feels like

happening again

time keeps on slipping

a continuous loop

never repeats itself

can’t recall the last time there

was a feeling of beginning

or ending  boundaries between

days are getting blurry

need to stop

take everything in

submerged in a tub of water

just a few centimetres below the surface

all senses dulled

everything is faded

keep getting off at the wrong stop

maybe it is the right one

just don’t remember

why

frânturi despre artă

nebunii încarcerați

gândesc prefabricat

încerci să faci literatură

cu o supă mult mai declarativă

încorsetări în fluxul conștiinței

e terapie...mai mult decât artă

dacă te ajută să-ți desfunzi supapele

arta ta...mai mult decât arta-n sine

un pas spre artă, ierarhizare

o construcție raționalizată

            naționalizată

falsifică un pic personalitatea

scrisul frumos te depărtează

ostilitatea împotriva logicii

nimic greșit în asta

intențiile exprimate greșit

propriile reguli și un alt sens

arta ca comunicare

ce înseamnă

dacă nu știi limba

pragmatic

formă de cunoaștere

clasic

Cum te-ai simțit când ai văzut câinele andaluz?

un automatism al vieții

raționale

o luptă între spectatori

înarmați cu Freud

domesticind psihanaliza

și un vis de Dali

pe literatură e explozia

Despre ce vorbim aici?

(3iii2014)

Confesiunile unui Ateu. Nedumerire: "De ce ai pornit maşina de spălat? Azi e sărbătoare."

Săptămâna asta a fost Sărbătoare Sfinţiilor Constantin şi Elena. Ştiu asta pentru că am aflat-o la facultate, unde am o colegă Elena. Doar că în acel moment nu mi-am dat seama că e mai mult decât o obişnuită onomastică (fenomen ce mi se pare idiot din principiu).

Dar lucrurile aveau să se schimbe:

Când am ajuns acasă, am observat că maşina de spălat era încărcată cu haine murdare, aşa că am presupus că, aşa cum am făcut-o şi în alte dăţi, colegii mei de apartament nu au apucat să spele hainele de dimineaţă şi urmează să le spele când se întorc (din motive ce nu merită explicate, nu putem lăsa maşina aprinsă când nu e nimeni acasă). Aşa că am făcut ceea ce am făcut şi cu alte ocazii, am pus detergent şi am apăsat butonul de pornire. Atât. Maşina era deja setată.

Când s-a întors colega de apartament mai târziu şi a văzut hainele curate, a intrat la mine şi m-a întrebat pe un ton iritat (dar controlat de politicos) că de ce am pornit maşina. Azi e sărbătoare. Nu doar că nu ştiam că e sărbătoare, dar nu aveam de unde ghici că în toate aceste sărbători de rangul 34 nu se lucrează.

Să recapitulăm, deci avem:

-o femeie necăsătorită care de doi ani trăieşte şi doarme în acelaşi pat cu un bărbat, care obişnuieşte duminica să spele vase, măture, aspire, gătească, spele rufe, şi care tocmai s-a întors de la service;

-un ateu care dacă nu ar fi ateu ar fi reformat-calvinist, deci oricum nu ar avea vreun habar despre toate sărbătorile şi cutumele ortodoxilor.

-acţiunea celui din urmă de a apăsa butonul de pornire a unei maşini de spălat care a fost încărcată cu rufe de către cea dintâi chiar în ziua aceea.

-supărarea femeii că în casa în care locuieşte s-a muncit de sărbătoare.

Sunt eu tâmpit, sau chiar e ceva aiurea în povestea asta?

De ce este în ordine încălcarea unor principii clar notate în Biblie dar e esenţială supunerea în faţa unei reguli inventate de conducerea bisericii la secole după scrierea Bibliei, care spune că în ziua aleatoriu aleasă pentru a sărbătorii nişte oameni născuţi şi ei la secole după moartea lui Hristos nu se munceşte? Şi folosesc termenul „muncă” foarte lax, căci singura parte de muncă din toată afecerea a fost încărcarea maşinii, pentru că restul nu implică muncă sub nici o definiţie, ăsta e scopul pentru care posedăm maşini de spălat, nu?

