...pentru ca stie sa ia ceva ce e al ei si sa-l faca al nostru
...pentru ca este trista si amuzanta in acelasi timp
...pentru toate acele mici imagini idiosincratice
...pentru ca iubeste atat de mult
...pentru ca e timida si nebuna
Dar mai ales, mai ales pentru ca stie
Se afișează postările cu eticheta video. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta video. Afișați toate postările
duminică, 20 ianuarie 2013
vineri, 11 ianuarie 2013
Performance Poets: Taylor Mali
Taylor Mali, intr-adevar.
Taylor Mali nu e neaparat un cavaler al metaforelor, sau textelor care sa regurgiteze sentimente si ganduri profunde. De fapt e destul de simplist si straight-forward, dar abilitatea sa de a lua intamplari din viata sa, din viata noastra si a le transforma in mici spectacole poetice moderne il fac o comoara al youtube-ului.
Piesa sa cea mai cunoscuta este probabil What Theachers Make, si pe buna dreptate; e amuzant, e energetic si e inspirational.
Alteori, cum ar fi in The The Impotence of Proofreading, ne arata cum poezia poate avea calitatea unui stand-up:
Sau ia o situatie, o amintire veche On Girls Lending Pens pe care reuseste sa ne-o reaminteasca noua, desi nu am fost acolo:
Dar nu e doar un comic, si in spatele tuturor zambetelor si optimismului contagios sta un suflet care a trecut si el printr-o viata cu bune si rele. De asta Mali reuseste sa ne surprinda cu o sinceritate dezarmanta si fara sa ne dam seama sa ne trezeasca emotii cu o imagine bine plasata precum cea din Depression Too is a A Type of Fire:
Taylor Mali nu e neaparat un cavaler al metaforelor, sau textelor care sa regurgiteze sentimente si ganduri profunde. De fapt e destul de simplist si straight-forward, dar abilitatea sa de a lua intamplari din viata sa, din viata noastra si a le transforma in mici spectacole poetice moderne il fac o comoara al youtube-ului.
Piesa sa cea mai cunoscuta este probabil What Theachers Make, si pe buna dreptate; e amuzant, e energetic si e inspirational.
Alteori, cum ar fi in The The Impotence of Proofreading, ne arata cum poezia poate avea calitatea unui stand-up:
Sau ia o situatie, o amintire veche On Girls Lending Pens pe care reuseste sa ne-o reaminteasca noua, desi nu am fost acolo:
Dar nu e doar un comic, si in spatele tuturor zambetelor si optimismului contagios sta un suflet care a trecut si el printr-o viata cu bune si rele. De asta Mali reuseste sa ne surprinda cu o sinceritate dezarmanta si fara sa ne dam seama sa ne trezeasca emotii cu o imagine bine plasata precum cea din Depression Too is a A Type of Fire:
luni, 7 ianuarie 2013
Performance Poets: Shane Koyczan
Whenever I think of performance poetry I think firstly of Shane Koyczan's Grandma's Got it Going On. Yeah, his diction sucks and about a fifth of it you can barely make out, but there is just something about his energy, his simply fucking nailing it every other beat, that just fills me up with energy and makes me just wanna go out and fucking...well apply myself, I guess.
You can find the words here, to read along, but first just watch him. Just do it. You should feel better by the end.
As for the rest of his work, I'll admit he never really did it for me anymore. I guess getting more mature doesn't always equate in profounder work. Sure, technically the improvement is undeniable, he slowed down (he got bigger) and you can actually make out the words this time. Well, fuck that, all it does is prove that his words only carry half the weight of his performance's power. He lost the youthful energy, the explosive demeanor. He became preachy and political. He started pandering about social issues, about the big problems in our world. He tries to hard to make it smart, to make it funny, to make it important. This one is still, for me, bearable:
You can find the words here, to read along, but first just watch him. Just do it. You should feel better by the end.
As for the rest of his work, I'll admit he never really did it for me anymore. I guess getting more mature doesn't always equate in profounder work. Sure, technically the improvement is undeniable, he slowed down (he got bigger) and you can actually make out the words this time. Well, fuck that, all it does is prove that his words only carry half the weight of his performance's power. He lost the youthful energy, the explosive demeanor. He became preachy and political. He started pandering about social issues, about the big problems in our world. He tries to hard to make it smart, to make it funny, to make it important. This one is still, for me, bearable:
vineri, 19 octombrie 2012
Cicatricile eterne a unei minti profanate
Indoapa-ma cu Xanax.
Fa-mi o baie de Vodca.
Ia o Perna si apas-o peste fata mea.
Unde e omul care sa-mi ofere uitarea?
Vreau si eu o lacuna de 5 ani in mintea mea. Ar fi vizibila? As putea trai cu ea?
Dar stiu ca nu as accepta chiar de mi s-ar da ocazia.
Singurul motiv pentru care nu mi-as permite sa te uit e gandul ca atunci nu as mai sti sa te evit. Ca as da din nou de tine si as ramane din nou hipnotizat de radiatia zambetului tau de cheshire cat. Si in nestiinta mea ti-as da ocazia sa ne pacalesti din nou. Nu ca as crede tu ca te-ai folosi de ea sincer. Dar daca totusi...?
Mi-as face operatia aia estetica, dar am nevoie de cicatricile astea care-mi deformeaza gandul, caci altfel as uita de unde le am. Si asta ar fi de-a dreptul moronic.
Asa ca tin minte si azi, si voi incerca sa ma trezesc si maine.
Fa-mi o baie de Vodca.
Ia o Perna si apas-o peste fata mea.
Unde e omul care sa-mi ofere uitarea?
Vreau si eu o lacuna de 5 ani in mintea mea. Ar fi vizibila? As putea trai cu ea?
Dar stiu ca nu as accepta chiar de mi s-ar da ocazia.
Singurul motiv pentru care nu mi-as permite sa te uit e gandul ca atunci nu as mai sti sa te evit. Ca as da din nou de tine si as ramane din nou hipnotizat de radiatia zambetului tau de cheshire cat. Si in nestiinta mea ti-as da ocazia sa ne pacalesti din nou. Nu ca as crede tu ca te-ai folosi de ea sincer. Dar daca totusi...?
Mi-as face operatia aia estetica, dar am nevoie de cicatricile astea care-mi deformeaza gandul, caci altfel as uita de unde le am. Si asta ar fi de-a dreptul moronic.
Asa ca tin minte si azi, si voi incerca sa ma trezesc si maine.
miercuri, 17 octombrie 2012
vineri, 10 februarie 2012
Bill Hicks despre Religie
Nu stiu cum am reusit sa nu dau peste Bill Hicks cand in liceu devoram stand-up comedy, mai ales categoria inteligenta care o tine mai mult pe o tenta filozofala decat pe ideea de a scoate cat mai multe glume pe minut.
Desigur si Bill a trebuit sa moara, destul de tanar, si nu ramane decat sa speculam cum s-ar fi dezvoltat materialul lui daca ar fi trait pana azi. Ar fi fost genial sa-l auzim vorbind despre George Dub-ia, sau chiar in saptamanile astea despre ACTA si SOPA.
Dar lucrurile fiind cum fiind, cancerul a decis sa-l viziteze pe el si nu pe Carrot Top. Poate Dumnezeu exista, si e furios
Aici sunt cateva din gandurile lui Hicks despre valorile crestinesti.
(hint: Jackie Onassis e sotia lui JF Kennedy, George Bush-ul la care se refera e seniorul)
Desigur si Bill a trebuit sa moara, destul de tanar, si nu ramane decat sa speculam cum s-ar fi dezvoltat materialul lui daca ar fi trait pana azi. Ar fi fost genial sa-l auzim vorbind despre George Dub-ia, sau chiar in saptamanile astea despre ACTA si SOPA.
Dar lucrurile fiind cum fiind, cancerul a decis sa-l viziteze pe el si nu pe Carrot Top. Poate Dumnezeu exista, si e furios
Aici sunt cateva din gandurile lui Hicks despre valorile crestinesti.
(hint: Jackie Onassis e sotia lui JF Kennedy, George Bush-ul la care se refera e seniorul)
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
I miss George Carlin
Pe 22 iunie 2008 aveam examenul oral la Limba şi Literatura Românã la Bac, nu trebuia sa fiu acolo decât pe la ora 13 aşa cã am avut timp sã-mi verific mailul. Prima chestie pe care am vãzut-o când am intrat pe Yahoo a fost „Famous comedian George Carlin has passed away.” Shit. Am luat zece la examen, dar ziua aia nu a mai putut fi salvata.
În momentul de faţã citesc „The God Delusion” de Richard Dawkins, o carte de nonficţiune despre ateism, care în mod elocvent analizeazã argumentele generale împotriva acestuia şi pro-religie. Iar unul din capitole începe cu citat de George Carlin (Dawkins rules).
“Religion has convinced people that there's an invisible man ... living in the sky. Who watches everything you do every minute of every day. And the invisible man has a list of ten specific things he doesn't want you to do. And if you do any of these things, he will send you to a special place, of burning and fire and smoke and torture and anguish for you to live forever, and suffer, and suffer, and burn, and scream, until the end of time...But he loves you.”
De îndatã ce am recunoscut citatul nu am putut sã-mi scot vocea rãguşitã a bãtrânului din cap. Probabil cã ştiu întreg segmentul aproape pe de rost.
