SCRABOOZLE, a word game for alcoholics

behold puny minded simpletons...

...for AWSM has been achieved:

dun-dun dun-DUUUUUUUUN:

SCRABOOZLE!

Ingredients:

 1. Scrabble board; quantity: 1

2. Booze; quantity: many



Rules:

1. Consumption of said booze is obligatory at a quick pace on every possible ocassion.

2. Standard Scrabble methods apply, except that words are not allowed to be found in any dictionary.

3. Player must be able to pronounce made up words, and words must at least phonetically be in tune with language in which game is played. ex. for English: accepted: SLAPE
                                                                                                          BANABI
                                                                                          not accepted: XGHADIGR
                                                                                                                UUUUUUUK

4. Player must not only make up words but also a meaning for said words.

ex. accepted: "What is 'slape'?" "The sound made by being slapped with a snake"

not accepted: "What is 'banabi'?" "The plural of 'banabus'!" "So what is 'banabus'?" "Fuck you, that's what!" (Tolerance for stupid meanings might grow with increase of alcohol consumption)

WINING:

Standard Scrabble points, with an added 100points for passing out!, 150points for being the only one not throwing up!, 200points for forgetting English language.

NOTE:

Shoving, tickling, name-calling are not required but welcome.

Maybe this isn't Bat Country after all

Exercitiu: Alege personaje dintr-un roman preferat. Personaje pe care sa le cunosti bine. Scrie un scurt text in care sa descrii o intamplare in care aceste personaje sunt confruntate de o nava extraterestra. Trebuie sa pastrezi tonul romanului, sa fii fidel personajelor si daca se poate sa scrii in stilul autorului.

Va las sa ghiciti romanul ales de mine:

La 150 km/h maşina se zguduia încontinuu şi la fiecare gropiţă din drum eram convins că roţile supraumflate vor exploda aruncând maşina peste marginea drumului şi împrăştiindu-ne  peste nisipul deşertului ca ceva versiune reală a unui tablou de Dali. Cu toate astea nu puteam să o las mai încet, trebuia să ajungem în Vegas în mai puţin de două ore şi după întâlnirea cu acel adolescent bleg am rămas cu convingerea că jumătate din forţa poliţiei din Nevada era pe urma noastră.

Avocatul meu era scufundat în starea semi-comatosă pe care doar o doză de eter de calitate ţi-o poate da. Gelos pe starea sa complet lipsită de griji am început să mă enervez şi mai tare şi tot mai tare până când am strigat în vântul ce vuia deasupra mea „Tu-ţi soarta naibii! Aşa nu se mai poate!” şi am apăsat brusc pe frână, oprind maşina cu un ţipăt de himeră al roţilor.

Trebuia să mă calmez. Făcusem timp bun, aveam timp să ajungem şi chiar dacă băiatul a fugit direct la prima staţie de poliţie, ar mai dura până să dispecereze în direcţia noastră până şi o maşină. Nu, devenisem paranoic. La naiba, nu puteam continua aşa. Aşa că am făcut singurul lucru pe care orice om normal ar putea, şi ar trebui, să o facă în situaţia dată, mi-am scos .38-ul din portbagaj şi am pornit spre deşert pentru a face câteva găuri efemere în nisipul fierbinte.

Nu am îndrăznit să mă îndepărtez prea departe de maşină de frică că în orice moment va trebui să iau parte la o evadare bruscă şi violentă care probabil ne va lăsa pe amândoi ciuriuţi. La naiba, trebuie să-mi scot gândurile astea din cap. Cu spatele spre maşină şi cu liniştea drumului pustiu aş fi reuşit să mă conving că sunt doar eu în mijlocul deşertului, dar când am ridicat pistolul să trag primul glonţ într-un cactus ce avea ghinionul de a se afla la nici şapte metri de mine, când am tras adânc în piept ultima gură de aer pe care urma să o expulsez pe ţeava pistolului, avocatul meu a început să urle ca ceva animal preistoric împuns cu suliţa de un neaderthal ce l-a vânat zile întregi.