Nu este absurd că nişte popi au luat A Cincea Poruncă au aplicat-o unor alte sărbători inventate tot de ei, şi creştinul îi ascultă fără să ştie de ce. Înţeleg că a spăla de mână este o muncă, dar oamenii ăia nu au putut concepe ideea de maşină de spălat acum 600 de ani. Dar conceptul abstract de a spăla care nu implică în nici un fel implicarea creştinului cum poate fi un păcat? E şi maşina de spălat creştină?

Înţeleg intenţia ei, e o tradiţie. Una extrem de tâmpită, dar o tradiţie. Bine, nu pornim maşina de spălat tot a treia zi a anului, că sărbători sunt destule. Ce m-a deranjat e că a deranjat-o atât de mult, sau mă rog, că a deranjat-o, punct, că eu am pornit maşina. De parcă ar fi acum o pată pe casa ei, pe sufletul ei. Asta e marea e problemă? Că un păgân necredincios s-a folosit de un aparat care merge în cercuri? Faptul că se culcă noapte de noapte cu un bărbat care nu îi e soţ nu e problemă? Că duminica mai munceşte nu e problemă? Că în ziua aia a muncit for fuck’s sake! Asta îi damnează ei sufletul?

Mă omoară relativismul ăsta leneş al creştinilor de orice sectă. Selectăm din Biblie ceea ce nu ne convine. Ne ţinem de poruncile care nu ne provoacă inconvenienţe. Homosexualii trebuie iradicaţi, sunt o abominaţie în ochii Domnului, scrie în Biblie, protestaţi împotriva drepturilor lor, dar câţi  dintre voi şi-au scos fiicele necăsătorite în piaţă să le omoare cu pietre pentru că nu mai sunt virgine? Nu e ca şi cum nu aţi şti adevărul. Ah, nu, părţile alea din Biblie sunt primitive, şi Iisus le-a revocat undeva în Noul Testament. Măcar atâta se poate spune despre islamici, că sunt consistenţi; da, au nişte credinţe primitive care te lasă cu gura căscată că încă pot exista în lumea contemporană, dar măcar se ţin de ele toate, nu le selecţionează după mofturi.

În concluzie, dacă ar putea cineva să-mi explice de ce atât de importantă păstrarea unei tradiţii arhaice post-biblice dar e perfect în ordine încălcarea regulilor notate în scripturi, din moment ce ambele pot fi spălate cu uşurinţă la următoarea spovedanie, aş aprecia.

O dată era bine parcă...

Pe prima o chema Ana. Eram la o cabană de majoratul nu mai ştiu cui, şi tu nu ai vrut să vii. Iniţial am stat departe de ea când mi-am dat seama că ne placem, dar apoi Andrei a zis că ştie sigur că la petrecerea aia mare de la Arhive, acolo unde nu ai vrut să vin, ai umblat toată seară cu unul care părea student şi că la un moment dat aţi dispărut. Oricum eram împreună doar de două săptămâni şi în nici un moment nu ai părut prea interesată de noi.

Atunci am fost corect, a doua zi te-am sunat să ne întâlnim şi ţi-am zis că vreau să ne despărţim. Atunci te-am văzut pentru prima dată plângând. Am fost surprins. Chiar credeam că nu-ţi păsa.

Pe a doua nu ştiu cum o chema. Era la o lună după ce ne-am împăcat, în baia unei galerii, după un vernisaj cu mult vin. Eu făceam poze. Ea tot poza. Şi când m-a prins în baie m-a trântit de pereţi. Ştiam doar că e cu 3 ani mai mare. A vrut să fie sigură că sunt măcar major. Şi ce-i dacă am minţit, nu eram departe. Tu erai la mare cu colegii tăi, unde iar nu mă vroiai. Eram beat şi nefutut, şi cum nu păreai să mă laşi prea curând să-ţi dau chiloţii jos, m-am lăsat dus de val. De unde să ştiu că ne-a văzut ieşind ceva prietenă de a ta. A doua zi m-ai sunat să mă întrebi dacă mă distrez singur acasă, după care te-ai îmbătat şi ţi-ai pierdut virginitatea cu unul pe care nu ştiai cum îl cheamă.

Asta am aflat-o mult mai târziu. Nu am înţeles de ce ţie îţi zicea mereu toată lumea şi mie nimeni. Nici măcar cei care îmi erau prieteni. Apoi am aflat că vroiau şi ei să te fută.