Au trecut aproape patru ani de la moartea sa şi nu e nici vreo aniversare, aşa cã postul ãsta poate pãrea cam aiurea, dar efectiv mi s-a fãcut dor de George Carlin. Lumea e un loc mult mai searbãd fãrã el. În retrospectivã îmi dau seama cât de mult m-au influenţat showurile lui. A fost primul care a vociferat elegant şi amuzant (şi ofensiv, foarte foarte ofensiv) multe din gândurile şi pãrerile mele. M-a fãcut mândru sã fiu ateu, şi a fost unul din factorii majori care m-au determinat sã fac şi eu stand-up.
Dumnezeule, dacã exişti, mulţumim pentru George Carlin, sunt sigur cã şi pe Tine Te-a fãcut sã râzi.
Aici e întreg segmentul de unde e scos citatul.
marți, 29 noiembrie 2011
Suna cunoscut? O poveste despre succesul colindelor romane in filmele Bollywood
Se apropie Craciunul! Yey!
Eu am sa fiu la lucru intr-un restaurant din Londra! Buuu!
Dar asta nu inseamna ca nu ma pot gandi si eu la Sarbatori, mai ales cand acestea isi fac prezenta tot mai simtita, de exemplu restaurantul de stil portughez si-a schimbat muzica de fundal de la versiuni portugheze la melodii Coldplay si Franz Ferdinand la versiuni portugheze la colinde americane, ca deh, mandrie culturala.
Dar nu de la acele melodii mi s-a trezit mie dorul de Craciun. Multi angajati sunt de origine Asiatica (Indieni, Bengali, Pakistanezi etc) si isi aduc propriile contributii la diversitatea culturala. Iar intr-o zi cand doi dintre ei fredonau o melodie de pe meleagurile lor (care suna destul de asemanator cu manelele noastre, doar ca doza de kitsch si de sintetizatoare e abia perceptabil mai mica), m-a lovit acel sentiment nesuferit cand ceva iti pare foarte cunoscut dar nu sti de unde. Abia cand au pus melodia pe playerul din bucatarie cand mi-am dat seama de unde o stiu. Si pur si simplu am simtit nevoia sa impart si cu voi aceasta descoperire:
Sune cunoscut? Dar nu sti chiar de unde? Sa-ti dau un indiciu:
Pam-pam!
Da, Bollywood a reusit sa ia asta:
Eu am sa fiu la lucru intr-un restaurant din Londra! Buuu!
Dar asta nu inseamna ca nu ma pot gandi si eu la Sarbatori, mai ales cand acestea isi fac prezenta tot mai simtita, de exemplu restaurantul de stil portughez si-a schimbat muzica de fundal de la versiuni portugheze la melodii Coldplay si Franz Ferdinand la versiuni portugheze la colinde americane, ca deh, mandrie culturala.
Dar nu de la acele melodii mi s-a trezit mie dorul de Craciun. Multi angajati sunt de origine Asiatica (Indieni, Bengali, Pakistanezi etc) si isi aduc propriile contributii la diversitatea culturala. Iar intr-o zi cand doi dintre ei fredonau o melodie de pe meleagurile lor (care suna destul de asemanator cu manelele noastre, doar ca doza de kitsch si de sintetizatoare e abia perceptabil mai mica), m-a lovit acel sentiment nesuferit cand ceva iti pare foarte cunoscut dar nu sti de unde. Abia cand au pus melodia pe playerul din bucatarie cand mi-am dat seama de unde o stiu. Si pur si simplu am simtit nevoia sa impart si cu voi aceasta descoperire:
Sune cunoscut? Dar nu sti chiar de unde? Sa-ti dau un indiciu:
Pam-pam!
Da, Bollywood a reusit sa ia asta:
Si sa o transforme in asta:
Talent dom'le, talent!
Poate noi singuri am impins lucrurile in directia asta. Sigur trebuie sa fie o varianta manea de la melodia asta, si daca nu, nici varianta asta nu pare a fi la un pas prea mare departare de la Teri Meri Peri:
Eh, nu avem ce face. Melodia e un succes imens in India si tarile aferente, muzicianul e laudat, si nimeni nu va recunoaste ca melodia e furata (cu exceptia romanilor care se plang pe youtube). Tot ce ne ramane de facut e sa punem pariuri care e urmatoarea colinda care va fi Bollywoodizata: O, ce veste minunata?, Trei Pastori?
Mos Craciun cu plete dalbe?
miercuri, 23 noiembrie 2011
How Justin Timberlake screwed me over
Ok, it wasn't Justin Timberlake, his only the main actor in the film which stole my idea, but hey, I gotta attract readers somehow, and how many of you tabloid consuming, product purchasing cretins know who Andrew Niccol is?
Well, he is the director of such films as "Gattaca" (and others I'm sure) and director and co-director of a Science Fiction film called "In Time" featuring Justin Timberlake and Amanda Seyfried. But will get back to that later.
About 5-6 years ago, on one of those occasions in which life bores me to tears (yawning tears) I started constructed a fantasy world; I tried to conceptualize what the World would look like if people were immortal, and I soon realized that for such a society to function properly some form of severe population control needed to be put in order, otherwise people would just live forever and multiply until there is no more room or resources on Earth. My solution was a timer which would let people live only a period of time, in this case people would die after a certain number of heartbeats.
I like the concept and decided that one day I will turn it into some form of fiction. Now, I'm a lazy little fuck, and won't scratch my nose without an outside force putting pressure on me to do it, so it wasn't until March 2010, when I had a short story module and we were analyzing SF, that I actually wrote down the first version of the story based on the concept I made up. And here it is:
(don't worry, I know for some of you it is impossible to read a whole 700 word long short story, with all the facebook, and 9gag and ADD and all, so you can find a synopsis after the short-story, just skip and scroll)
Well, he is the director of such films as "Gattaca" (and others I'm sure) and director and co-director of a Science Fiction film called "In Time" featuring Justin Timberlake and Amanda Seyfried. But will get back to that later.
About 5-6 years ago, on one of those occasions in which life bores me to tears (yawning tears) I started constructed a fantasy world; I tried to conceptualize what the World would look like if people were immortal, and I soon realized that for such a society to function properly some form of severe population control needed to be put in order, otherwise people would just live forever and multiply until there is no more room or resources on Earth. My solution was a timer which would let people live only a period of time, in this case people would die after a certain number of heartbeats.
I like the concept and decided that one day I will turn it into some form of fiction. Now, I'm a lazy little fuck, and won't scratch my nose without an outside force putting pressure on me to do it, so it wasn't until March 2010, when I had a short story module and we were analyzing SF, that I actually wrote down the first version of the story based on the concept I made up. And here it is:
(don't worry, I know for some of you it is impossible to read a whole 700 word long short story, with all the facebook, and 9gag and ADD and all, so you can find a synopsis after the short-story, just skip and scroll)
Beats
The man was sitting at a table in a restaurant and was checking his watch nervously. “Ten minutes now!” he thought, “Where is he? Maybe something happened, maybe they got him!” He checked the small monitor of the rectangular device implanted on to the underside of his left arm, his heart rate had risen to 100 bpm. “No, must not get nervous, calm down!” he picked up the restaurant’s magazine which was on the table and started randomly reading the articles and advertising. “Aren’t you tired of time-consuming queuing? How many beats are you loosing weekly while waiting to pay for you groceries. At TESCO we value your time and that is why we tripled the number of our cashiers in order to insure there is a free one for you when you want to pay and get out. TESCO: Every little beat helps” The advert calmed him down, any thought of improving his beat administration made him feel more at ease, as if he had already saved those extra precious heartbeats. The heart rate had gone down again to a regular 85 bpm, but it slightly rose again, when he looked at the other number on the device: 244800 out of 150 million; that was barely two more years.
He was sixty nine years old, but one could not tell, considering everyone around him looked about the same age once they passed twenty, but he knew he was probably the oldest person in the restaurant, termination usually occurred around 65 years of age, that’s how 150 million heartbeats would get you in a regular life. And what a careless life it was. The second you were born the Counter was attached to your arm, immediately adjusting to your blood type, pumping nanites into your body; microscopic robots taking care of you, killing bacteria and viruses, eliminating cancer, healing injuries in a fraction of the time it would’ve taken your body to do it, but most of all, once you reached your physical high at about 22 years, they bring the aging process to a near halt. An everlasting youth, free of disease. A dream come true. Just that to avoid overpopulation people still needed to die, and accidents were not by far enough to do the job. So everyone was given 150 million heartbeats, after which the nanits would turn on their hosts and terminate them quickly and painlessly. And that is the moment which the man at the table feared most.
The other man came in with not a hint of hurry in his attitude.
“Hello Jon.” he said.
“You are late!”
“Do you really care about ten minutes now? Are you forgetting why you are here?”
“No, but that still isn’t respectful behavior towards others. If you are careless with you own beats, Jerry, that’s fine, but you should mind others’. Do you have it?”
“Of course I have it.”
“I don’t understand why you are not using it! You throw your beats away, skydiving, clubbing, sports…”
“Don’t forget the sex. All the sex I am having and you are not.”
“Yes, another useless, beat consuming activity for the easily impressionable. You don’t even take calming pills! Well, anyway this I all understand, but why don’t you use the virus?”
“We are given what we are given. We must make the most of it! I presume you aren’t going to change your life-style after the procedure.”
“You can’t teach an old dog new tricks.”
“A near eternity of boredom, now why would I want that?”
“Maybe when you reach my age you’ll understand. Then again you won’t, you’ll have consumed all your beats by the age of forty.”
“Do you know how to use it?”
“Yes.”
Jerry handed Jon the little device containing the very rare, highly illegal computer-virus which overwrites the nanits termination program. Jon took it with a reluctant eagerness and the men parted ways.
An hour later Jerry received a phone call: “Another job well done. He just activated it. 244634 beats transferred into your account. We suggest you attend his funeral to avoid suspicion.”