M-am întors la el şi l-am văzut zvârcolindu-se în scaun şi urlând prins în ceva halucinaţie oribilă pe care nu şi-o va aminti şi nici nu ar trebui. L-am prins şi am început să-l scutur, metoda care în ciudă la ce v-ar spune prietenii spălăciţi cu LSD, e singura care poate pune capăt rapid şi eficient unui trip de coşmar. Şi-a deschis ochii destul cât să mă vadă, şi s-a liniştit aproape instant.

Am revenit de unde am plecasem, şi am încercat din nou să-mi calmez nervii, am închis ochii şi am respirat adânc de câteva ori imaginându-mă singur, dar când să deschid ochii, porcul a început din nou să ţipe. „Ce naiba vrei, animal nemernic?” Dar atunci am văzut ceea ce vedea şi el, în faţa noastră la nici 50 de metrii plutea un obiect metalic şi circular ceva mai mare decat un yacht. Ce naiba a fost în cocaina aia? Dar ceva nu era în ordine, de ce aveam amândoi aceeaşi halucinaţie?

M-am întors la avocatul meu care îşî fixase privirea pe vedenia din faţa noastră. „Vezi şi tu chestia aia?” Dar nu era dubiu, era prins în acelaşi coşmar cu mine. M-am întors spre obiect şi am observat o deschidere în fundul ei. De acolo au ieşit trei astronauţi, alt termen nu găsesc, înalţi cât un copil sănătos american de 10 ani, cu bile mari de sticlă neagră pe cap. Avocatul meu nu înceta din urlat şi începeam să mă întreb de unde naiba are atâta aer în plămâni. Astronauţii pitici au început să vină spre noi, moment în care mi-am amintit că am .38-ul în mână. L-am ridicat şi am urlat „Staţi nemernicilor sau vă împuşc în numele Statelor Unite ale Americii şi a omenirii!”, unul din ei a ridicat o mână şi când am încercat să trag nu se întâmpla nimic, îmi blocaseră pistolul. Aşa că l-am aruncat cu toată forţa în capul celui din mijloc care avea mâna întinsă, dar acesta nu pare nici măcar să fi observat. Şi-a ridicat mâna spre avocatul meu care a încetat brusc să urle.

„Dumnezeule! Ce i-aţi facut? Roswell e la o mie de kilometrii de aici, nu aveţi hărţi?” Dar nu păreau să bage de seama nimic din ce ziceam. Aveam o singură şansă, trebuia să ne scot de acolo. Ştiam eu că va urma o evadare dramatică. Am sărit la volan şi am încercat să pornesc motorul, dar acesta evident nu funcţiona. Liderul şi-a ridicat din nou mâna spre noi şi atunci am ştiut că eram futuţi.

M-am sculat cu un gust acru în gură. Ce naiba se întâmplase? Halucinasem tot? Privind în jur mi-am dat seama că Soarele îşi mişcase poziţia. Atunci s-a trezit şi avocatul meu „Ce faci? De ce suntem opriţi? Cât e ceasul? Mişcă idiotule, că dacă nu ajungem la timp nu primeşti cameră la hotel!” O secundă am ezitat privindu-l, după care am întors cheia, motorul a pornit din prima şi am călcat acceleraţia iar singurul gând care îmi fugea prin creier era că poate să existe totuşi întâlniri mai terifiante decât una cu Richard M. Nixon.

The easy/lazy way out of not actually bothering to write a poem by throwing together words from a random list and adding a few of my own

At nine o’clock 

(morning or evening?-I asked)

                                            I was drinking Ribena (what is that?)

                                             With Betty Fisher (don’t know her) in Parker’s Piece

                                                 listening to Bob Dylan

"“The Man Who Takes the Parrish Shopping”

is one of his songs"

Betty says.

Sounds like his

but fuck you Betty, I disagree.

“Text me some memories” is a song of my own

I am still writing

it’s not going well

 mainly because

I am always furiously masturbating

due to a book I read

in Tokyo, second floor

always procrastinating

researching “wifebeaters” on wiki

instead of writing this

“This is the end” said Morrison, Jimmy (hehe, it rhymes)

If you could understand me

I wish I could express my thoughts the way you’d want me to.