Următoarea a fost Jessica. Asta a fost la mult timp după ultima. A fost chiar şi la mult timp după ce mi-ai zis că ai nevoie de o pauză de la contacte umane, că îţi e greaţă când o altă persoană te atinge. Orice altă persoană, nu doar eu. Asta chiar înainte să dansezi cu jumate din băieţii din club şi să te lingi cu Miţă.

Jessica a fost drăguţă. Jessica putea fi mai mult. Eram departe de tine şi tu nu dădeai semn că vrei vrea să vii. Sau că ţi-ar păsa să vii. Şi totuşi am lăsat-o cu buza umflată pe fată când te-ai hotărât să mi te alături. Şi totuşi mi-ai dat o palmă când ţi-am zis. Şi apoi încă una. Şi încă una. Şi încă una. Şi încă una. Până ţi-am dat eu una. Una singură care te-a trântit în pat. Atunci m-ai văzut pentru prima dată plângând.

Am crezut că am terminat atunci. Dar nu a fost aşa. De câte ori mă lăsai în urmă recidivam ca un alcoolic. Să nu crezi că dau vina pe tine, dar era ceva în bucuria şi uşurarea ta când plecai. Poate era doar din cauza că mergeai acasă dar eu mereu aveam impresia că era din cauza că eu nu veneam cu tine. Şi asta durea. Şi era cine să-mi lingă rănile.

Şi mi-ai tras palme şi pumni pentru fiecare. Dacă nu îţi ziceam eu, aflai cumva. Şi când simţeam gust de sânge în gură consideram că ţi-a ajuns, şi atunci dădeam şi eu. Câte fire de păr am adunat de pe covor, câte bluze şi tricouri a trebuit să coşi. Ne băteam până nu mai puteam, ne băteam până se plângeau vecinii, ne băteam până cădeam în pat epuizaţi. Şi atunci ţi-o trăgeam de parcă ar fi fost prima şi ultima dată. Şi mă strângeai de gât şi mi te uitai în ochi cu ură şi dorinţă, şi dacă îndrăzneam să încetinesc ritmul îmi trăgeai câteva palme până mă înfuriam destul să-ţi distrug bazinul în continuare. Şi mă trânteai din pat pe jos, şi săreai pe mine cu aşa o violenţă încât credeam că mă vei rupe, şi mă violai pe podea până îmi sângera spatele de la covor, până ne erau muşchii atât de încordaţi încât nu ne mai puteam decide între plăcere sau durerea de la cârcei. Şi atunci milioane de meteoriţi izbucneau din vintrele mele şi urlam amândoi până se auzea din vecini „Gata! Sun la poliţie! Asta-i nesimţire!”. Şi atunci ne aminteam de ce ne iubim, şi de ce altcineva nu o să fie niciodată destul de bun.

Făceam asta cel puţin de două ori pe lună. Nu pentru că ar fi fost aşa de multe. Dar făceai tu cumva să-ţi aminteşti de vreuna când era nevoie. Îţi amintea o melodie de ea. Sau o zi a săptămânii. Sau îi auzeai numele într-un film. „Şi? Jessica ce mai face?” „Nu ştiu. Nu am văzut-o de atunci.” ”Nici nu aţi vorbit?” „Ştii bine.” „Ştiu?” „Chiar vrei să facem asta acum?” „Tu chiar ai vrut să faci atunci? Zi! Zi porcule!” Şi pac. Şi aşa mai departe. Ne băteam până făceam vânătăi şi apoi ne futeam pănă făceam vânătăi. Şi nici unul nu se gândea că ar putea fi altfel. Că ar putea altceva fii mai dulce. Ne distrugeam şi ne reconstruiam unul pe altul. Mă atacai cu tigaia sau cuţitul, eu îţi căram pumni. Apoi îmi legai rănile şi eu te dădeam cu unguent. Când trebuia să mergem la spital, minţeam împreună fără greşeală, chiar dacă uitam să ne înţelegem înainte ce poveste o să zicem: scările, uşa, un beţiv pe stradă, probabil şi drogat. Şi păream cel mai ideal cuplu. Adânc îngrijoraţi unul de altul. Mereu dându-ne câte un mic sărut. Aproape că nu se uitau la mine cu scârbă asistentele când mai mergeam şi tu aveai un ochi vânăt. Chiar şi dacă eu eram cel cu un cuţit înfipt în ficat.