“Sorry Jon," he said to himself after hanging up, "but I will use the beats much better than you ever could’ve. You would’ve understood if you had reached my age.”
SYNOPSIS:
Somewhere in the future, all disease has been eradicated with the use of microscopic robots which are injected into a persons body and stay there for the rest of his life mending them and stopping the ageing process at around 22 years, so basically only accidents and murder can kill them. To avoid overpopulation, people are given a certain number of heartbeats, which will give them around 60-70 years to live at a normal life-style, after which the robots kill their host. People have devices on their fore-arms telling them how much longer they have to live.
Jon, who has lived a very boring to keep his pulse down, is close to the end of beat-number and meets Jerry, a man who enjoys adrenalin inducing activities, and who will provide a virus which will hinder Jon's termination. However Jerry actually works for an agency which seeks to eliminate people who try to cheat their way out of death, and as a reward gains their remaining heartbeats once he eliminates them
Now, the story itself isn't very good. The second paragraph is a classic example of telling not showing (a writing NO!-NO!) and the rest is so-so, but that's because I never meant this to be just a short story, so I had to explain the concept quickly. I just wanted to get feedback on it, see what people think about it. And I must say it was well received; it worked, it pushed the story along, there were many aspects I could explore, it had room for expansion. It was among, or even the best SF concept made up by members of that particular group. Even the tutor, a published SF writer said he was actually a bit jealous of this world I made up. So, hell yeah!
This gave me courage to start thinking about a novel/movie script based on the short-story, even if with different characters. I actually started working on it, which was unusual for me. I thought about characters, plots and mostly about how this society would look like. I wanted it to be well thought out, a Phillip K. Dick style proper utopia/dystopia story.
Fast-Forward to August 2011.
I am at work, cleaning the restaurant after closing, and am talking to a movie-buff friend. He is telling me about the trailer for the new Justin Timberlake movie coming, which pissed him off, because it was chock-full of trailer cliches. He told me it was about a not-so-distant future in which disease is eradicated and people stop ageing at 25 years. To avoid overpopulation however people only get a certain time to live, and time has become the new monetary system. Justin is a young guy who meets a guy who was able to cheat the system and live indefinitely. And then some action scenes happen.
After saying this my friend couldn't understand why I was just staring blankly and I didn't talk for a while. Finally, I asked: "Is this a joke?"
"What? No. Why?"
"Did you read my short story?"
"What short story?"
Later I went home to watch trailer, and this is what I saw:
Well, that didn't see slightly familiar...MOTHERFUCKERS! I'LL KILL YOU! I mean, they even have the device on the fore-arm counting your minutes. What the fuck?
Sure, it's not heartbeats, it's literally minutes and seconds, and the rules are different, you have to earn your time, and you can buy stuff with it and some people are immortal, but the concept is the same. No. Not only is the concept the same, many of the details are the same. Why would anyone do this to me?
I wanted to explore how people act when they need to mind their heartbeats. What do they do for fun? What drugs do they use? How do they view each-other considering nobody ages? What do relationships look like? I had all sorts of small details like that TESCO advert. So, what now? Should put effort and time intro writing the novel (because a script is out of the question), just so every publisher can tell me "Wasn't this a Justin Timberlake movie? We can't publish this, they'll sue us for plagiarizing". Of course, my story wasn't published. It was read by a handful of people in a classroom, so how could I prove i wrote it even before production on the film began?
Don't get me wrong! I do realize that they didn't actually plagiarize me. And that the whole thing is a coincidence, even the details. But I still feel cheated. The first thing I actually planned on properly working on has become obsolete, unusable. Fuck this shit!
Besides somebody already sued them because apparently there was a similar story written and published in 1965. They sued successfully, even though that story is far less similar than mine.
But I digress, it's a weird fucked-up twist one me, and I just wanted to tell it. If I've been robbed of my story, at least I can show that it was there. But the worst is that not only was my story 'stolen' by a block-buster action SF film, but it was stolen by a block-buster action SF film with Justin Timberlake in the main role; and not only that but apparently it is not a very good film, it has a rotten rating of 38% on rottentomatoes, and 6.7 on IMDb. If at least it was one of those good SFs, like "Gattaca" even, but all that potential is lost.
Sigh.
And what is the lesson supposed to be here? If you have good idea, kill everybody in Hollywood first, and also everybody with a creative mind just to be sure? Or, just forget it?
I don't even have the benefit of a lesson.
miercuri, 24 martie 2010
joi, 11 martie 2010
marți, 6 octombrie 2009
Campania commenturilor irelevante a.k.a. spam. Experiment-fail? Part 3
Ar fi trebuit să scriu frumos ieri şi chestia asta, când îmi curgea textul din degete pe tastatură. Acum e imediat ora doi şi nu am habar ce să scriu aici. Ok, asta e partea în care ar trebui să vă conving că toată campania asta nu fost degeaba, că am tras totuşi nişte concluzii. Eh, şi dacă nu am tras? Ce s-ar întâmplă. Am concluzii, am, dar ar fi trebuit să scriu chestia asta sâmbăta trecută când concluziile erau şi frumos ordonate în mintea mea.
Am intrat pe facebook şi pe stumble de vreo cinci ori până acum.
Ok, pentru că nu găsesc vreo ordine a gândurilor, le scriu cum îmi vin. Recunosc că în momentul când am decis că vreau să pornesc campania nu aveam în cap motivul exact pentru care o pornesc sau că ce aş vrea să obţin de la ea, dar mi se părea o idee neamaipomenită şi eram surescitat. Slavă domnului că pe parcurs s-a dovedit a nu fi o idee originală dar goală.
Cel mai mult m-au surprins reacţiile unor oameni. Evident că mă aşteptam ca oamenii să se enerveze din cauza a ceea ce făceam, dar nu mă aşteptam să se supere efectiv, să o ia ca pe o ofensă personală. Dar oamenii au răspuns cu o agresivitate de care sper că eu nu pot fi acuzat. ‘blogger’ m-a prezentat ca un “asshole from Romania” în faţa internetului, o blogeriţă m-a ameninţat că va încerca să mi se şteargă blogul, iar alt blogger a zis că ceea ce fac e o lipsă totală de respect şi o idioţenie pentru copii de clasa a patra. Şi toate astea pentru că au trebuit să facă un click în plus pe ziua aia; pentru că le-am invadat sacrul blogurilor cu nişte commenturi irelevante. Nu pot să nu mă întreb că dacă lăsam commenturi în care le combăteam posturile sau chiar îi jigneam pentru ele, dacă aveau aceeaşi reacţie, sau dacă luau lucrurile mai calm. Cum a putut un post nevinovat să determine un adult să numească pe cineva ‘idiot’ (indirect, dar se presupune că pentru a comite o idioţenie trebuie să fi idiot)? Mi-am dat seama că interpretasem total greşit relaţia blog-blogger. Blogul nu este o unealtă a bloggerului de a comunica cu comunitatea digitală, este o extensie a sa, este avatarul său, reprezentaţia sa în ether. Conţinutul blogului poate fi atacat, dar nu şi blogul în sine. Iar un comment care nu are relevanţă cu un post sau cu blogul, întrerupe liniaritatea blogului, şi este deci un atac. Care va provoca a defensivă deşi o ofensivă clară nu se poate semnala.
Bloggerii, exceptând cei cu adevarat ignoranţi, nu au nimic împotrivă commenturilor provocatoare şi care atacă conţinutul, neştergerea acestor commenturi e dovada maturităţii bloggerului, care recunoaşte dreptul celuilalt de a avea o opinie, şi respectul pentru opinia acestuia. Dar un comment fără relevanţă (sau cel puţin relevanţă directă) este jignitor, adică postul nu a reuşit să provoace un comment relevant? Şi dacă nu are relevanţă, de ce s-ar păstra commentul? Dar dreptul la liberă exprimare nu menţionează că ceea ce se exprimă trebuie să fie relevant cu vreun subiect. E ca şi cum te-ai duce la o grevă cu o pancartă pe care scrie salam verde, greviştii probabil nu ar fi prea încântaţi, ar privi-o probabil ca o ridicularizare a grevei lor, dar nu trebuie să fie, şi ai tot dreptul să afişezi acea pancartă.
Mulţi dintre voi aveţi filtre şi captcha-uri pentru a evita roboţii de spam, şi înţeleg de ce cineva ar vrea să evite commenturi de reclame automatizate, dar din moment ce am putut trece peste captcha, nu am dovedit că sunt om? Că am dreptul să-mi exprim părerea, oricât de irelevantă ar fi ea.
Aţi putea argumenta că este totuşi blogul vostru, şi că păstraţi ce vreţi. Ok. Dar atunci nu încercaţi să păstraţi o imagine de imparţialitate. Am ajuns la următorul punct.
Multe bloguri sunt reacţii la ziare, televiziune, media în general, care potrivit bloggerului sunt conduse de nişte oameni sus-puşi, care sunt subiective şi distorzionează informaţiile după cum vor. Iar blogul este o metodă de a combate asta şi de a prezenta adevărul aşa cum este. Ăsta e probabil cel mai ilar concept din blogosferă. O dată pentru că ideea de adevăr este falsă, adevărul este doar minciuna cea mai apropiată de realitate şi diferă de la om la om. Ideea că o singură persoană poate pe blogul său să menţină o obiectivitate pe care un ziar sau un canal TV nu poate e absurdă. Aşa că ori ştergeţi toate commenturile supărătoare, ori lăsaţi-le pe toate, şi scoateţi filtrele. Dar nu mai încercaţi să vă convingeţi că sunteţi obiectivi.