 Then I wouldn’t have to be silent when I really need to talk to you.

 I wish we spoke different languages, so when we speak you would only listen to the sound of my voice and then my words would not seem so trivial.

Confesiunile unui Ateu. Nedumerire: "De ce ai pornit maşina de spălat? Azi e sărbătoare."

Săptămâna asta a fost Sărbătoare Sfinţiilor Constantin şi Elena. Ştiu asta pentru că am aflat-o la facultate, unde am o colegă Elena. Doar că în acel moment nu mi-am dat seama că e mai mult decât o obişnuită onomastică (fenomen ce mi se pare idiot din principiu).

Dar lucrurile aveau să se schimbe:

Când am ajuns acasă, am observat că maşina de spălat era încărcată cu haine murdare, aşa că am presupus că, aşa cum am făcut-o şi în alte dăţi, colegii mei de apartament nu au apucat să spele hainele de dimineaţă şi urmează să le spele când se întorc (din motive ce nu merită explicate, nu putem lăsa maşina aprinsă când nu e nimeni acasă). Aşa că am făcut ceea ce am făcut şi cu alte ocazii, am pus detergent şi am apăsat butonul de pornire. Atât. Maşina era deja setată.

Când s-a întors colega de apartament mai târziu şi a văzut hainele curate, a intrat la mine şi m-a întrebat pe un ton iritat (dar controlat de politicos) că de ce am pornit maşina. Azi e sărbătoare. Nu doar că nu ştiam că e sărbătoare, dar nu aveam de unde ghici că în toate aceste sărbători de rangul 34 nu se lucrează.

Să recapitulăm, deci avem:

-o femeie necăsătorită care de doi ani trăieşte şi doarme în acelaşi pat cu un bărbat, care obişnuieşte duminica să spele vase, măture, aspire, gătească, spele rufe, şi care tocmai s-a întors de la service;

-un ateu care dacă nu ar fi ateu ar fi reformat-calvinist, deci oricum nu ar avea vreun habar despre toate sărbătorile şi cutumele ortodoxilor.

-acţiunea celui din urmă de a apăsa butonul de pornire a unei maşini de spălat care a fost încărcată cu rufe de către cea dintâi chiar în ziua aceea.

-supărarea femeii că în casa în care locuieşte s-a muncit de sărbătoare.

Sunt eu tâmpit, sau chiar e ceva aiurea în povestea asta?

De ce este în ordine încălcarea unor principii clar notate în Biblie dar e esenţială supunerea în faţa unei reguli inventate de conducerea bisericii la secole după scrierea Bibliei, care spune că în ziua aleatoriu aleasă pentru a sărbătorii nişte oameni născuţi şi ei la secole după moartea lui Hristos nu se munceşte? Şi folosesc termenul „muncă” foarte lax, căci singura parte de muncă din toată afecerea a fost încărcarea maşinii, pentru că restul nu implică muncă sub nici o definiţie, ăsta e scopul pentru care posedăm maşini de spălat, nu?

Nu este absurd că nişte popi au luat A Cincea Poruncă au aplicat-o unor alte sărbători inventate tot de ei, şi creştinul îi ascultă fără să ştie de ce. Înţeleg că a spăla de mână este o muncă, dar oamenii ăia nu au putut concepe ideea de maşină de spălat acum 600 de ani. Dar conceptul abstract de a spăla care nu implică în nici un fel implicarea creştinului cum poate fi un păcat? E şi maşina de spălat creştină?

Înţeleg intenţia ei, e o tradiţie. Una extrem de tâmpită, dar o tradiţie. Bine, nu pornim maşina de spălat tot a treia zi a anului, că sărbători sunt destule. Ce m-a deranjat e că a deranjat-o atât de mult, sau mă rog, că a deranjat-o, punct, că eu am pornit maşina. De parcă ar fi acum o pată pe casa ei, pe sufletul ei. Asta e marea e problemă? Că un păgân necredincios s-a folosit de un aparat care merge în cercuri? Faptul că se culcă noapte de noapte cu un bărbat care nu îi e soţ nu e problemă? Că duminica mai munceşte nu e problemă? Că în ziua aia a muncit for fuck’s sake! Asta îi damnează ei sufletul?