Apoi la un moment dat ai încetat să vrei să te cerţi cu mine. Erai mereu drăguţă. Doamne, o dată am dus chiar eu vorba de una din pizdele pe care le-am futut, cum că aş fi văzut-o la supermarket şi ai zis „Ah, chiar?” Şi ai trecut mai departe. Apoi ai mers acasă şi când te-ai întors ai venit doar după bagaje. Aia a fost a doua oară când m-ai văzut plângând.

Te-am întrebat dacă e altcineva. Ai zis că nu, dar că aşa nu poate merge mai departe relaţia. Desigur că era altcineva. Doar îţi plăcea cum mergea relaţia la fel de mult ca şi mie.

                                                                                          *

Aş vrea să zic că nu ştiu cât timp a trecut până când ne-am revăzut azi. Dar aş minţi. Şapte luni, două săptămâni şi patru zile. Am trăit fiecare secundă ca şi cum mi-ar lipsi o mână sau un picior. Handicapat. Şi în fiecare noapte adormeam cu imaginea ta călărindu-l pe el şi urlând de plăcere, cu imaginea pulii sale în gura ta, explodând şi umplându-te.

Am fost amândoi atât de inapţi în a ne ascunde stânjeneala. Dorinţa. Nu am discutat despre el, dar vedeam că te plictiseşte. Că nu se fute cu altele. Că nu ai de ce îl bate. Aşa că nu m-am mirat când m-ai întrebat dacă nu vin până sus.

Şi corpul tău e atât de minunat. Mână mea pe sânul tău. Degetele proptite în tine. Atât de cald şi de umed. Te mângâi. Tu mă strângi de gât. Eu zâmbesc. Ca în vremurile bune. Pentru prima dată încerc şi eu să te strâng pe tine. Apăs. Pentru Andrei. Pentru ăla de la mare. Pentru Miţă. Pentru Louis. Pentru Matei. Apăs. Pentru Emil. Şi mai ales pentru Mihai. Eşti a mea. Înţelegi? De aia apăs. Tu eşti a mea. Şi vei rămâne mereu. Te poţi fute cu oricine. Apăs. Dar rămăi a mea.  Te iubesc.

La IMAX Bucureşti femeia este pusă la locul ei

Şi aici mă refer aici la părerea bunicului şi a lui Nechifor Lipan despre unde ar fi locul femeii.

Să explic:

Sâmbătă am mers cu nişte prieteni la ultima proiectare din acea zi pentru “The Dark Knight Rises” la AFI IMAX Cotroceni. Eram eu, prietena mea, doi foşti colegi de clasă (cuplu), şi încă un prieten, deci trei băieţi şi două fete.

Prietenul din urmă întârzia, aşa că eu am rămas la ieşire să îi dau biletul, în timp ce ceilalţi au intrat. Când am purces şi noi doi să intrăm, la intrare unde se verificau biletele, un alt angajat împărţea mostre gratuite de ceva ce nu am văzut ce era. În faţa noastră au intrat două domnişoare şi ambele au primit mostră, dar când era rândul nostru, tipul nici nu s-a uitat la noi. Acum se mai întâmplă să se ofere mostre de parfumuri sau geluri de duş pentru unul din sexe, doar că acum nu era vorba de astfel de produse.

Când am dat de restul grupului am aflat şi ce se  împărţea: detergent lichid Persil Black Expert. Şi da, doar cele două fete au primit mostră, colegul care a intrat cu ele nu.

Ne-am uitat în jur şi aparent nu eram singurii care erau amuzaţi de faptul că femeile erau răsplătite pentru venirea la film cu îndemnul să meargă acasă să spele nişte rufe.

Da, în anul 2012, secolul XXI, în cel mai mare mall din capitala ţării încă se menţine o ideologie împotriva căreia se luptă de aproape un secol.

Sunt conştient că stereotipurile clasice nu sunt eliminate, dar nu mai sunt nici atât de drastic separate. Când am crescut ambii părinţi se ocupau de toate aspectele întreţinerii, ambii aveau slujbe, ambii găteau, ambii făceau curat; recunosc că de spălatul şi călcatul hainelor se ocupa mama, dar nu pentru că tata nu ar fi fost pregătit să facă el şi aceste lucruri, ci pentru că ar fi fost necesar să participe la un curs intens de câţiva ani până să le facă la standardul exigent al mamei.