O altă concluzie pe care am consolidat-o după campanie, dar la care ajunsesem înainte, este că îmi voi închide blogul. Nu pentru că aş fi dezamăgit de reacţii, sau că m-aş simţi jignit, chiar nu am de ce. Dar după cum a spus şi în partea 1, există două tipuri de bloguri, cele în care oamenii mai scriu ce le trece prin cap, din plictiseală, şi cele a bloggerilor, pentru care blogurile nu sunt unelte de a înregistra gânduri şi frânturi de viaţă, ci viaţa şi gândurile sunt acolo pentru a avea material de pus pe blog. Iar eu am fost prea dedicat pentru a intra în prima categorie, dar nu destul pentru a intra în a doua. De fapt la blogmeet mi-am dat seama de ce nu mă simţeam totuşi blogger, ce îmi lipseşte mie; oamenii ăia chiar îşi luau bogurile în serios, adică, ok, da, implicare ca implicare, dar eu chiar lucrau la blogurile lor, şi plănuiau şi aveau acea idee de importanţă, care nu e nici măcar greşită. Era o vorbă: “Blogging: Now you can tell the whole world why nobody listens to you”, ceea ce deseori se aplică (blogul de faţă fiind un prim exemplu), dar există şi excepţii. Dar cu toate astea nu am putut dezvolta pentru blog acea pasiune pe care au dezvoltat-o alţii, care îi determină să se simtă jigniţi şi să atace oameni direct la cel mai mic semn de atac asupra blogului.
Nefiind în stare să ţin un blog aşa cum aş vrea, am decis să închei acest joc, şi să îl închid peste o săptămână, timp în care îmi voi scoate din sânge ultimele posturi pe care le aveam plănuite. (nobine sper că asta te mulţumeşte, mă inchid singur fără ajutor de la blogspot)
Blogismul e un fel de contracultură. Motiv pentru care speram că oamenii vor fi deschişi la iniţiativa mea, şi câţiva au fost, dar nu câţi mă aşteptam. Deci un fail şi din partea voastră. Intenţii rele nu am avut, dar cred ca am arătat că acele valori a căror lipsă o combateţi prin posturile voastre, vă lipsesc şi vouă. Nici voi nu sunteţi deschişi noului, dacă v-ar putea ameninţa autoritatea, ba chiar refuzaţi înverşunat să îl priviţi sau să îl studiaţi. Iniţiative noi sunt privite cu suspiciune, iar ideea de liberă exprimare pe net e cam ipocrită.
Este o contracultură, dar prin asta devine o cultură în sine. Şi orice cultură are propria ei contracultură, iar dacă eu am fost printre primii din acest val, şi nu prea am avut efect, nu am fost printre ultimii. Nu ştiu ce tehnologie şi mediu de comunicare va aduce viitorul, dar pregăţi-vă (pe parcurs de ani desigur) pentru sosirea haterilor, trollerilor şi anti/contrabloggerilor.
La final vreau să îmi cer scuze de la cei pe care i-am enervat/supărat prin campania mea, în special de la despre nimicuri, şi blondele gândesc, omnia sol temperat, (r)evolution, şi să mulţumesc lui Podul Minciunilor şi Mai merită ceva? şi tuturor care nu s-au împotrivit.
Poate că nu am primit reacţiile pe care le-am vrut, dar am primit reacţii, aşa că nu cred ca experimentul e chiar fail. Voi ce credeţi?
Ştiu că am exagerat, că am generalizat şi că am fost melodramatic în postul acesta, dar hei, e blogul meu, scriu ce vreau. Nu?
Şi pentru că în celelalte două am terminat cu câte un video, dar pentru că pe azi nu aveam unul plănuit, am pus un mic video care nu are relevanţă, dar la care mă uit de câte ori am nevoie de o reîncarcare de energie. Campania commenturilor irelevante s-a terminat dar cea filmuleţelor irelevante de abia începe. Muahahahaha:
Mă duc să vă mai spamuiesc o dată şi să mă culc.
Am intrat pe facebook şi pe stumble de vreo cinci ori până acum.
Ok, pentru că nu găsesc vreo ordine a gândurilor, le scriu cum îmi vin. Recunosc că în momentul când am decis că vreau să pornesc campania nu aveam în cap motivul exact pentru care o pornesc sau că ce aş vrea să obţin de la ea, dar mi se părea o idee neamaipomenită şi eram surescitat. Slavă domnului că pe parcurs s-a dovedit a nu fi o idee originală dar goală.
Cel mai mult m-au surprins reacţiile unor oameni. Evident că mă aşteptam ca oamenii să se enerveze din cauza a ceea ce făceam, dar nu mă aşteptam să se supere efectiv, să o ia ca pe o ofensă personală. Dar oamenii au răspuns cu o agresivitate de care sper că eu nu pot fi acuzat. ‘blogger’ m-a prezentat ca un “asshole from Romania” în faţa internetului, o blogeriţă m-a ameninţat că va încerca să mi se şteargă blogul, iar alt blogger a zis că ceea ce fac e o lipsă totală de respect şi o idioţenie pentru copii de clasa a patra. Şi toate astea pentru că au trebuit să facă un click în plus pe ziua aia; pentru că le-am invadat sacrul blogurilor cu nişte commenturi irelevante. Nu pot să nu mă întreb că dacă lăsam commenturi în care le combăteam posturile sau chiar îi jigneam pentru ele, dacă aveau aceeaşi reacţie, sau dacă luau lucrurile mai calm. Cum a putut un post nevinovat să determine un adult să numească pe cineva ‘idiot’ (indirect, dar se presupune că pentru a comite o idioţenie trebuie să fi idiot)? Mi-am dat seama că interpretasem total greşit relaţia blog-blogger. Blogul nu este o unealtă a bloggerului de a comunica cu comunitatea digitală, este o extensie a sa, este avatarul său, reprezentaţia sa în ether. Conţinutul blogului poate fi atacat, dar nu şi blogul în sine. Iar un comment care nu are relevanţă cu un post sau cu blogul, întrerupe liniaritatea blogului, şi este deci un atac. Care va provoca a defensivă deşi o ofensivă clară nu se poate semnala.
Bloggerii, exceptând cei cu adevarat ignoranţi, nu au nimic împotrivă commenturilor provocatoare şi care atacă conţinutul, neştergerea acestor commenturi e dovada maturităţii bloggerului, care recunoaşte dreptul celuilalt de a avea o opinie, şi respectul pentru opinia acestuia. Dar un comment fără relevanţă (sau cel puţin relevanţă directă) este jignitor, adică postul nu a reuşit să provoace un comment relevant? Şi dacă nu are relevanţă, de ce s-ar păstra commentul? Dar dreptul la liberă exprimare nu menţionează că ceea ce se exprimă trebuie să fie relevant cu vreun subiect. E ca şi cum te-ai duce la o grevă cu o pancartă pe care scrie salam verde, greviştii probabil nu ar fi prea încântaţi, ar privi-o probabil ca o ridicularizare a grevei lor, dar nu trebuie să fie, şi ai tot dreptul să afişezi acea pancartă.
Mulţi dintre voi aveţi filtre şi captcha-uri pentru a evita roboţii de spam, şi înţeleg de ce cineva ar vrea să evite commenturi de reclame automatizate, dar din moment ce am putut trece peste captcha, nu am dovedit că sunt om? Că am dreptul să-mi exprim părerea, oricât de irelevantă ar fi ea.
Aţi putea argumenta că este totuşi blogul vostru, şi că păstraţi ce vreţi. Ok. Dar atunci nu încercaţi să păstraţi o imagine de imparţialitate. Am ajuns la următorul punct.
Multe bloguri sunt reacţii la ziare, televiziune, media în general, care potrivit bloggerului sunt conduse de nişte oameni sus-puşi, care sunt subiective şi distorzionează informaţiile după cum vor. Iar blogul este o metodă de a combate asta şi de a prezenta adevărul aşa cum este. Ăsta e probabil cel mai ilar concept din blogosferă. O dată pentru că ideea de adevăr este falsă, adevărul este doar minciuna cea mai apropiată de realitate şi diferă de la om la om. Ideea că o singură persoană poate pe blogul său să menţină o obiectivitate pe care un ziar sau un canal TV nu poate e absurdă. Aşa că ori ştergeţi toate commenturile supărătoare, ori lăsaţi-le pe toate, şi scoateţi filtrele. Dar nu mai încercaţi să vă convingeţi că sunteţi obiectivi.
O altă concluzie pe care am consolidat-o după campanie, dar la care ajunsesem înainte, este că îmi voi închide blogul. Nu pentru că aş fi dezamăgit de reacţii, sau că m-aş simţi jignit, chiar nu am de ce. Dar după cum a spus şi în partea 1, există două tipuri de bloguri, cele în care oamenii mai scriu ce le trece prin cap, din plictiseală, şi cele a bloggerilor, pentru care blogurile nu sunt unelte de a înregistra gânduri şi frânturi de viaţă, ci viaţa şi gândurile sunt acolo pentru a avea material de pus pe blog. Iar eu am fost prea dedicat pentru a intra în prima categorie, dar nu destul pentru a intra în a doua. De fapt la blogmeet mi-am dat seama de ce nu mă simţeam totuşi blogger, ce îmi lipseşte mie; oamenii ăia chiar îşi luau bogurile în serios, adică, ok, da, implicare ca implicare, dar eu chiar lucrau la blogurile lor, şi plănuiau şi aveau acea idee de importanţă, care nu e nici măcar greşită. Era o vorbă: “Blogging: Now you can tell the whole world why nobody listens to you”, ceea ce deseori se aplică (blogul de faţă fiind un prim exemplu), dar există şi excepţii. Dar cu toate astea nu am putut dezvolta pentru blog acea pasiune pe care au dezvoltat-o alţii, care îi determină să se simtă jigniţi şi să atace oameni direct la cel mai mic semn de atac asupra blogului.