Mă omoară relativismul ăsta leneş al creştinilor de orice sectă. Selectăm din Biblie ceea ce nu ne convine. Ne ţinem de poruncile care nu ne provoacă inconvenienţe. Homosexualii trebuie iradicaţi, sunt o abominaţie în ochii Domnului, scrie în Biblie, protestaţi împotriva drepturilor lor, dar câţi  dintre voi şi-au scos fiicele necăsătorite în piaţă să le omoare cu pietre pentru că nu mai sunt virgine? Nu e ca şi cum nu aţi şti adevărul. Ah, nu, părţile alea din Biblie sunt primitive, şi Iisus le-a revocat undeva în Noul Testament. Măcar atâta se poate spune despre islamici, că sunt consistenţi; da, au nişte credinţe primitive care te lasă cu gura căscată că încă pot exista în lumea contemporană, dar măcar se ţin de ele toate, nu le selecţionează după mofturi.

În concluzie, dacă ar putea cineva să-mi explice de ce atât de importantă păstrarea unei tradiţii arhaice post-biblice dar e perfect în ordine încălcarea regulilor notate în scripturi, din moment ce ambele pot fi spălate cu uşurinţă la următoarea spovedanie, aş aprecia.

Confesiunile unui Ateu. Partea I: Micul Sceptic

Uneori, când nu reuşesc să evit discuţiile repetitive şi reduntante despre religie, oamenii mă întreabă când şi de ce am devenit ateu. Aceşti oameni consideră că deoarece am fost botezat în religia creştină la o vârstă când nu eram capabil să leg ceva asemănător unui cuvânt asta înseamnă că eu sunt un creştin care a devenit ateu. Adevărul este că mereu am fost ateu. Nu, nu ştiam să îi spun aşa, şi nici nu ştiam de fapt că aşa ceva există. Oricât de mari tendinţe ar avea pentru a face năzbâtii şi a spune lucruri trăznite, copii nu sunt neapărat cunoscuţi pentru gândirea lor analitică obiectivă şi independentă. Şi crescând într-o familie creştină, cu părinţi credincioşi, bunici foarte credincioase, într-o societate creştină în care mi se predă creştinismul la şcoală, nu aveam puterea de discernământ pentru a recunoaşte că sunt ateu.

Dar mereu am avut o trăsătură de scepticism. Mereu îmi puneam întrebări. S-ar putea să fie pe baza genetică. Există unele studii care indică că ar exista o genă care determină predispoziţia spre a crede în supranatural (fie el Iehova sau Allah sau altceva) sau a nu crede.

(Aici e un articolul care discută pe scurt posibileimplicaţii ale acestei teorii.)

Cred că unul din primele momente ale manifestării scepticismul a fost, în mod deloc surprinzător, clipa esenţială din viaţa oricărui copil din societatea vestică, când află că Moş Crăciun nu există. În cazul meu asta s-a întâmplat când aveam 6 ani, înainte să fi ajuns la şcoală. Verişoara mea, care era cu un an mai în vârstă, şi cu care aveam acea relaţie de tachineală specifică acelei vârste, era în vizită la noi în săptămâna dinaintea Crăciunului, şi trecând printr-o fază distructivă, m-a chemat deoparte să-mi spună că „Moş Crăciun nu

există” şi m-a dus la dulapul în care părinţii mei ascunseseră cadourile ca să mi le arate. Cred că a fost foarte dezamăgită de rezultat, căci după reacţia mea ar fi putut la fel de bine să-mi fi zis că laptele se ţine în frigider. Nu am plâns, nu am fost şocat, nu am simţit că s-a dus dracului copilăria mea. După ce am confirmat cu mama mea noua informaţie, pentru că totuşi un adult trebuia pe atunci să confirme numeroasele chestii spuse de copii, mi-am dat seama că sunt foarte uşurat. Mi se părea complet firesc şi o explicaţie mult mai bună faptul că părinţii cumpărau cadourile. Povestea cu Moş Crăciun am acceptat-o pentru că aia mi se dăduse şi atunci nu aveam motive să sub îndoială ceea ce ne ziceau oamenii mari, dar o data ce am avut o variantă logică nu am mai simţit nevoia de a mă agăţa de cea veche.