 Ştiu că majoritatea reclamelor televizate la detergente încă au ca protagonist o mamă, nu un tată. Şi că asta se bazează pe studii de piată, dar să faci o diferenţiere aşa pe faţă mi se pare nu doar sexist, dar idiotic. Cum sa afişezi o astfel de ideologie într-un centru al modernităţii? Nu ştiu dacă ideea acestei distribuţii aparţine celor de la Persil sau managerilor de la IMAX, dar cu siguranţă a fost o mişcare tâmpită.

“Hei, oare nu ar trebui să le reamintim acestor femei că deşi în seara asta li s-a permis să se distreze puţin şi să iasă din casă, ele nu ar trebui să uite scopul lor adevărat?”

Şi au şi ales un demografic de excepţie; tineri de până la 35 de ani, cu interes în cultură şi cu o stare financiară destul de bună. Exact genul de cupluri moderne în care bărbatul merge la servici toată ziua şi care nu are habar cum se foloseşte o maşină de spălat, în timp ce soţia stă acasă toată ziulica şi spală şi curăţă.

Sau mesajul era că Persil nu vrea să irosească detergentul lor pe bărbaţi pentru că aceştia sunt prea tâmpiţi să folosească maşina de spălat? Şi că nu există burlaci care să îşi spele hainele singuri?

În orice caz o campanie de marketing slab gândită, şi nu una pe care mă aşteptam să o văd la o companie modernă precum Cinema City.

---

How Justin Timberlake screwed me over

Ok, it wasn't Justin Timberlake, his only the main actor in the film which stole my idea, but hey, I gotta attract readers somehow, and how many of you tabloid consuming, product purchasing cretins know who Andrew Niccol is?
Well, he is the director of such films as "Gattaca" (and others I'm sure) and director and co-director of a Science Fiction film called "In Time" featuring Justin Timberlake and Amanda Seyfried. But will get back to that later.


About 5-6 years ago, on one of those occasions in which life bores me to tears (yawning tears) I started constructed a fantasy world; I tried to conceptualize what the World would look like if people were immortal, and I soon realized that for such a society to function properly some form of severe population control needed to be put in order, otherwise people would just live forever and multiply until there is no more room or resources on Earth. My solution was a timer which would let people live only a period of time, in this case people would die after a certain number of heartbeats.
I like the concept and decided that one day I will turn it into some form of fiction. Now, I'm a lazy little fuck, and won't scratch my nose without an outside force putting pressure on me to do it, so it wasn't until March 2010, when I had a short story module and we were analyzing SF, that I actually wrote down the first version of the story based on the concept I made up. And here it is:

(don't worry, I know for some of you it is impossible to read a whole 700 word long short story, with all the facebook, and 9gag and ADD and all, so you can find a synopsis after the short-story, just skip and scroll)

Beats                                                                                                              

The man was sitting at a table in a restaurant and was checking his watch nervously. “Ten minutes now!” he thought, “Where is he? Maybe something happened, maybe they got him!” He checked the small monitor of the rectangular device implanted on to the underside of his left arm, his heart rate had risen to 100 bpm. “No, must not get nervous, calm down!” he picked up the restaurant’s magazine which was on the table and started randomly reading the articles and advertising. “Aren’t you tired of time-consuming queuing? How many beats are you loosing weekly while waiting to pay for you groceries. At TESCO we value your time and that is why we tripled the number of our cashiers in order to insure there is a free one for you when you want to pay and get out. TESCO: Every little beat helps” The advert calmed him down, any thought of improving his beat administration made him feel more at ease, as if he had already saved those extra precious heartbeats. The heart rate had gone down again to a regular 85 bpm, but it slightly rose again, when he looked at the other number on the device: 244800 out of 150 million; that was barely two more years.