Nefiind în stare să ţin un blog aşa cum aş vrea, am decis să închei acest joc, şi să îl închid peste o săptămână, timp în care îmi voi scoate din sânge ultimele posturi pe care le aveam plănuite. (nobine sper că asta te mulţumeşte, mă inchid singur fără ajutor de la blogspot)
Blogismul e un fel de contracultură. Motiv pentru care speram că oamenii vor fi deschişi la iniţiativa mea, şi câţiva au fost, dar nu câţi mă aşteptam. Deci un fail şi din partea voastră. Intenţii rele nu am avut, dar cred ca am arătat că acele valori a căror lipsă o combateţi prin posturile voastre, vă lipsesc şi vouă. Nici voi nu sunteţi deschişi noului, dacă v-ar putea ameninţa autoritatea, ba chiar refuzaţi înverşunat să îl priviţi sau să îl studiaţi. Iniţiative noi sunt privite cu suspiciune, iar ideea de liberă exprimare pe net e cam ipocrită.
Este o contracultură, dar prin asta devine o cultură în sine. Şi orice cultură are propria ei contracultură, iar dacă eu am fost printre primii din acest val, şi nu prea am avut efect, nu am fost printre ultimii. Nu ştiu ce tehnologie şi mediu de comunicare va aduce viitorul, dar pregăţi-vă (pe parcurs de ani desigur) pentru sosirea haterilor, trollerilor şi anti/contrabloggerilor.
La final vreau să îmi cer scuze de la cei pe care i-am enervat/supărat prin campania mea, în special de la despre nimicuri, şi blondele gândesc, omnia sol temperat, (r)evolution, şi să mulţumesc lui Podul Minciunilor şi Mai merită ceva? şi tuturor care nu s-au împotrivit.
Poate că nu am primit reacţiile pe care le-am vrut, dar am primit reacţii, aşa că nu cred ca experimentul e chiar fail. Voi ce credeţi?
Ştiu că am exagerat, că am generalizat şi că am fost melodramatic în postul acesta, dar hei, e blogul meu, scriu ce vreau. Nu?
Şi pentru că în celelalte două am terminat cu câte un video, dar pentru că pe azi nu aveam unul plănuit, am pus un mic video care nu are relevanţă, dar la care mă uit de câte ori am nevoie de o reîncarcare de energie. Campania commenturilor irelevante s-a terminat dar cea filmuleţelor irelevante de abia începe. Muahahahaha:
Mă duc să vă mai spamuiesc o dată şi să mă culc.
luni, 5 octombrie 2009
Campania commenturilor irelevante a.k.a. spam. Experiment-fail? Part 2
Iniţial o chestie random, mi-a venit însă ideea de a face pe bune campania, şi de a o aplica pe blogosfera sibiană. Imediat mi-am adus aminte de LisaNova; ea este un user al youtube-ului care acum vreo 2 ani a pornit un proiect de spamming, prin care intra pe conturi de useri şi le lăsa commenturi de genul: “Hi, my name is LisaNova, I just wanted to wish you a nice day”. Deşi iniţial era proiect de autopromovare, youtube a ajuns să o susţină, angajând oameni care au lăsat commenturi semnate în numele ei pe zeci de mii de conturi, iar apoi făcând un filmuleţ cu ea şi celebrităţile de pe youtube din acea vreme, pe care l-au postat pe pagina principală, “LisaNova does YouTube” (vezi la finalul postului). Proiectul a ajuns printre primele încercări ale youtube-ului de a solidifica comunitatea internaţională youtube, şi de a combate spammingul prin contra-exemplu. Unii au fost amuzaţi, mulţi au ignorat fenomenul, iar alţii au fost furioşi pentru că youtube susţine spammingul, cu scop sau fără. Oricum a ajuns un experiment social digital destul de reuşit. Iar asta vroiam şi eu să încerc. Să văd cum vor reacţiona bloggerii sibieni la un ghimpe care e în picioarele tuturor.
Aşa că am început. Am intrat pe Blog Sibiu Index, şi am luat bloguri la rând, apoi blogrolluri (mulţumesc că le aveţi), useri de la commentarii, etc. Şi am lăsat commenturi. Multe. Ideea era să nu aibă relevanţă nici în privinţa conţinutului postului nici a temei generale a blogului, dacă aceasta există. Dar asta nu înseamnă că am scris chestii la întâmplare. Am variat de la cuvinte (cel mai des), la propoziţii, mix de litere fără noimă, versuri (am compus chiar o poezioară pentru un blog, dar nu mai ştiu care), iar o dată am scris chiar o teorie de a mea despre conceptul de artă (din păcate am ales să fac asta pe Şi Blondele Gândesc, unde ştiam că va fi şters în câteva minute, şi totuşi nu l-am salvat). Dar orice aş fi scris, nu am scris chiar la întâmplare, încercam să caut ceva care să rezoneze cu momentul în care citeam blogul sau cu conţinutul a ceea ce citeam. Încercam să fie amuzant măcar puţin, sau poate ceva la care omul să se gândească puţin (probabil a fost fail complet la partea asta).
Nu ştiam exact la ce reacţii să mă aştept, ştiam că vor fi unii enervaţi, şi că majoritatea vor ignora complet tot, dar speram să fie câţiva amuzaţi; aici am făcut toate genurile de estimări sub/supra/corecte.
Nu mă aşteptam la reacţie după primul val de commenturi, mă gândeam că va lua un pic până lumea va realiza că aceste commenturi apar şi la alţii şi apar şi consecvent. Totuşi în prima zi, cineva mi-a comentat pe blogul meu la un post şi a semnat cu titlul campaniei (din păcate commentul avea relevanţă cu postul meu). Ideea era să las commenturi de mai multe ori pe zi, pe toate blogurile de pe index, dar am ajuns la concluzia că o dată pe zi e de ajuns, şi că pe blogurile industriale nu prea are rost. Şi mi-am încălcat principiul că voi comenta pe orice blog, indiferent de conţinut; dar unele posturi mi se păreau prea personale (ni s-a născut băieţelul, mi-a murit pisica, mi-am revăzut fiul după ani întregi în care a fost în străinătate (exemple ipotetice)) pentru a le invada cu commenturi irelevante, ar fi fost prea de prost gust. Aşa că m-am concentrat pe bloguri mai mondene, sau politice, adică acele de bloggeri-bloggeri.
După vreme însă au apărut şi reacţiile. Oameni îmi răspundeau pe thread, întrebând care e faza, sau că îmi vor da direct spam sau delete pe viitor, cineva a intrat pe celălalt blog al meu întrebând cum poate stinge chestia aia cu spam. Două din cele trei reacţii notabile au venit în aceeaşi zi, prima a fost un post care mă anunţa că: “Nu-mi plac deloc comentariile irelevante aka spam. Nu am parte de spam deloc pe blog, asa ca n-am nici un chef sa primesc niste comentarii care bat campii in mod voit. Nu stiu ce campanie e asta, nici nu vreau sa stiu, asa ca scutiti-ma pe viitor de asemenea idiotenii pentru copii de clasa a patra.” (bloggerul se va putea semna dacă va dori, şi dacă va citi acest post, ceea ce nu cred). Cam dur puţin mi s-a părut, adică totuşi să luăm aminte că nu am insultat pe nimeni prin commenturile mele, ba chiar am încercat să le fac drăguţe măcar. Iar singura inconvenienţă la care am expus pe oricine e aceea de da click pe delete message, ceea ce între noi fie vorba nu mi se pare un chin aşa de mare. Am înţeles că nu îi plac commenturile irelevante, dar de ce să fie aşa înverşunat să nu afle ideea campaniei, de unde ştie el că nu e chiar doar o idioţenie pentru copii de clasa a patra. Fiind un blog destul de citit am avut şi parte de o serie delicioasă de commenturi:
“tot timpul se va trezi cate un destept sa spam-uiasca...”-aia e problema, că nu prea sunt
“Si eu am primit chestii de astea de la kolcs. La blogmeet mi-a lasat o impresie buna. De ce tine acum sa mi-o schimb, habar nu am.”- asta chiar a durut, sincer. Speram ca persoanele pe care le-am întâlnit la blogmeet să fie mai deschise la toată chestia asta; iar persoana care a lăsat commentul mi-a lăsat şi mie o impresie foarte bună, şi îmi părea rău că lăsam o impresie proastă acum, dar mai ales că lumea lua totul aşa personal.
“hm, eu nu stiu cine este acest domn, dar atata o sa il reclam la blogger, pana cand ori il sterg astia, ori se potoleste. no offence.
(la mine oricum intra direct in spam, dupa cum i-a dorit inimioara)” –preferatul meu. No offence taken darling. Şi mamă ce m-am speriat, or să-mi şteargă blogul, uuuuuh, mi frică, scumpul meu blog de doi bani, chiar m-ai rănit. Dacă te linişteş-te, doamnă, îl şterg singur peste vreo săptămână (revin mai târziu la asta). Şi vă rog nu faceţi presupuneri despre ce îmi doreşte mie inimioara.