Legat de acelaşi subiect, cred că am dat dovadă devreme  de o altă trăsătură definitorie a mea, faptul că în ciuda propriilor mele credinţe, tiind să am o atitudine protectivă faţă de libertatea altora de a crede ce vor. În clasa întâi un singur băiat mai credea în Moş Crăciun, lucru pe care el l-a menţionat o singură dată, moment în care toţi copii din jurul său au început să râdă. Săracul se uita în jur derutat, căci evident încă nu dăduse peste ideea că Moş Crăciun nu ar exista. Nu-mi dau seama de ce, dar i-am convins pe ceilalţi, care cu o superioritate snoabă încercau să îi explice băiatului ce naiv e, să-l lase în pace, că dacă crede în Moş Crăciun nu e dreptul lor să îi ia asta. Evident nu am folosit un discurs atât de elocvent.

Deşi nu vreau să spun că educaţia nu ar avea nici o influenţă, cred că anumite aspect ale gândirii noastre sunt prezente de la o vârsta timpurie, precum scepticismul meu şi convingerea în dreptul altora de a crede ce vor, şi mai ales da a nu impune o credinţă asupra altuia chiar dacă eu însumi cred în ea, şi că aceste lucruri vor ieşi mereu la suprafaţă oricâtă “educaţie” s-ar arunca asupra lor.

Inca o data ne vedem intre paginile Revistei de Povestiri

Aparent Motanov cel Mov mi-a agreat prima povestire publicata, caci in noul numar, mai precis 13, am o noua povestire publicata:

Si acesta poate fi comandat online de aici sau cumparat din aceste locuri din tara

De ce nu?

Exercitiu: Fa ceva ce nu ai mai facut vreodata. Ceva premeditat si gandit dinainte. Apasa-ti limitele. Scrie despre asta. 

Este o idee proastă.

De ce fac asta?

Este o idee teribil de proastă.

Picioarele îmi atârnă la 24 de metrii înălţime deasupra trotuarului şi mâna stângă se ţine strâns de metalul rece şi ud.

Încerc să nu mă uit în jos şi încep să stabilesc cea mai bună metodă de a trece de pe pervaz pe scara de incendiu. Decid că cel mai bine ar fi să păşesc iniţial pe una din gratiile de protecţie în formă de semicerc şi de acolo să mă mut, membru cu membru, pe scară în sine.

Nu ar trebui să fie atât de greu, doar că îmi tremură trupul, genunchii mi-s slăbiţi şi am impresia că oricât aş apăsa de tare, mâinile de abia se agaţă de trepte. Am să pic.

Este o idee proastă.

Mă bucur că e noapte şi că nu se vede bine în jos.

Este ultima şansă să mă dau jos, dacă încep să urc va trebui să ajung la următorul etaj. Şi pare atât de departe.

Mă uit în sus dar e prea departe şi simt că ameţesc, aşa că ma uit la mâini. Da, mâinile sunt aproape, adevărate şi mă ţin în viaţă şi asta e bine. Îmi place să trăiesc.

De ce fac asta?

Încep să urc, şi braţele şi picioarele mă dor îngrozitor pentru că azi am dat probele la sport şi nu mai făcusem efort fizic din noiembrie, şi acum mă dor braţele şi picioarele şi de abia urc. Dar să cobor ar fi greu, pentru că ar trebui să mă uit în jos. Şi între etaje scara e lipită de bloc şi nu pot să-mi înfăşor degetele în jurul barelor şi acestea sunt ude. Pentru că plouă. Pentru că ce idee bună e să te caţeri pe scare de incendiu noaptea pe ploaie. Bravo Mihai, îmi place de tine.

Este o idee groaznică.

