aş fi dezamăgit de reacţii, sau că m-aş simţi jignit, chiar nu am de ce. Dar după cum a spus şi în partea 1, există două tipuri de bloguri, cele în care oamenii mai scriu ce le trece prin cap, din plictiseală, şi cele a bloggerilor, pentru care blogurile nu sunt unelte de a înregistra gânduri şi frânturi de viaţă, ci viaţa şi gândurile sunt acolo pentru a avea material de pus pe blog. Iar eu am fost prea dedicat pentru a intra în prima categorie, dar nu destul pentru a intra în a doua. De fapt la blogmeet mi-am dat seama de ce nu mă simţeam totuşi blogger, ce îmi lipseşte mie; oamenii ăia chiar îşi luau bogurile în serios, adică, ok, da, implicare ca implicare, dar eu chiar lucrau la blogurile lor, şi plănuiau şi aveau acea idee de importanţă, care nu e nici măcar greşită. Era o vorbă: “Blogging: Now you can tell the whole world why nobody listens to you”, ceea ce deseori se aplică (blogul de faţă fiind un prim exemplu), dar există şi excepţii. Dar cu toate astea nu am putut dezvolta pentru blog acea pasiune pe care au dezvoltat-o alţii, care îi determină să se simtă jigniţi şi să atace oameni direct la cel mai mic semn de atac asupra blogului.
Nefiind în stare să ţin un blog aşa cum aş vrea, am decis să închei acest joc, şi să îl închid peste o săptămână, timp în care îmi voi scoate din sânge ultimele posturi pe care le aveam plănuite. (nobine sper că asta te mulţumeşte, mă inchid singur fără ajutor de la blogspot)
Blogismul e un fel de contracultură. Motiv pentru care speram că oamenii vor fi deschişi la iniţiativa mea, şi câţiva au fost, dar nu câţi mă aşteptam. Deci un fail şi din partea voastră. Intenţii rele nu am avut, dar cred ca am arătat că acele valori a căror lipsă o combateţi prin posturile voastre, vă lipsesc şi vouă. Nici voi nu sunteţi deschişi noului, dacă v-ar putea ameninţa autoritatea, ba chiar refuzaţi înverşunat să îl priviţi sau să îl studiaţi. Iniţiative noi sunt privite cu suspiciune, iar ideea de liberă exprimare pe net e cam ipocrită.
Este o contracultură, dar prin asta devine o cultură în sine. Şi orice cultură are propria ei contracultură, iar dacă eu am fost printre primii din acest val, şi nu prea am avut efect, nu am fost printre ultimii. Nu ştiu ce tehnologie şi mediu de comunicare va aduce viitorul, dar pregăţi-vă (pe parcurs de ani desigur) pentru sosirea haterilor, trollerilor şi anti/contrabloggerilor.
La final vreau să îmi cer scuze de la cei pe care i-am enervat/supărat prin campania mea, în special de la despre nimicuri, şi blondele gândesc, omnia sol temperat, (r)evolution, şi să mulţumesc lui Podul Minciunilor şi Mai merită ceva? şi tuturor care nu s-au împotrivit.
Poate că nu am primit reacţiile pe care le-am vrut, dar am primit reacţii, aşa că nu cred ca experimentul e chiar fail. Voi ce credeţi?
Ştiu că am exagerat, că am generalizat şi că am fost melodramatic în postul acesta, dar hei, e blogul meu, scriu ce vreau. Nu?
Şi pentru că în celelalte două am terminat cu câte un video, dar pentru că pe azi nu aveam unul plănuit, am pus un mic video care nu are relevanţă, dar la care mă uit de câte ori am nevoie de o reîncarcare de energie. Campania commenturilor irelevante s-a terminat dar cea filmuleţelor irelevante de abia începe. Muahahahaha:

Mă duc să vă mai spamuiesc o dată şi să mă culc.

Campania commenturilor irelevante a.k.a. spam. Experiment-fail? Part 2

Iniţial o chestie random, mi-a venit însă ideea de a face pe bune campania, şi de a o aplica pe blogosfera sibiană. Imediat mi-am adus aminte de LisaNova; ea este un user al youtube-ului care acum vreo 2 ani a pornit un proiect de spamming, prin care intra pe conturi de useri şi le lăsa commenturi de genul: “Hi, my name is LisaNova, I just wanted to wish you a nice day”. Deşi iniţial era proiect de autopromovare, youtube a ajuns să o susţină, angajând oameni care au lăsat commenturi semnate în numele ei pe zeci de mii de conturi, iar apoi făcând un filmuleţ cu ea şi celebrităţile de pe youtube din acea vreme, pe care l-au postat pe pagina principală, “LisaNova does YouTube” (vezi la finalul postului). Proiectul a ajuns printre primele încercări ale youtube-ului de a solidifica comunitatea internaţională youtube, şi de a combate spammingul prin contra-exemplu. Unii au fost amuzaţi, mulţi au ignorat fenomenul, iar alţii au fost furioşi pentru că youtube susţine spammingul, cu scop sau fără. Oricum a ajuns un experiment social digital destul de reuşit. Iar asta vroiam şi eu să încerc. Să văd cum vor reacţiona bloggerii sibieni la un ghimpe care e în picioarele tuturor.