He was sixty nine years old, but one could not tell, considering everyone around him looked about the same age once they passed twenty, but he knew he was probably the oldest person in the restaurant, termination usually occurred around 65 years of age, that’s how 150 million heartbeats would get you in a regular life. And what a careless life it was. The  second you were born the Counter was attached to your arm, immediately adjusting to your blood type, pumping nanites into your body; microscopic robots taking care of you, killing bacteria and viruses, eliminating cancer, healing injuries in a fraction of the time it would’ve taken your body to do it, but most of all, once you reached your physical high at about 22 years, they bring the aging process to a near halt. An everlasting youth, free of disease. A dream come true. Just that to avoid overpopulation people still needed to die, and accidents were not by far enough to do the job. So everyone was given 150 million heartbeats, after which the nanits would turn on their hosts and terminate them quickly and painlessly. And that is the moment which the man at the table feared most.

The other man came in with not a hint of hurry in his attitude.

“Hello Jon.” he said.

“You are late!”

 “Do you really care about ten minutes now? Are you forgetting why you are here?”

“No, but that still isn’t respectful behavior towards others. If you are careless with you own beats, Jerry, that’s fine, but you should mind others’. Do you have it?”

“Of course I have it.”

“I don’t understand why you are not using it! You throw your beats away, skydiving, clubbing, sports…”

“Don’t forget the sex. All the sex I am having and you are not.”

“Yes, another useless, beat consuming activity for the easily impressionable. You don’t even take calming pills! Well, anyway this I all understand, but why don’t you use the virus?”

“We are given what we are given. We must make the most of it! I presume you aren’t going to change your life-style after the procedure.”

“You can’t teach an old dog new tricks.”

“A near eternity of boredom, now why would I want that?”

“Maybe when you reach my age you’ll understand. Then again you won’t, you’ll have consumed all your beats by the age of forty.”

“Do you know how to use it?”

“Yes.”

Jerry handed Jon the little device containing the very rare, highly illegal computer-virus which overwrites the nanits termination program. Jon took it with a reluctant eagerness and the men parted ways.

An hour later Jerry received a phone call: “Another job well done. He just activated it. 244634 beats transferred into your account. We suggest you attend his funeral to avoid suspicion.”

“Sorry Jon," he said to himself after hanging up, "but I will use the beats much better than you ever could’ve. You would’ve understood if you had reached my age.”

SYNOPSIS:

Somewhere in the future, all disease has been eradicated with the use of microscopic robots which are injected into a persons body and stay there for the rest of his life mending them and stopping the ageing process at around 22 years, so basically only accidents and murder can kill them. To avoid overpopulation, people are given a certain number of heartbeats, which will give them around 60-70 years to live at a normal life-style, after which the robots kill their host. People have devices on their fore-arms telling them how much longer they have to live.

Jon, who has lived a very boring to keep his pulse down, is close to the end of beat-number and meets Jerry, a man who enjoys adrenalin inducing activities, and who will provide a virus which will hinder Jon's termination. However Jerry actually works for an agency which seeks to eliminate people who try to cheat their way out of death, and as a reward gains their remaining heartbeats once he eliminates them

Now, the story itself isn't very good. The second paragraph is a classic example of telling not showing (a writing NO!-NO!) and the rest is so-so, but that's because I never meant this to be just a short story, so I had to explain the concept quickly. I just wanted to get feedback on it, see what people think about it. And I must say it was well received; it worked, it pushed the story along, there were many aspects I could explore, it had room for expansion. It was among, or even the best SF concept made up by members of that particular group. Even the tutor, a published SF writer said he was actually a bit jealous of this world I made up. So, hell yeah! 

This gave me courage to start thinking about a novel/movie script based on the short-story, even if with different characters. I actually started working on it, which was unusual for me. I thought about characters, plots and mostly about how this society would look like. I wanted it to be well thought out, a Phillip K. Dick style proper utopia/dystopia story.

Fast-Forward to August 2011.

I am at work, cleaning the restaurant after closing, and am talking to a movie-buff friend. He is telling me about the trailer for the new Justin Timberlake movie coming, which pissed him off, because it was chock-full of trailer cliches. He told me it was about a not-so-distant future in which disease is eradicated and people stop ageing at 25 years. To avoid overpopulation however people only get a certain time to live, and time has become the new monetary system. Justin is a young guy who meets a guy who was able to cheat the system and live indefinitely. And then some action scenes happen.

After saying this my friend couldn't understand why I was just staring blankly and I didn't talk for a while. Finally, I asked: "Is this a joke?"

"What? No. Why?"

"Did you read my short story?"

"What short story?"