De ce nu am putut să rămân la ideea cu pierce-ul cum am stabilit iniţial? Chiar nu găseam oare timpul şi banii necesari? Bine că a venit proful nou cu exerciţiile lui de scris şi acum eu stau agăţat cu vârfurile degetelor de la picioare şi de la mâini de o bucată de metal la 27 de metrii înălţime. „Înfruntaţi-vă o frică. Faceţi ceva ce nu aţi mai făcut niciodată!” Îţi bag ţie un cuţit în gât când şi dacă te văd, how’s that for a first time?

Este o idee proastă.

Măcar am fost destul e inteligent să mă urc desculţ, că nu ştiu cum aş fi putut să urc că tălpile groase ale bocancilor.

Etajul 8.

Pentru o clipă mă gândesc că am să cobor aici, dar îmi dau seama că va trebui să stau suspendat între scară şi bloc, şi că nu voi avea de ce mă prinde. Nu, nu pot să mă dau jos de pe scară. O Doamne, am să rămân blocat aici până îmi vor obosi mâinile şi atunci am să cad. Oare ce va scrie în ziare? Accident sau sinucidere? Considerând că acesta este căminul UNATC cu siguranţă vor zice că e sinucidere. Artiştii ăştia.

De ce naiba fac asta?

Etajul 9.

Abia acum îmi dau seama că sunt 10 etaje nu 9. Uşa de la acest balcon e deschisă. Pe de altă parte mai sus pot sa ies direct din cuşca scării fără să trec prin momentul în care nu mă ţin de nimic. Dar dacă la 10 e închisă uşa? Atunci ar trebui să mă sui la loc, şi să cobor, şi să trec oricum prin faza aia.

Este o idee incredibil de proastă.

De ce naiba nu am mers să mă spovedesc? Aia ar fi fost o poveste amuzantă. Dar nu, mi-a fost lene. Şi am să rămân cu o întâmplare care în retrospectivă va părea banală.

Pitch: Young man with great fear of heights climbs three stories from the seventh to the tenth floor. He doesn’t die, nor slip, nor even drop his phone which would at least make him turn dramatically and extend his arm. He just climbs up. I need ten million.

Am obosit. Sunt atât de aproape, dar chiar am obosit. Vreau să scap de aici.

Etajul 10.

Capul îmi ajunge deasupra pervazului. În uşă stă o tipă în halat şi fumează. O brunetă înaltă. Se uită la mine încercând să nu pară surprinsă. Trebuie să fie de la actorie după cum îşi ţine corpul. Ne privim cinci secunde fără să spunem nimic. Îi zâmbesc.

-Bună seara, îi spun în timp ce mă agâţ cu mâinile de pervaz şi mă trag în sus.

-Bună.

Încă nu şi-a revenit din şoc. Apoi:

-Dacă picai?

-Păi asta urma să aflu, dacă pic sau nu.

-De ce ai face asta?

-De ce nu?

I'm published, baby!

Una din povestirile mele preferate din cele publicate pe acest blog e "Anotimpuri", iar pare-se ca nu sunt singurul care o apreciaza caci cei de la Revista de Povestiri au decis sa o publice in primul numar aniversar.

Poate ma bucur mai mult decat ar trebui, dar woo-hoo.

Daca vreti sa recitici povestirea sau sa o cititi pentru prima data va trebui sa dati o fuga pe la unul din punctele de distributie sau sa o comandati online.

...and we call it timing

I know you're out there...


 Isn't it rich?
Are we a pair?
Me here at last on the ground,
You in mid-air.

 Send in the clowns.

 Isn't it bliss?
 Don't you approve?
One who keeps tearing around,
One who can't move.

Where are the clowns?
Send in the clowns.

 Just when I'd stopped opening doors,
Finally knowing the one that I wanted was yours,
Making my entrance again with my usual flair,
Sure of my lines,
No one is there.

 Don't you love farce?
 My fault I fear.
 I thought that you'd want what I want.
 Sorry, my dear.

 But where are the clowns?
Quick, send in the clowns.
Don't bother, they're here.

 Isn't it rich?
Isn't it queer,
Losing my timing this late
 In my career?

And where are the clowns?
There ought to be clowns.
Well, maybe next year.