Aşa că am început. Am intrat pe Blog Sibiu Index, şi am luat bloguri la rând, apoi blogrolluri (mulţumesc că le aveţi), useri de la commentarii, etc. Şi am lăsat commenturi. Multe. Ideea era să nu aibă relevanţă nici în privinţa conţinutului postului nici a temei generale a blogului, dacă aceasta există. Dar asta nu înseamnă că am scris chestii la întâmplare. Am variat de la cuvinte (cel mai des), la propoziţii, mix de litere fără noimă, versuri (am compus chiar o poezioară pentru un blog, dar nu mai ştiu care), iar o dată am scris chiar o teorie de a mea despre conceptul de artă (din păcate am ales să fac asta pe Şi Blondele Gândesc, unde ştiam că va fi şters în câteva minute, şi totuşi nu l-am salvat). Dar orice aş fi scris, nu am scris chiar la întâmplare, încercam să caut ceva care să rezoneze cu momentul în care citeam blogul sau cu conţinutul a ceea ce citeam. Încercam să fie amuzant măcar puţin, sau poate ceva la care omul să se gândească puţin (probabil a fost fail complet la partea asta).
Nu ştiam exact la ce reacţii să mă aştept, ştiam că vor fi unii enervaţi, şi că majoritatea vor ignora complet tot, dar speram să fie câţiva amuzaţi; aici am făcut toate genurile de estimări sub/supra/corecte.
Nu mă aşteptam la reacţie după primul val de commenturi, mă gândeam că va lua un pic până lumea va realiza că aceste commenturi apar şi la alţii şi apar şi consecvent. Totuşi în prima zi, cineva mi-a comentat pe blogul meu la un post şi a semnat cu titlul campaniei (din păcate commentul avea relevanţă cu postul meu). Ideea era să las commenturi de mai multe ori pe zi, pe toate blogurile de pe index, dar am ajuns la concluzia că o dată pe zi e de ajuns, şi că pe blogurile industriale nu prea are rost. Şi mi-am încălcat principiul că voi comenta pe orice blog, indiferent de conţinut; dar unele posturi mi se păreau prea personale (ni s-a născut băieţelul, mi-a murit pisica, mi-am revăzut fiul după ani întregi în care a fost în străinătate (exemple ipotetice)) pentru a le invada cu commenturi irelevante, ar fi fost prea de prost gust. Aşa că m-am concentrat pe bloguri mai mondene, sau politice, adică acele de bloggeri-bloggeri.
După vreme însă au apărut şi reacţiile. Oameni îmi răspundeau pe thread, întrebând care e faza, sau că îmi vor da direct spam sau delete pe viitor, cineva a intrat pe celălalt blog al meu întrebând cum poate stinge chestia aia cu spam. Două din cele trei reacţii notabile au venit în aceeaşi zi, prima a fost un post care mă anunţa că: “Nu-mi plac deloc comentariile irelevante aka spam. Nu am parte de spam deloc pe blog, asa ca n-am nici un chef sa primesc niste comentarii care bat campii in mod voit. Nu stiu ce campanie e asta, nici nu vreau sa stiu, asa ca scutiti-ma pe viitor de asemenea idiotenii pentru copii de clasa a patra.” (bloggerul se va putea semna dacă va dori, şi dacă va citi acest post, ceea ce nu cred). Cam dur puţin mi s-a părut, adică totuşi să luăm aminte că nu am insultat pe nimeni prin commenturile mele, ba chiar am încercat să le fac drăguţe măcar. Iar singura inconvenienţă la care am expus pe oricine e aceea de da click pe delete message, ceea ce între noi fie vorba nu mi se pare un chin aşa de mare. Am înţeles că nu îi plac commenturile irelevante, dar de ce să fie aşa înverşunat să nu afle ideea campaniei, de unde ştie el că nu e chiar doar o idioţenie pentru copii de clasa a patra. Fiind un blog destul de citit am avut şi parte de o serie delicioasă de commenturi:
“tot timpul se va trezi cate un destept sa spam-uiasca...”-aia e problema, că nu prea sunt