Later I went home to watch trailer, and this is what I saw:

Well, that didn't see slightly familiar...MOTHERFUCKERS! I'LL KILL YOU! I mean, they even have the device on the fore-arm counting your minutes. What the fuck?

Sure, it's not heartbeats, it's literally minutes and seconds, and the rules are different, you have to earn your time, and you can buy stuff with it and some people are immortal, but the concept is the same. No. Not only is the concept the same, many of the details are the same. Why would anyone do this to me?

I wanted to explore how people act when they need to mind their heartbeats. What do they do for fun? What drugs do they use? How do they view each-other considering nobody ages? What do relationships look like? I had all sorts of small details like that TESCO advert. So, what now? Should put effort and time intro writing the novel (because a script is out of the question), just so every publisher can tell me "Wasn't this a Justin Timberlake movie? We can't publish this, they'll sue us for plagiarizing". Of course, my story wasn't published. It was read by a handful of people in a classroom, so how could I prove i wrote it even before production on the film began?

Don't get me wrong! I do realize that they didn't actually plagiarize me. And that the whole thing is a coincidence, even the details. But I still feel cheated. The first thing I actually planned on properly working on has become obsolete, unusable. Fuck this shit!

Besides somebody already sued them because apparently there was a similar story written and published in 1965. They sued successfully, even though that story is far less similar than mine.

But I digress, it's a weird fucked-up twist one me, and I just wanted to tell it. If I've been robbed of my story, at least I can show that it was there. But the worst is that not only was my story 'stolen' by a block-buster action SF film, but it was stolen by a block-buster action SF film with Justin Timberlake in the main role; and not only that but apparently it is not a very good film, it has a rotten rating of 38% on rottentomatoes, and 6.7 on IMDb. If at least it was one of those good SFs, like "Gattaca" even, but all that potential is lost.

Sigh.

And what is the lesson supposed to be here? If you have good idea, kill everybody in Hollywood first, and also everybody with a creative mind just to be sure? Or, just forget it?

I don't even have the benefit of a lesson.

2012

Dacă nu cer prea mult, cineva vă rog să îl ucidă pe Roland Emmerich. Doar pentru că mayașilor li se termină calendarul în 2012(probabil din cauza că le-o fo’ lene să-l continue. Adică l-au făcut pe 5000 de ani, ce naiba? Nici eu nu-mi fac agenda pe mai mult de 2 săptămâni, asta nu înseamnă că lumea se va termina peste 2 duminici) și niște idioți New Age au interpretat că asta înseamnă apocalipsa, omul ăla face un film despre asta. Și ca să vezi, sfârșitul lumii va avea bază ecologică, inundații, cutremure etc. (și ca să fie clar o dată pentru totdeauna, Nostradamus nu a prezis armaghedonul pt anul 2012, Nostradamus nu a prezis nimic, Nostradamus a scris niște chestii foarte vagi, care mulțumită naturii ciclice a istoriei, pot fi adaptate unor evenimente curente. Nostradamus a fost un geniu în înțelegerea naturii umane, dar nu a fost un profet, așa că data viitoare când cineva vă spune ca el a prezis un eveniment sau dată concretă, POCNIȚI-L ÎN NAS)
Roland, fanii SF-ului îți vor mulțumi pe veci pentru „Stargate” și „Independence Day”, dar las-o baltă. Puteai să te retragi ca și Bobby McFerrin, la punctul culminant, să te țină lumea minte așa. Ai ratat acea șansă, ai continuat cu filmele, și au fost proaste; „Godzilla” să zicem că a mai mers de summerflick, iar „The Patriot” „merely a blip on an otherwise uninterrupted downward trajectory”, dar „The day after tommorow” vai, vai, nici Michael Moore nu putea fi mai politic. Și Roland? Un mic sfat: EFECTELE SPECIALE, ORICÂT DE PIZDĂ AR FI, NU FAC UN FILM! Cât despre „10000 BC”, l-am văzut doar pentru că aveam nevoie de porție de râs copios, nu te supăra, dar știam cât de jalnic va fi cu mult înainte să calc în cinematograf, da. Așa că te rog încetează cu chestiile alea, ’filme’ le numești? mă rog; pentru că mai multe rele nu fac un bine; și doar ca să fim siguri, împușcă-te!