“Calin Blaga
24 septembrie 2009 19:35
kolcs e un tip f inteligent si campania sa are un sens....” –faptul că existau şi oameni care să mă susţină, sau măcar să vadă că nu e totul doar pentru amuzamentul meu, m-a înviorat puţin
Am lăsat şi eu un comment pt post (relevant de data asta) care în retrospectivă a fost mult mai acid decât intenţionam la vremea aia. Iar răspunsul adminului a fost “eu nu inteleg care e scopul acestei campanii si nu vreau sa fiu subiectul ei. cred ca e lipsa de respect pentru oricine scrie pe blog.” Credeţi sau nu, eu sunt o persoană cu destul bun-simţ încât să nu mă simt confortabil ştiind că supăr oameni intenţionat, dar am decis că pentru campania trec peste astfel de emoţii. Totuşi am renunţat să-i mai las commenturi acestui blogger, nevrând să par că o fac de-al dracu’, deşi poate nici asta nu ar fi fost rău.
Am părăsit acest blog cam demoralizat, dar asta s-a schimbat când am intrat pe alt blog, şi înainte să pot lăsa un comment irelevant, am văzut că cineva o făcuse deja, şi că semnase cu titlul campaniei, pe un blog cu care eu nu aveam legătură. Acea persoană era tudor (mai merită ceva?) şi eram extaziat că poate vor mai fi şi alţii care să participe în campanie, ba chiar neinvitaţi. (nu au mai fost, dar oricum mulţumesc tudor)
A treia reacţie am primit-o sâmbătă (campania a pornit marţi), am primit un mail, care iniţial credeam că e (hehe) spam, aşa că l-am şters după ce am dat click pe linkul din mail. Mesajul spunea ceva de genul că cineva m-a băgat destul în seamă încât să mă înscrie pe site-ul la care ajungeam prin link. Site-ul nu mai ştiu cum se numea dar ceva de genul pe ideea asshole.com. Aparent e un site unde te plângi de cineva, şi apoi îi dai link acelei persoane să vadă (şi altora dacă vrei); puţin cam prea elaborat. Mesajul compus de victimă era ceva de genul: “kolcs is an idiot asshole from romania, who posts random stuff on romanian blogs and then writes campania commenturilor irelevante a.k.a. spam”. Mesajul m-a amuzat, şi îmi pare rău ca nu mai pot ajunge la el, dar ce m-a supărat puţin e că persoana cutare s-a semnat “blogger”. Ceea mi s-a părut extrem de laş. Aş fi putut şi eu să fac toată campania în mod anonim, dar nu am făcut-o, am lăsat oricui libertatea să mă înjure, critice, să depună plângere împotriva mea la blogspot. M-aş fi aşteptat la destulă demnitate şi de la cei care ar urma să se plângă, adică într-un final ce naiba aş fi putut să îi fac acelei persoane chiar dacă ştiam cine e?
Apoi am plecat în Irlanda, unde nu am avut net, şi am cam încheiat campania mai repede cu căteva zile decât vroiam.
Mi-am promis că închei în seara asta oricât de lung ar fi postul, dar sunt deja la a treia pagină de word. Aşa că partea cea mai relevantă, concluziile, vin mâine. Îmi cer scuze de la cele trei-patru persoane care îmi citesc blogul. Şi desigur asta înseamnă o seară în plus de campanie, care am zis că va fi reluată până prezint totul.
LisaNova does YouTube:
Aşa că am început. Am intrat pe Blog Sibiu Index, şi am luat bloguri la rând, apoi blogrolluri (mulţumesc că le aveţi), useri de la commentarii, etc. Şi am lăsat commenturi. Multe. Ideea era să nu aibă relevanţă nici în privinţa conţinutului postului nici a temei generale a blogului, dacă aceasta există. Dar asta nu înseamnă că am scris chestii la întâmplare. Am variat de la cuvinte (cel mai des), la propoziţii, mix de litere fără noimă, versuri (am compus chiar o poezioară pentru un blog, dar nu mai ştiu care), iar o dată am scris chiar o teorie de a mea despre conceptul de artă (din păcate am ales să fac asta pe Şi Blondele Gândesc, unde ştiam că va fi şters în câteva minute, şi totuşi nu l-am salvat). Dar orice aş fi scris, nu am scris chiar la întâmplare, încercam să caut ceva care să rezoneze cu momentul în care citeam blogul sau cu conţinutul a ceea ce citeam. Încercam să fie amuzant măcar puţin, sau poate ceva la care omul să se gândească puţin (probabil a fost fail complet la partea asta).
Nu ştiam exact la ce reacţii să mă aştept, ştiam că vor fi unii enervaţi, şi că majoritatea vor ignora complet tot, dar speram să fie câţiva amuzaţi; aici am făcut toate genurile de estimări sub/supra/corecte.
Nu mă aşteptam la reacţie după primul val de commenturi, mă gândeam că va lua un pic până lumea va realiza că aceste commenturi apar şi la alţii şi apar şi consecvent. Totuşi în prima zi, cineva mi-a comentat pe blogul meu la un post şi a semnat cu titlul campaniei (din păcate commentul avea relevanţă cu postul meu). Ideea era să las commenturi de mai multe ori pe zi, pe toate blogurile de pe index, dar am ajuns la concluzia că o dată pe zi e de ajuns, şi că pe blogurile industriale nu prea are rost. Şi mi-am încălcat principiul că voi comenta pe orice blog, indiferent de conţinut; dar unele posturi mi se păreau prea personale (ni s-a născut băieţelul, mi-a murit pisica, mi-am revăzut fiul după ani întregi în care a fost în străinătate (exemple ipotetice)) pentru a le invada cu commenturi irelevante, ar fi fost prea de prost gust. Aşa că m-am concentrat pe bloguri mai mondene, sau politice, adică acele de bloggeri-bloggeri.
După vreme însă au apărut şi reacţiile. Oameni îmi răspundeau pe thread, întrebând care e faza, sau că îmi vor da direct spam sau delete pe viitor, cineva a intrat pe celălalt blog al meu întrebând cum poate stinge chestia aia cu spam. Două din cele trei reacţii notabile au venit în aceeaşi zi, prima a fost un post care mă anunţa că: “Nu-mi plac deloc comentariile irelevante aka spam. Nu am parte de spam deloc pe blog, asa ca n-am nici un chef sa primesc niste comentarii care bat campii in mod voit. Nu stiu ce campanie e asta, nici nu vreau sa stiu, asa ca scutiti-ma pe viitor de asemenea idiotenii pentru copii de clasa a patra.” (bloggerul se va putea semna dacă va dori, şi dacă va citi acest post, ceea ce nu cred). Cam dur puţin mi s-a părut, adică totuşi să luăm aminte că nu am insultat pe nimeni prin commenturile mele, ba chiar am încercat să le fac drăguţe măcar. Iar singura inconvenienţă la care am expus pe oricine e aceea de da click pe delete message, ceea ce între noi fie vorba nu mi se pare un chin aşa de mare. Am înţeles că nu îi plac commenturile irelevante, dar de ce să fie aşa înverşunat să nu afle ideea campaniei, de unde ştie el că nu e chiar doar o idioţenie pentru copii de clasa a patra. Fiind un blog destul de citit am avut şi parte de o serie delicioasă de commenturi:
“tot timpul se va trezi cate un destept sa spam-uiasca...”-aia e problema, că nu prea sunt
“Si eu am primit chestii de astea de la kolcs. La blogmeet mi-a lasat o impresie buna. De ce tine acum sa mi-o schimb, habar nu am.”- asta chiar a durut, sincer. Speram ca persoanele pe care le-am întâlnit la blogmeet să fie mai deschise la toată chestia asta; iar persoana care a lăsat commentul mi-a lăsat şi mie o impresie foarte bună, şi îmi părea rău că lăsam o impresie proastă acum, dar mai ales că lumea lua totul aşa personal.
“hm, eu nu stiu cine este acest domn, dar atata o sa il reclam la blogger, pana cand ori il sterg astia, ori se potoleste. no offence.
(la mine oricum intra direct in spam, dupa cum i-a dorit inimioara)” –preferatul meu. No offence taken darling. Şi mamă ce m-am speriat, or să-mi şteargă blogul, uuuuuh, mi frică, scumpul meu blog de doi bani, chiar m-ai rănit. Dacă te linişteş-te, doamnă, îl şterg singur peste vreo săptămână (revin mai târziu la asta). Şi vă rog nu faceţi presupuneri despre ce îmi doreşte mie inimioara.
“Calin Blaga
24 septembrie 2009 19:35
kolcs e un tip f inteligent si campania sa are un sens....” –faptul că existau şi oameni care să mă susţină, sau măcar să vadă că nu e totul doar pentru amuzamentul meu, m-a înviorat puţin
Am lăsat şi eu un comment pt post (relevant de data asta) care în retrospectivă a fost mult mai acid decât intenţionam la vremea aia. Iar răspunsul adminului a fost “eu nu inteleg care e scopul acestei campanii si nu vreau sa fiu subiectul ei. cred ca e lipsa de respect pentru oricine scrie pe blog.” Credeţi sau nu, eu sunt o persoană cu destul bun-simţ încât să nu mă simt confortabil ştiind că supăr oameni intenţionat, dar am decis că pentru campania trec peste astfel de emoţii. Totuşi am renunţat să-i mai las commenturi acestui blogger, nevrând să par că o fac de-al dracu’, deşi poate nici asta nu ar fi fost rău.
Am părăsit acest blog cam demoralizat, dar asta s-a schimbat când am intrat pe alt blog, şi înainte să pot lăsa un comment irelevant, am văzut că cineva o făcuse deja, şi că semnase cu titlul campaniei, pe un blog cu care eu nu aveam legătură. Acea persoană era tudor (mai merită ceva?) şi eram extaziat că poate vor mai fi şi alţii care să participe în campanie, ba chiar neinvitaţi. (nu au mai fost, dar oricum mulţumesc tudor)
A treia reacţie am primit-o sâmbătă (campania a pornit marţi), am primit un mail, care iniţial credeam că e (hehe) spam, aşa că l-am şters după ce am dat click pe linkul din mail. Mesajul spunea ceva de genul că cineva m-a băgat destul în seamă încât să mă înscrie pe site-ul la care ajungeam prin link. Site-ul nu mai ştiu cum se numea dar ceva de genul pe ideea asshole.com. Aparent e un site unde te plângi de cineva, şi apoi îi dai link acelei persoane să vadă (şi altora dacă vrei); puţin cam prea elaborat. Mesajul compus de victimă era ceva de genul: “kolcs is an idiot asshole from romania, who posts random stuff on romanian blogs and then writes campania commenturilor irelevante a.k.a. spam”. Mesajul m-a amuzat, şi îmi pare rău ca nu mai pot ajunge la el, dar ce m-a supărat puţin e că persoana cutare s-a semnat “blogger”. Ceea mi s-a părut extrem de laş. Aş fi putut şi eu să fac toată campania în mod anonim, dar nu am făcut-o, am lăsat oricui libertatea să mă înjure, critice, să depună plângere împotriva mea la blogspot. M-aş fi aşteptat la destulă demnitate şi de la cei care ar urma să se plângă, adică într-un final ce naiba aş fi putut să îi fac acelei persoane chiar dacă ştiam cine e?
Apoi am plecat în Irlanda, unde nu am avut net, şi am cam încheiat campania mai repede cu căteva zile decât vroiam.
Mi-am promis că închei în seara asta oricât de lung ar fi postul, dar sunt deja la a treia pagină de word. Aşa că partea cea mai relevantă, concluziile, vin mâine. Îmi cer scuze de la cele trei-patru persoane care îmi citesc blogul. Şi desigur asta înseamnă o seară în plus de campanie, care am zis că va fi reluată până prezint totul.
LisaNova does YouTube:
duminică, 4 octombrie 2009
Campania commenturilor irelevante a.k.a. spam. Experiment-fail? Part 1
Spam in blogs (also called simply blog spam or comment spam) is a form of spamdexing. It is done by automatically posting random comments or promoting commercial services to blogs, wikis, guestbooks, or other publicly accessible online discussion boards.(Termenul de spam provine de la un sketch Monty Python din anii ’70 unde într-un restaurant toată mâncarea conţinea spam (şuncă la conservă), iar primii useri de mail au gândit că bulk mailurile sunt ca acel spam. Sketchul îl găsiţi la finalul postului)
Trebuia să scriu chestia asta de joi, dar nah, lenea e puternică în mine. Joi e şi ziua în care trebuia să se termine campania commenturilor irelevante a.k.a. spam. Azi însă e sâmbătă, şi campania s-a terminat cam acum o săptămână (cu excepţia a trei bloguri, dar aia era mai mult semn de afecţiune), motivul principal e o mică excursie în Irlanda unde nu am avut acces la net, şi după 4 zile de absenţă mi se părea aiurea să reiau toată chestia.
De unde a pornit campania asta? Păi fie că aş zice că de la blogul lui Călin Blaga pe data de 21 septembrie sau de la ultimul blogmeet la care am fost sau de la primul, toate trei ar fi cam corecte. Adevărul stă între cele 3. Doar că nu ştiu unde să încep cu explicaţiile. Ţine-ţi-vă, va fi lung.
Să recapitulăm:
-în ianuarie 2008, mi-am făcut blog şi l-am numit “Fuck Blogs”, scopul său era acela de a deconstrui majoritatea blogurilor care sunt cam degeaba în ether şi a promova idea de blog relevant şi interesant (vezi aici), şi de a scrie un astfel de blog (fail, nu epic, dar fail)
-în august 2008 am participat la primul blogmeet din Sibiu, am fost acolo de la început dar nu am rămas mult, aşa deci am pierdut mare parte din discuţii, dar cu toate astea am învăţat destul despre ce înseamnă a fi blogger adevărat, nu doar o persoană care mai scrie câte ceva ce poate fi citit pe net, şi cum blogul a devenit o extensie a bloggerului nu doar o unealtă a acestuia. (vezi aici). În urma acestei întâlniri am decis să devin şi eu blogger, dar în acelaşi timp antiblogger (un fel de contracultură) (s-a rezumat la câteva posture seci, deci iarăşi fail)
-pe 16 septembrie 2009 am participat la un alt blogmeet, aş fi participat şi la celelalte care au avut loc, dar din Anglia îmi era mai greu să ajung. Deşi nu era multă lume, şi iar nu am stat până la final, am putut iarăşi ajunge la câteva concluzii. Mi s-au confirmat câteva idei despre blog-ism şi mi-am dat seama ca obiectivul meu de a ajunge blogger pe bune era încă departe (epic fail! Oare asta mă califică ca şi epic antiblogger? Probabil că nu)
Oricum la acea întâlnire am adus în discuţie un aspect (a trecut neobservat, fail), şi anume că blogosfera sibiană e mult prea liniştită, da, există discuţii în contradictoriu, şi sunt destui care înjură de mama focului, dar nu am observat fenomenul de hateri, trolleri şi altele de genul (ok, eu sunt mai mult cu forumurile), adică persoane care nu te înjură pentru că nu le place postul tău, ci pentru că nu au nimic mai bun de făcut. Astfel bloggerii sibieni iau chestiile mai domol, şi asta nu mi se părea neapărat bine.
-după întâlnire am mai avut câteva încercări placide de a mă integra în comunitatea blog-istică aşa că am început să las comentarii pe diverse bloguri sibiene mai citite. Pe 21 septembrie am ajuns pe “Podul Minciunilor”, printre blogurile mai citite, şi vrând să las un comment, dar negăsind nimic de spus la subiectul postului (discuţiile despre religie, filozofie şi religie mi se par inepuizabile şi fără rezultate) am scris pur şi simplu “first”, fiind primul commentator (o sursă de onoare pentru commentatorii de pe forumuri aprinse), şi pentru că nu ştiam dacă va înţelege cineva am scris “campania commenturilor irelevante”, nici acum nu îmi dau seama de unde şi până unde mi-a venit chestia asta, dar în acel moment cu siguranţă nu aveam în cap ideea campaniei.
(ar fi trebuit să fie un singur psot dar căcatul ăsta devine mult prea lung, aşa că partea cu explicaţiile le las pe mâine seară, nu că ar citi cineva toată chestia asta. Ahh, şi aşa de dragul finalului am să vă mai enervez azi şi mâine cu campania, scuze)
The origins of SPAM:
Trebuia să scriu chestia asta de joi, dar nah, lenea e puternică în mine. Joi e şi ziua în care trebuia să se termine campania commenturilor irelevante a.k.a. spam. Azi însă e sâmbătă, şi campania s-a terminat cam acum o săptămână (cu excepţia a trei bloguri, dar aia era mai mult semn de afecţiune), motivul principal e o mică excursie în Irlanda unde nu am avut acces la net, şi după 4 zile de absenţă mi se părea aiurea să reiau toată chestia.
De unde a pornit campania asta? Păi fie că aş zice că de la blogul lui Călin Blaga pe data de 21 septembrie sau de la ultimul blogmeet la care am fost sau de la primul, toate trei ar fi cam corecte. Adevărul stă între cele 3. Doar că nu ştiu unde să încep cu explicaţiile. Ţine-ţi-vă, va fi lung.
Să recapitulăm:
-în ianuarie 2008, mi-am făcut blog şi l-am numit “Fuck Blogs”, scopul său era acela de a deconstrui majoritatea blogurilor care sunt cam degeaba în ether şi a promova idea de blog relevant şi interesant (vezi aici), şi de a scrie un astfel de blog (fail, nu epic, dar fail)
-în august 2008 am participat la primul blogmeet din Sibiu, am fost acolo de la început dar nu am rămas mult, aşa deci am pierdut mare parte din discuţii, dar cu toate astea am învăţat destul despre ce înseamnă a fi blogger adevărat, nu doar o persoană care mai scrie câte ceva ce poate fi citit pe net, şi cum blogul a devenit o extensie a bloggerului nu doar o unealtă a acestuia. (vezi aici). În urma acestei întâlniri am decis să devin şi eu blogger, dar în acelaşi timp antiblogger (un fel de contracultură) (s-a rezumat la câteva posture seci, deci iarăşi fail)
-pe 16 septembrie 2009 am participat la un alt blogmeet, aş fi participat şi la celelalte care au avut loc, dar din Anglia îmi era mai greu să ajung. Deşi nu era multă lume, şi iar nu am stat până la final, am putut iarăşi ajunge la câteva concluzii. Mi s-au confirmat câteva idei despre blog-ism şi mi-am dat seama ca obiectivul meu de a ajunge blogger pe bune era încă departe (epic fail! Oare asta mă califică ca şi epic antiblogger? Probabil că nu)
Oricum la acea întâlnire am adus în discuţie un aspect (a trecut neobservat, fail), şi anume că blogosfera sibiană e mult prea liniştită, da, există discuţii în contradictoriu, şi sunt destui care înjură de mama focului, dar nu am observat fenomenul de hateri, trolleri şi altele de genul (ok, eu sunt mai mult cu forumurile), adică persoane care nu te înjură pentru că nu le place postul tău, ci pentru că nu au nimic mai bun de făcut. Astfel bloggerii sibieni iau chestiile mai domol, şi asta nu mi se părea neapărat bine.
-după întâlnire am mai avut câteva încercări placide de a mă integra în comunitatea blog-istică aşa că am început să las comentarii pe diverse bloguri sibiene mai citite. Pe 21 septembrie am ajuns pe “Podul Minciunilor”, printre blogurile mai citite, şi vrând să las un comment, dar negăsind nimic de spus la subiectul postului (discuţiile despre religie, filozofie şi religie mi se par inepuizabile şi fără rezultate) am scris pur şi simplu “first”, fiind primul commentator (o sursă de onoare pentru commentatorii de pe forumuri aprinse), şi pentru că nu ştiam dacă va înţelege cineva am scris “campania commenturilor irelevante”, nici acum nu îmi dau seama de unde şi până unde mi-a venit chestia asta, dar în acel moment cu siguranţă nu aveam în cap ideea campaniei.
(ar fi trebuit să fie un singur psot dar căcatul ăsta devine mult prea lung, aşa că partea cu explicaţiile le las pe mâine seară, nu că ar citi cineva toată chestia asta. Ahh, şi aşa de dragul finalului am să vă mai enervez azi şi mâine cu campania, scuze)
The origins of SPAM:
joi, 14 mai 2009
Reclama: Ce au reclama Levi’s Jeans si videoclipul Street Spirit in comun?
Muzica de vioara. Sarabande a lui Haendel. Un tanar isi ia avant si incepe sa fuga. Fuge. Si sare printr-un zid. Si inca unul, si inca unul. Alaturi de el apare o tanara, si ea fuge prin ziduri. Muzica se intensifica. Cei doi par a vrea a intrece moartea si viata si lumea. Muzica se domoleste. Ei isi trag putin duhul. Isi iau avant. Sar prin ultimul zid. Fug in sus pe cate un copac inalt. Se desprind de lume. Plutesc in sus. Libertate.
Cam asa arata una din reclamele la blugii Levi’s care acum cativa ani a facut furori, castigand multe premii. Reclama care imi ridica parul pe brate decat ori o vedeam.
Geniul in spatele acestui scurt filmulet e Jonathan Glazer, un regizor specializat in “scurt-metraje”, adica reclame si videoclipuri. Ii cunoastetei munca, a facut reclame la Stella Artois, Guinnes, Kodak, Levi’s si multe altele. Dar nu stiti el cine e, sin u stiti ca acele reclame se leaga prin el. Nici eu nu steam.
De curand am aflat, intamplator, ca reclama mea favorite are acelasi regizor ca si cateva din videoclipurile mele favorite. Asa ca am sa le postez pe cateva sa va faceti si voi o idee, pentru ca sunt cu siguranta printre cele mai interesante si originale videoclipuri din ultimii 20 de ani:
Levi’s Jeans: Odissey
Radiohead-Street Spirit (Fade Out)
Radiohead-Karma Police
Blur-The Universal
Observati cumva o tenta spre un anume film distopic?
U.N.K.L.E feat Thom Yorke-Rabbit in your Headlights
Cam asa arata una din reclamele la blugii Levi’s care acum cativa ani a facut furori, castigand multe premii. Reclama care imi ridica parul pe brate decat ori o vedeam.
Geniul in spatele acestui scurt filmulet e Jonathan Glazer, un regizor specializat in “scurt-metraje”, adica reclame si videoclipuri. Ii cunoastetei munca, a facut reclame la Stella Artois, Guinnes, Kodak, Levi’s si multe altele. Dar nu stiti el cine e, sin u stiti ca acele reclame se leaga prin el. Nici eu nu steam.
De curand am aflat, intamplator, ca reclama mea favorite are acelasi regizor ca si cateva din videoclipurile mele favorite. Asa ca am sa le postez pe cateva sa va faceti si voi o idee, pentru ca sunt cu siguranta printre cele mai interesante si originale videoclipuri din ultimii 20 de ani:
Levi’s Jeans: Odissey
Radiohead-Street Spirit (Fade Out)
Radiohead-Karma Police
Blur-The Universal
Observati cumva o tenta spre un anume film distopic?
U.N.K.L.E feat Thom Yorke-Rabbit in your Headlights
sâmbătă, 2 mai 2009
Nostalgia 14: Katzenauge
probabil printre primele anime-uri care le-am vazut, pe vremea cand cuvantul anime inca nu exista in vocabularul occidental:
Ps: sugerati si voi desene romanesti sau altele din copilaria pe care sa le postez in posturi din categoria asta
Ps: sugerati si voi desene romanesti sau altele din copilaria pe care sa le postez in posturi din categoria asta
duminică, 19 aprilie 2009
Tehnologie vs. Tehnologie: nevoia pentru un robot care cântă la vioară
Azi am dat peste 2 filmulețe pe youtube, ambele prezentând inovațiile făcute în industria robotică, ambele însă foarte diferite.
Primul film este despre un robot-cărăuș. BigDog merge în 4 picioare și poate căra 350 livre. Inovația acestui robot este abilitatea sa de a-și păstra echilibrul pe picioare. ‘Mersul’ a dat bătaie de cap oamenilor de știință, roboții neputându-și menține echilibrul, având probleme cu obstacole și fiind foarte instabili; motiv pentru care până acum s-a recurs la folosirea roților sau altor forme de mișcare. Acest robot însă are un echilibru incredibil chiar și pe teren extreme de accidentat, pe gheață sau în urma unui impact puternic, lucru care îi da acces în zone în care roboți pe roți și oameni ar ajunge cu greu. Iată un exemplu de tehnologie folositoare care are potențialul de a salva (și desigur a distruge prin râzboaie) multe vieți.
Al doilea robot arată ceva mai estetic decât primul, lucru care nu îi dă însă superioritate. Toyota a scos pe piață un robot care cântă la vioară…de ce? De ce avem nevoie de un robot care cântă la vioară? Și cântă e mult spus, atâta tot că apasă degetele acolo unde trebuie, de fiecare dată exact acolo. Chiar așa de bucuroși suntem să ne dăm umanitatea? Chiar așa ne grăbim să luăm în brațe și să dăm bani pe fiecare nou gadget? Pentru că o să fie destul bogatași care o să-l cumpere. De ce? Pentru că știe să cânte cu precizie 100.000 la vioară? Asta e ideea unui interpret, de fiecare dată va fi altfel melodia, pentru că nici cel mai bun violinist nu poate repeat identic un cântec, iar asta îi confer unicitate, pe când robotul asta face, repetă exact aceeași chestier (decât dacă nu îl programăm altfel). Și poate un robot scrie o simfonie, sau măcar să interpreteze melodia în concordanță cu propria identitate? Încă o dată: De ce avem nevoie de așa ceva?
Primul film este despre un robot-cărăuș. BigDog merge în 4 picioare și poate căra 350 livre. Inovația acestui robot este abilitatea sa de a-și păstra echilibrul pe picioare. ‘Mersul’ a dat bătaie de cap oamenilor de știință, roboții neputându-și menține echilibrul, având probleme cu obstacole și fiind foarte instabili; motiv pentru care până acum s-a recurs la folosirea roților sau altor forme de mișcare. Acest robot însă are un echilibru incredibil chiar și pe teren extreme de accidentat, pe gheață sau în urma unui impact puternic, lucru care îi da acces în zone în care roboți pe roți și oameni ar ajunge cu greu. Iată un exemplu de tehnologie folositoare care are potențialul de a salva (și desigur a distruge prin râzboaie) multe vieți.
Al doilea robot arată ceva mai estetic decât primul, lucru care nu îi dă însă superioritate. Toyota a scos pe piață un robot care cântă la vioară…de ce? De ce avem nevoie de un robot care cântă la vioară? Și cântă e mult spus, atâta tot că apasă degetele acolo unde trebuie, de fiecare dată exact acolo. Chiar așa de bucuroși suntem să ne dăm umanitatea? Chiar așa ne grăbim să luăm în brațe și să dăm bani pe fiecare nou gadget? Pentru că o să fie destul bogatași care o să-l cumpere. De ce? Pentru că știe să cânte cu precizie 100.000 la vioară? Asta e ideea unui interpret, de fiecare dată va fi altfel melodia, pentru că nici cel mai bun violinist nu poate repeat identic un cântec, iar asta îi confer unicitate, pe când robotul asta face, repetă exact aceeași chestier (decât dacă nu îl programăm altfel). Și poate un robot scrie o simfonie, sau măcar să interpreteze melodia în concordanță cu propria identitate? Încă o dată: De ce avem nevoie de așa ceva?
duminică, 5 aprilie 2009
Nostalgia 13: Captain Planet
pt ca inainte sa avem cablu ne uitam la desenele prost dublate de pe TVR1.
Nu cred ca am vazut desene mai corect politic...bleah. Dar faine erau atunci.
Din pacate nu am gasit varianta cu naratorul roman care vorbeste peste cel englez:
Sugerat de Fabi.
Nu cred ca am vazut desene mai corect politic...bleah. Dar faine erau atunci.
Din pacate nu am gasit varianta cu naratorul roman care vorbeste peste cel englez:
Sugerat de Fabi.
miercuri, 1 aprilie 2009
Nostalgia 12: Natalia Oreiro-Inger Salbatic
pentru ca nostalgia copilariei si preadolescentei nu se rezuma doar la RTL2
pentru ca toata lumea (fie care recunoaste fie ca nu) se uita la serialul asta, pentru ca avea umor si drama si nu era prost scris (pt o telenovela)
pentru ca e NATALIA OREIRO (she's fuckin' hot)
si melodia asta era si ea asociata serialului:
pentru ca toata lumea (fie care recunoaste fie ca nu) se uita la serialul asta, pentru ca avea umor si drama si nu era prost scris (pt o telenovela)
pentru ca e NATALIA OREIRO (she's fuckin' hot)
si melodia asta era si ea asociata serialului:
joi, 26 martie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)