“Si eu am primit chestii de astea de la kolcs. La blogmeet mi-a lasat o impresie buna. De ce tine acum sa mi-o schimb, habar nu am.”- asta chiar a durut, sincer. Speram ca persoanele pe care le-am întâlnit la blogmeet să fie mai deschise la toată chestia asta; iar persoana care a lăsat commentul mi-a lăsat şi mie o impresie foarte bună, şi îmi părea rău că lăsam o impresie proastă acum, dar mai ales că lumea lua totul aşa personal.
“hm, eu nu stiu cine este acest domn, dar atata o sa il reclam la blogger, pana cand ori il sterg astia, ori se potoleste. no offence.
(la mine oricum intra direct in spam, dupa cum i-a dorit inimioara)” –preferatul meu. No offence taken darling. Şi mamă ce m-am speriat, or să-mi şteargă blogul, uuuuuh, mi frică, scumpul meu blog de doi bani, chiar m-ai rănit. Dacă te linişteş-te, doamnă, îl şterg singur peste vreo săptămână (revin mai târziu la asta). Şi vă rog nu faceţi presupuneri despre ce îmi doreşte mie inimioara.
“Calin Blaga
24 septembrie 2009 19:35
kolcs e un tip f inteligent si campania sa are un sens....” –faptul că existau şi oameni care să mă susţină, sau măcar să vadă că nu e totul doar pentru amuzamentul meu, m-a înviorat puţin
Am lăsat şi eu un comment pt post (relevant de data asta) care în retrospectivă a fost mult mai acid decât intenţionam la vremea aia. Iar răspunsul adminului a fost “eu nu inteleg care e scopul acestei campanii si nu vreau sa fiu subiectul ei. cred ca e lipsa de respect pentru oricine scrie pe blog.” Credeţi sau nu, eu sunt o persoană cu destul bun-simţ încât să nu mă simt confortabil ştiind că supăr oameni intenţionat, dar am decis că pentru campania trec peste astfel de emoţii. Totuşi am renunţat să-i mai las commenturi acestui blogger, nevrând să par că o fac de-al dracu’, deşi poate nici asta nu ar fi fost rău.
Am părăsit acest blog cam demoralizat, dar asta s-a schimbat când am intrat pe alt blog, şi înainte să pot lăsa un comment irelevant, am văzut că cineva o făcuse deja, şi că semnase cu titlul campaniei, pe un blog cu care eu nu aveam legătură. Acea persoană era tudor (mai merită ceva?) şi eram extaziat că poate vor mai fi şi alţii care să participe în campanie, ba chiar neinvitaţi. (nu au mai fost, dar oricum mulţumesc tudor)
A treia reacţie am primit-o sâmbătă (campania a pornit marţi), am primit un mail, care iniţial credeam că e (hehe) spam, aşa că l-am şters după ce am dat click pe linkul din mail. Mesajul spunea ceva de genul că cineva m-a băgat destul în seamă încât să mă înscrie pe site-ul la care ajungeam prin link. Site-ul nu mai ştiu cum se numea dar ceva de genul pe ideea asshole.com. Aparent e un site unde te plângi de cineva, şi apoi îi dai link acelei persoane să vadă (şi altora dacă vrei); puţin cam prea elaborat. Mesajul compus de victimă era ceva de genul: “kolcs is an idiot asshole from romania, who posts random stuff on romanian blogs and then writes campania commenturilor irelevante a.k.a. spam”. Mesajul m-a amuzat, şi îmi pare rău ca nu mai pot ajunge la el, dar ce m-a supărat puţin e că persoana cutare s-a semnat “blogger”. Ceea mi s-a părut extrem de laş. Aş fi putut şi eu să fac toată campania în mod anonim, dar nu am făcut-o, am lăsat oricui libertatea să mă înjure, critice, să depună plângere împotriva mea la blogspot. M-aş fi aşteptat la destulă demnitate şi de la cei care ar urma să se plângă, adică într-un final ce naiba aş fi putut să îi fac acelei persoane chiar dacă ştiam cine e?
Apoi am plecat în Irlanda, unde nu am avut net, şi am cam încheiat campania mai repede cu căteva zile decât vroiam.

Mi-am promis că închei în seara asta oricât de lung ar fi postul, dar sunt deja la a treia pagină de word. Aşa că partea cea mai relevantă, concluziile, vin mâine. Îmi cer scuze de la cele trei-patru persoane care îmi citesc blogul. Şi desigur asta înseamnă o seară în plus de campanie, care am zis că va fi reluată până prezint totul.

LisaNova does YouTube:

Campania commenturilor irelevante a.k.a. spam. Experiment-fail? Part 1

Spam in blogs (also called simply blog spam or comment spam) is a form of spamdexing. It is done by automatically posting random comments or promoting commercial services to blogs, wikis, guestbooks, or other publicly accessible online discussion boards.(Termenul de spam provine de la un sketch Monty Python din anii ’70 unde într-un restaurant toată mâncarea conţinea spam (şuncă la conservă), iar primii useri de mail au gândit că bulk mailurile sunt ca acel spam. Sketchul îl găsiţi la finalul postului)

Trebuia să scriu chestia asta de joi, dar nah, lenea e puternică în mine. Joi e şi ziua în care trebuia să se termine campania commenturilor irelevante a.k.a. spam. Azi însă e sâmbătă, şi campania s-a terminat cam acum o săptămână (cu excepţia a trei bloguri, dar aia era mai mult semn de afecţiune), motivul principal e o mică excursie în Irlanda unde nu am avut acces la net, şi după 4 zile de absenţă mi se părea aiurea să reiau toată chestia.
De unde a pornit campania asta? Păi fie că aş zice că de la blogul lui Călin Blaga pe data de 21 septembrie sau de la ultimul blogmeet la care am fost sau de la primul, toate trei ar fi cam corecte. Adevărul stă între cele 3. Doar că nu ştiu unde să încep cu explicaţiile. Ţine-ţi-vă, va fi lung.

Să recapitulăm:
-în ianuarie 2008, mi-am făcut blog şi l-am numit “Fuck Blogs”, scopul său era acela de a deconstrui majoritatea blogurilor care sunt cam degeaba în ether şi a promova idea de blog relevant şi interesant (vezi aici), şi de a scrie un astfel de blog (fail, nu epic, dar fail)

-în august 2008 am participat la primul blogmeet din Sibiu, am fost acolo de la început dar nu am rămas mult, aşa deci am pierdut mare parte din discuţii, dar cu toate astea am învăţat destul despre ce înseamnă a fi blogger adevărat, nu doar o persoană care mai scrie câte ceva ce poate fi citit pe net, şi cum blogul a devenit o extensie a bloggerului nu doar o unealtă a acestuia. (vezi aici). În urma acestei întâlniri am decis să devin şi eu blogger, dar în acelaşi timp antiblogger (un fel de contracultură) (s-a rezumat la câteva posture seci, deci iarăşi fail)

-pe 16 septembrie 2009 am participat la un alt blogmeet, aş fi participat şi la celelalte care au avut loc, dar din Anglia îmi era mai greu să ajung. Deşi nu era multă lume, şi iar nu am stat până la final, am putut iarăşi ajunge la câteva concluzii. Mi s-au confirmat câteva idei despre blog-ism şi mi-am dat seama ca obiectivul meu de a ajunge blogger pe bune era încă departe (epic fail! Oare asta mă califică ca şi epic antiblogger? Probabil că nu)
Oricum la acea întâlnire am adus în discuţie un aspect (a trecut neobservat, fail), şi anume că blogosfera sibiană e mult prea liniştită, da, există discuţii în contradictoriu, şi sunt destui care înjură de mama focului, dar nu am observat fenomenul de hateri, trolleri şi altele de genul (ok, eu sunt mai mult cu forumurile), adică persoane care nu te înjură pentru că nu le place postul tău, ci pentru că nu au nimic mai bun de făcut. Astfel bloggerii sibieni iau chestiile mai domol, şi asta nu mi se părea neapărat bine.

-după întâlnire am mai avut câteva încercări placide de a mă integra în comunitatea blog-istică aşa că am început să las comentarii pe diverse bloguri sibiene mai citite. Pe 21 septembrie am ajuns pe “Podul Minciunilor”, printre blogurile mai citite, şi vrând să las un comment, dar negăsind nimic de spus la subiectul postului (discuţiile despre religie, filozofie şi religie mi se par inepuizabile şi fără rezultate) am scris pur şi simplu “first”, fiind primul commentator (o sursă de onoare pentru commentatorii de pe forumuri aprinse), şi pentru că nu ştiam dacă va înţelege cineva am scris “campania commenturilor irelevante”, nici acum nu îmi dau seama de unde şi până unde mi-a venit chestia asta, dar în acel moment cu siguranţă nu aveam în cap ideea campaniei.

(ar fi trebuit să fie un singur psot dar căcatul ăsta devine mult prea lung, aşa că partea cu explicaţiile le las pe mâine seară, nu că ar citi cineva toată chestia asta. Ahh, şi aşa de dragul finalului am să vă mai enervez azi şi mâine cu campania, scuze)

The origins of SPAM: