La IMAX Bucureşti femeia este pusă la locul ei

Şi aici mă refer aici la părerea bunicului şi a lui Nechifor Lipan despre unde ar fi locul femeii.

Să explic:

Sâmbătă am mers cu nişte prieteni la ultima proiectare din acea zi pentru “The Dark Knight Rises” la AFI IMAX Cotroceni. Eram eu, prietena mea, doi foşti colegi de clasă (cuplu), şi încă un prieten, deci trei băieţi şi două fete.

Prietenul din urmă întârzia, aşa că eu am rămas la ieşire să îi dau biletul, în timp ce ceilalţi au intrat. Când am purces şi noi doi să intrăm, la intrare unde se verificau biletele, un alt angajat împărţea mostre gratuite de ceva ce nu am văzut ce era. În faţa noastră au intrat două domnişoare şi ambele au primit mostră, dar când era rândul nostru, tipul nici nu s-a uitat la noi. Acum se mai întâmplă să se ofere mostre de parfumuri sau geluri de duş pentru unul din sexe, doar că acum nu era vorba de astfel de produse.

Când am dat de restul grupului am aflat şi ce se  împărţea: detergent lichid Persil Black Expert. Şi da, doar cele două fete au primit mostră, colegul care a intrat cu ele nu.

Ne-am uitat în jur şi aparent nu eram singurii care erau amuzaţi de faptul că femeile erau răsplătite pentru venirea la film cu îndemnul să meargă acasă să spele nişte rufe.

Da, în anul 2012, secolul XXI, în cel mai mare mall din capitala ţării încă se menţine o ideologie împotriva căreia se luptă de aproape un secol.

Sunt conştient că stereotipurile clasice nu sunt eliminate, dar nu mai sunt nici atât de drastic separate. Când am crescut ambii părinţi se ocupau de toate aspectele întreţinerii, ambii aveau slujbe, ambii găteau, ambii făceau curat; recunosc că de spălatul şi călcatul hainelor se ocupa mama, dar nu pentru că tata nu ar fi fost pregătit să facă el şi aceste lucruri, ci pentru că ar fi fost necesar să participe la un curs intens de câţiva ani până să le facă la standardul exigent al mamei.

 Ştiu că majoritatea reclamelor televizate la detergente încă au ca protagonist o mamă, nu un tată. Şi că asta se bazează pe studii de piată, dar să faci o diferenţiere aşa pe faţă mi se pare nu doar sexist, dar idiotic. Cum sa afişezi o astfel de ideologie într-un centru al modernităţii? Nu ştiu dacă ideea acestei distribuţii aparţine celor de la Persil sau managerilor de la IMAX, dar cu siguranţă a fost o mişcare tâmpită.

“Hei, oare nu ar trebui să le reamintim acestor femei că deşi în seara asta li s-a permis să se distreze puţin şi să iasă din casă, ele nu ar trebui să uite scopul lor adevărat?”

Şi au şi ales un demografic de excepţie; tineri de până la 35 de ani, cu interes în cultură şi cu o stare financiară destul de bună. Exact genul de cupluri moderne în care bărbatul merge la servici toată ziua şi care nu are habar cum se foloseşte o maşină de spălat, în timp ce soţia stă acasă toată ziulica şi spală şi curăţă.

Sau mesajul era că Persil nu vrea să irosească detergentul lor pe bărbaţi pentru că aceştia sunt prea tâmpiţi să folosească maşina de spălat? Şi că nu există burlaci care să îşi spele hainele singuri?

În orice caz o campanie de marketing slab gândită, şi nu una pe care mă aşteptam să o văd la o companie modernă precum Cinema City.

---

"The God Delusion" tradus: 1. Ipoteza Dumnezeu

În caz că nu-l cunoaşteţi, Richard Dawkins este unul din cei mai importanţi biologi ai secolelor XX şi XXI, mai ales in categoria ethologiei si a geneticii evolutionare.

(termenul „meme” pe care il stiti de pe 9gag, a fost initial inventat de Dawkins).

Un darwinist până în măduva oaselor, Dawkins este şi unul din vocile cele mai răsunătoare ale ateismului modern. Cartea sa „The God Delusion” dezbate principalele teorii religioase cu argumente logice prezentate într-o progresie treptată şi într-un limbaj accesibil, cu scopul de demonstra ca o entitate supranaturala care a creat Universul nu exista, şi că omenirea nu are nevoie să creadă într-o astfel de fiinţă. Astfel textul a devenit unul din principalele scuturi ale ateilor de pe tot globul care se lovesc zi de zi de ignoranţa, agresiunea şi chiar ura a facţiunilor religioase, fie ele creştine, musulmane, talmudice sau altele, şi a membrilor lor.

Pentru că oferă în sfărşit răspunsuri bine gândite şi logic elaborate pentru sofismele şi argumentele pe care ateii le întâlnesc de la discuţii amicale la dezbateri la atacuri la persoană, cartea a devenit un refugiu intelectual binevenit pentru mulţi oameni, mai ales adolescenţi care sunt încă nesiguri de statutul de ateu, şi care adesea se găsesc sub auspiciul unor părinţi puternic religioşi, faţă de care recunoaşterea lipsei de religie echivalează cu recunoaşterea homosexualităţii.

Deşi primele cărţi ale lui Dawkins care tratează genetica şi biologia au fost traduse în română, cărţile mai controversate, cum ar fi cea de faţă, sau cele care susţine teoria evoluţiei, încă nu au fost găsite demne de tradus. (erată: cartea a fost intre timp tradusă, se poate cumpăra in librării si de pe acest site)

Astfel am decis să traduc eu însumi pasaje sau chiar capitole mai relevante, în speranţa că îşi vor găşi cititori care le necesită.

(deoarece nu am nici resursele nici timpul, toate citatele pe care Dawkins le foloseşte în carte, fie ele din Plato sau din Biblie sau din Shakespeare sau din Carl Sagan, vor fi traduse, cu umilinţă, tot de către mine. Orice corectare cu privire la orice pasaj tradus e binevenită)

Richard Dawkins Iluzia Religiei

Anunţ de început

Este posibil ca unii din cititorii religiosi se vor simti ofensati de ceea ce am de spus, şi că nu vor găsi în aceste pagini suficient respect pentru credinţele lor particulare (dacă nu şi pentru credinţele altora). Ar fi păcat dacă o astfel de ofensă i-ar preveni să citească în continuare, aşă că vreau să clarific situaţia aici la început.

O presupunere aproape universal acceptată în societatea noastră, incluzând persoanele non-religioase, este că credinţa religioasă este îndeosebi de vulnerabilă ofenselor şi că ar trebui protejată de un zid de respect anormal de gros, de o clasă diferită faţă de respectul pe care o fiinţă umană i-o datorează alteia. [...]

În lumina acestei presupuneri fără egal doresc să scriu un anunţ informativ cu privire la această carte: Nu am să fac nici un fel de încercare sau efort intenţionat pentru a ofensa, dar nici nu voi folosi mănuşi de catifea pentru a trata religia mai blând decât aş trata orice alt subiect.

Richard Dawkins, The God Delusion, 2007, cap. I, pag. 41, 49. Transworld Publishers, London

Capitolul 2: Ipoteza 'Dumnezeu'

Religia unei ere este delectarea literarã a urmãtoarei.

                                                         -RALPH WALDO EMERSON

            Acel Dumnezeu pe care îl gãsim în Vechiul Testament este argumentabil cel mai neplãcut personaj din întreaga ficţiune: gelos şi mândru de asta; obsedat de control, meschin, nejust şi neiertãtor; un purist etnic însetat de sânge şi vindicativ; un bãtãuş hain şi capriocios, un megalomaniac misogin, homofob, rasist, pestilenţial şi sadomasochist cu tendinţe infanticide, filicide şi genocide. Cei dintre noi care au învãţat despre metodele sale din fragedã copilãrie pot deveni desensibilizaţi la ororile lor. Un naiv binecuvântat însă, cu o perspectivã inocentã, are o percepţie mai clarã. Fiul lui Winston Churchill, Randolph, a reuşit cumva sã rãmânã ignorant în legãturã cu scripturile pânã când Evelyn Waugh^{n.tr. 1} şi un alt ofiţer, într-o încercare deşartã de a-l face sã tacã când erau postaţi împreunã în timpul rãzboiului, au pus pariu cu el cã nu poate citi Biblia în douã sãptãmâni: „Din pãcate nu a avut rezultatul la care speram. Nu mai citise nimic din Biblie şi e teribil de agitat; continua sã ne citeascã citate cu voce tare ‚Pun pariu cã habar n-aţi avut cã asta este în Biblie...’ sau pur şi simplu îşi dã palme peste şold şi chicoteşte ‚Doamne, Dumnezeu e de cãcat!’”

 Thomas Jefferson – care era mai citit – avea o pãrere asemãnãtoare, descriindu-l pe Dumnezeul lui Moise ca „un personaj teribil – crud, vindicativ, capricios şi nejust”.

            Nu e corect să atacăm o ţintã aşa de uşoarã precum cea menţionată mai sus. Ipoteza ‚Dumnezeu’ nu ar trebui sã se bazeze pe cea mai neplãcutã versiune a sa, Yahweh, şi nici pe faţa sa creştinã, insipid opusã, blândul Iisus, umil şi blajin’. (Deşi, dacã e sã fim corecţi, aceastã persona papã-lapte se datoreazã mai mult adepţilor sãi victoriani decât lui Iisus însuşi. Ar putea ceva fi mai greţos din punct de vedere sentimental decât poezioara doamnei C. F. Alexander^{n.tr. 2} „Toţi copii creştini trebuie/Blânzi şi buni ca El sã fie”?) Aici nu atac calitãţile particulare a lui Yahweh, sau Iisus, sau Allah, sau a oricãrui alt zeu precum Baal, Zeus sau Wotan.

În schimb am sã definesc Ipoteza ‚Dumnezeu’ într-un mod mai justificabil: exista o inteligenţã supraumanã şi supranaturalã care a conceput şi a creat în mod deliberat Universul şi tot ce conţine acesta, incluzându-ne pe noi.

Cartea aceasta susţine o perspectivã alternativã: orice inteligenţã creatoare, destul de complexã pentru a concepe ceva, intrã în existenţã doar ca şi produsul final a unui proces prelungit al evoluţiei treptate. Inteligenţe creatoare, fiind evoluate, au putut ajunge doar târziu în univers, şi deci nu pot fi responsabile pentru conceperea sa. Dumnezeu, în sensul definit, este o iluzie; şi, dupã cum vor arãta capitolele urmãtoare, o iluzie dãunãtoare.

În mod nesurprinzãtor Ipoteza ‚Dumnezeu’ are o multitudine de versiuni, fiind bazatã pe tradiţii locale ce provin din  revelaţii private şi nu pe dovezi. Istoricii de religie recunosc o progresie de la religiile animiste tribale primitive, trecând prin cele politeiste precum cele ale grecilor, romanilor si a nordicilor, la cele monoteiste cum ar fi Iudaismul si cele doua derivate ale sale, Creştinismul şi Islamul.

Richard Dawkins, The God Delusion, 2007, cap. II, pag. 51-52. Transworld Publishers, London

Nota traducãtorului 1: Arthur Evely St. John Waugh (1903-1966) scriitor şi jurnalist britanic, cunoscut pentru romanul „Brideshead Revisited”. În Al Doilea Rãzboi Mondial a servit în Iugoslavia cu Randolph Churchill, unde au scris un raport despre persecutarea clerului la mâna lui Joisp Broz Tito.

Nota traducãtorului 2: Cecil Frances Alexander (1818-1895) poetã şi scriitoare de imnuri religioase irlandezã, a cãrei compuneri au fost foarte apreciate la vremea ei, unele fiind chiar incluse în cartea oficialã de imnuri a Bisericii Irlandeze.

Disclaimer: I do not own the copyrights to Richard Dawkin's "The God Delusion". The translation of selected passages from the book is a personal endeavour with educational purposes from which no profits are made.

Bill Hicks despre Religie

Nu stiu cum am reusit sa nu dau peste Bill Hicks cand in liceu devoram stand-up comedy, mai ales categoria inteligenta care o tine mai mult pe o tenta filozofala decat pe ideea de a scoate cat mai multe glume pe minut.

Desigur si Bill a trebuit sa moara, destul de tanar, si nu ramane decat sa speculam cum s-ar fi dezvoltat materialul lui daca ar fi trait pana azi. Ar fi fost genial sa-l auzim vorbind despre George Dub-ia, sau chiar in saptamanile astea despre ACTA si SOPA.

Dar lucrurile fiind cum fiind, cancerul a decis sa-l viziteze pe el si nu pe Carrot Top. Poate Dumnezeu exista, si e furios

Aici sunt cateva din gandurile lui Hicks despre valorile crestinesti.

(hint: Jackie Onassis e sotia lui JF Kennedy, George Bush-ul la care se refera e seniorul)

I miss George Carlin

Pe 22 iunie 2008 aveam examenul oral la Limba şi Literatura Românã la Bac, nu trebuia sa fiu acolo decât pe la ora 13 aşa cã am avut timp sã-mi verific mailul. Prima chestie pe care am vãzut-o când am intrat pe Yahoo a fost „Famous comedian George Carlin has passed away.” Shit. Am luat zece la examen, dar ziua aia nu a mai putut fi salvata.

În momentul de faţã citesc „The God Delusion” de Richard Dawkins, o carte de nonficţiune despre ateism, care în mod elocvent analizeazã argumentele generale împotriva acestuia şi pro-religie. Iar unul din capitole începe cu citat de George Carlin (Dawkins rules).

    “Religion has convinced people that there's an invisible man ... living in the sky. Who     watches everything you do every minute of every day. And the invisible man has a list of ten specific things he doesn't want you to do. And if you do any of these things, he will send you to a special place, of burning and fire and smoke and torture and anguish for you to live forever, and suffer, and suffer, and burn, and scream, until the end of time...But he loves you.”

De îndatã ce am recunoscut citatul nu am putut sã-mi scot vocea rãguşitã a bãtrânului din cap. Probabil cã ştiu întreg segmentul aproape pe de rost.

Au trecut aproape patru ani de la moartea sa şi nu e nici vreo aniversare, aşa cã postul ãsta poate pãrea cam aiurea, dar efectiv mi s-a fãcut dor de George Carlin. Lumea e un loc mult mai searbãd fãrã el. În retrospectivã îmi dau seama cât de mult m-au influenţat showurile lui. A fost primul care a vociferat elegant şi amuzant (şi ofensiv, foarte foarte ofensiv) multe din gândurile şi pãrerile mele. M-a fãcut mândru sã fiu ateu, şi a fost unul din factorii majori care m-au determinat sã fac şi eu stand-up.

Dumnezeule, dacã exişti, mulţumim pentru George Carlin, sunt sigur cã şi pe Tine Te-a fãcut sã râzi.

Aici e întreg segmentul de unde e scos citatul.

Suna cunoscut? O poveste despre succesul colindelor romane in filmele Bollywood

Se apropie Craciunul! Yey!












Eu am sa fiu la lucru intr-un restaurant din Londra! Buuu!

Dar asta nu inseamna ca nu ma pot gandi si eu la Sarbatori, mai ales cand acestea isi fac prezenta tot mai simtita, de exemplu restaurantul de stil portughez si-a schimbat muzica de fundal de la versiuni portugheze la melodii Coldplay si Franz Ferdinand la versiuni portugheze la colinde americane, ca deh, mandrie culturala.

Dar nu de la acele melodii mi s-a trezit mie dorul de Craciun. Multi angajati sunt de origine Asiatica (Indieni, Bengali, Pakistanezi etc) si isi aduc propriile contributii la diversitatea culturala. Iar intr-o zi cand doi dintre ei fredonau o melodie de pe meleagurile lor (care suna destul de asemanator cu manelele noastre, doar ca doza de kitsch si de sintetizatoare e abia perceptabil mai mica), m-a lovit acel sentiment nesuferit cand ceva iti pare foarte cunoscut dar nu sti de unde. Abia cand au pus melodia pe playerul din bucatarie cand mi-am dat seama de unde o stiu. Si pur si simplu am simtit nevoia sa impart si cu voi aceasta descoperire:



Sune cunoscut? Dar nu sti chiar de unde? Sa-ti dau un indiciu:



Pam-pam!

Da, Bollywood a reusit sa ia asta:

Si sa o transforme in asta:

Talent dom'le, talent!

Poate noi singuri am impins lucrurile in directia asta. Sigur trebuie sa fie o varianta manea de la melodia asta, si daca nu, nici varianta asta nu pare a fi la un pas prea mare departare de la Teri Meri Peri:

Eh, nu avem ce face. Melodia e un succes imens in India si tarile aferente, muzicianul e laudat, si nimeni nu va recunoaste ca melodia e furata (cu exceptia romanilor care se plang pe youtube). Tot ce ne ramane de facut e sa punem pariuri care e urmatoarea colinda care va fi Bollywoodizata: O, ce veste minunata?, Trei Pastori? 

Mos Craciun cu plete dalbe?

How Justin Timberlake screwed me over

Ok, it wasn't Justin Timberlake, his only the main actor in the film which stole my idea, but hey, I gotta attract readers somehow, and how many of you tabloid consuming, product purchasing cretins know who Andrew Niccol is?
Well, he is the director of such films as "Gattaca" (and others I'm sure) and director and co-director of a Science Fiction film called "In Time" featuring Justin Timberlake and Amanda Seyfried. But will get back to that later.


About 5-6 years ago, on one of those occasions in which life bores me to tears (yawning tears) I started constructed a fantasy world; I tried to conceptualize what the World would look like if people were immortal, and I soon realized that for such a society to function properly some form of severe population control needed to be put in order, otherwise people would just live forever and multiply until there is no more room or resources on Earth. My solution was a timer which would let people live only a period of time, in this case people would die after a certain number of heartbeats.
I like the concept and decided that one day I will turn it into some form of fiction. Now, I'm a lazy little fuck, and won't scratch my nose without an outside force putting pressure on me to do it, so it wasn't until March 2010, when I had a short story module and we were analyzing SF, that I actually wrote down the first version of the story based on the concept I made up. And here it is:

(don't worry, I know for some of you it is impossible to read a whole 700 word long short story, with all the facebook, and 9gag and ADD and all, so you can find a synopsis after the short-story, just skip and scroll)

Beats                                                                                                              

The man was sitting at a table in a restaurant and was checking his watch nervously. “Ten minutes now!” he thought, “Where is he? Maybe something happened, maybe they got him!” He checked the small monitor of the rectangular device implanted on to the underside of his left arm, his heart rate had risen to 100 bpm. “No, must not get nervous, calm down!” he picked up the restaurant’s magazine which was on the table and started randomly reading the articles and advertising. “Aren’t you tired of time-consuming queuing? How many beats are you loosing weekly while waiting to pay for you groceries. At TESCO we value your time and that is why we tripled the number of our cashiers in order to insure there is a free one for you when you want to pay and get out. TESCO: Every little beat helps” The advert calmed him down, any thought of improving his beat administration made him feel more at ease, as if he had already saved those extra precious heartbeats. The heart rate had gone down again to a regular 85 bpm, but it slightly rose again, when he looked at the other number on the device: 244800 out of 150 million; that was barely two more years.

He was sixty nine years old, but one could not tell, considering everyone around him looked about the same age once they passed twenty, but he knew he was probably the oldest person in the restaurant, termination usually occurred around 65 years of age, that’s how 150 million heartbeats would get you in a regular life. And what a careless life it was. The  second you were born the Counter was attached to your arm, immediately adjusting to your blood type, pumping nanites into your body; microscopic robots taking care of you, killing bacteria and viruses, eliminating cancer, healing injuries in a fraction of the time it would’ve taken your body to do it, but most of all, once you reached your physical high at about 22 years, they bring the aging process to a near halt. An everlasting youth, free of disease. A dream come true. Just that to avoid overpopulation people still needed to die, and accidents were not by far enough to do the job. So everyone was given 150 million heartbeats, after which the nanits would turn on their hosts and terminate them quickly and painlessly. And that is the moment which the man at the table feared most.

The other man came in with not a hint of hurry in his attitude.

“Hello Jon.” he said.

“You are late!”

 “Do you really care about ten minutes now? Are you forgetting why you are here?”

“No, but that still isn’t respectful behavior towards others. If you are careless with you own beats, Jerry, that’s fine, but you should mind others’. Do you have it?”

“Of course I have it.”

“I don’t understand why you are not using it! You throw your beats away, skydiving, clubbing, sports…”

“Don’t forget the sex. All the sex I am having and you are not.”

“Yes, another useless, beat consuming activity for the easily impressionable. You don’t even take calming pills! Well, anyway this I all understand, but why don’t you use the virus?”

“We are given what we are given. We must make the most of it! I presume you aren’t going to change your life-style after the procedure.”

“You can’t teach an old dog new tricks.”

“A near eternity of boredom, now why would I want that?”

“Maybe when you reach my age you’ll understand. Then again you won’t, you’ll have consumed all your beats by the age of forty.”

“Do you know how to use it?”

“Yes.”

Jerry handed Jon the little device containing the very rare, highly illegal computer-virus which overwrites the nanits termination program. Jon took it with a reluctant eagerness and the men parted ways.

An hour later Jerry received a phone call: “Another job well done. He just activated it. 244634 beats transferred into your account. We suggest you attend his funeral to avoid suspicion.”

“Sorry Jon," he said to himself after hanging up, "but I will use the beats much better than you ever could’ve. You would’ve understood if you had reached my age.”

SYNOPSIS:

Somewhere in the future, all disease has been eradicated with the use of microscopic robots which are injected into a persons body and stay there for the rest of his life mending them and stopping the ageing process at around 22 years, so basically only accidents and murder can kill them. To avoid overpopulation, people are given a certain number of heartbeats, which will give them around 60-70 years to live at a normal life-style, after which the robots kill their host. People have devices on their fore-arms telling them how much longer they have to live.

Jon, who has lived a very boring to keep his pulse down, is close to the end of beat-number and meets Jerry, a man who enjoys adrenalin inducing activities, and who will provide a virus which will hinder Jon's termination. However Jerry actually works for an agency which seeks to eliminate people who try to cheat their way out of death, and as a reward gains their remaining heartbeats once he eliminates them

Now, the story itself isn't very good. The second paragraph is a classic example of telling not showing (a writing NO!-NO!) and the rest is so-so, but that's because I never meant this to be just a short story, so I had to explain the concept quickly. I just wanted to get feedback on it, see what people think about it. And I must say it was well received; it worked, it pushed the story along, there were many aspects I could explore, it had room for expansion. It was among, or even the best SF concept made up by members of that particular group. Even the tutor, a published SF writer said he was actually a bit jealous of this world I made up. So, hell yeah! 

This gave me courage to start thinking about a novel/movie script based on the short-story, even if with different characters. I actually started working on it, which was unusual for me. I thought about characters, plots and mostly about how this society would look like. I wanted it to be well thought out, a Phillip K. Dick style proper utopia/dystopia story.

Fast-Forward to August 2011.

I am at work, cleaning the restaurant after closing, and am talking to a movie-buff friend. He is telling me about the trailer for the new Justin Timberlake movie coming, which pissed him off, because it was chock-full of trailer cliches. He told me it was about a not-so-distant future in which disease is eradicated and people stop ageing at 25 years. To avoid overpopulation however people only get a certain time to live, and time has become the new monetary system. Justin is a young guy who meets a guy who was able to cheat the system and live indefinitely. And then some action scenes happen.

After saying this my friend couldn't understand why I was just staring blankly and I didn't talk for a while. Finally, I asked: "Is this a joke?"

"What? No. Why?"

"Did you read my short story?"

"What short story?"

Later I went home to watch trailer, and this is what I saw:

Well, that didn't see slightly familiar...MOTHERFUCKERS! I'LL KILL YOU! I mean, they even have the device on the fore-arm counting your minutes. What the fuck?

Sure, it's not heartbeats, it's literally minutes and seconds, and the rules are different, you have to earn your time, and you can buy stuff with it and some people are immortal, but the concept is the same. No. Not only is the concept the same, many of the details are the same. Why would anyone do this to me?

I wanted to explore how people act when they need to mind their heartbeats. What do they do for fun? What drugs do they use? How do they view each-other considering nobody ages? What do relationships look like? I had all sorts of small details like that TESCO advert. So, what now? Should put effort and time intro writing the novel (because a script is out of the question), just so every publisher can tell me "Wasn't this a Justin Timberlake movie? We can't publish this, they'll sue us for plagiarizing". Of course, my story wasn't published. It was read by a handful of people in a classroom, so how could I prove i wrote it even before production on the film began?

Don't get me wrong! I do realize that they didn't actually plagiarize me. And that the whole thing is a coincidence, even the details. But I still feel cheated. The first thing I actually planned on properly working on has become obsolete, unusable. Fuck this shit!

Besides somebody already sued them because apparently there was a similar story written and published in 1965. They sued successfully, even though that story is far less similar than mine.

But I digress, it's a weird fucked-up twist one me, and I just wanted to tell it. If I've been robbed of my story, at least I can show that it was there. But the worst is that not only was my story 'stolen' by a block-buster action SF film, but it was stolen by a block-buster action SF film with Justin Timberlake in the main role; and not only that but apparently it is not a very good film, it has a rotten rating of 38% on rottentomatoes, and 6.7 on IMDb. If at least it was one of those good SFs, like "Gattaca" even, but all that potential is lost.

Sigh.

And what is the lesson supposed to be here? If you have good idea, kill everybody in Hollywood first, and also everybody with a creative mind just to be sure? Or, just forget it?

I don't even have the benefit of a lesson.

Headline Factory 3

Authorities are still baffled by the multiple homicide which has occurred at the Royal Court and has claimed the lives of the King, the Queen and the Prince Regent among others. Only one witness has been found, and has been taken in for interrogation.

Headline Factory 2

Man attempts suicide by shooting himself in the head. The survivor is believed to suffer of multiple personality disorder and to be connected to recent urban terrorist attacks known as "Project Mayhem"

Headline Factory 1

Tragedy strikes Verona City as two teenagers from wealthy rival families commit suicide after their love is forbidden.

rebirth

different city
different people
different world
but i am the same

i walk down
the road smelling of the world
yet the smell of home has long been lost

surrounded by you all
i am alone
as you walk against me down the road
all in sync
and i’m the filth-stain
on a fresh painted wall
and i stay alone
with myself
the idiot
the fool

sitting outside my window
ten stories high
as night copulates with dawn
absorbing the world as it changes
i would cry
but i won’t
i’m dry

so i just smoke my fag
and drink my coffee
no sugar
like life

i slip and i fall
ten stories down
i break my legs
longing to feel anything
...yet not even pain

i start crawling back
to what was once familiar
crawling with my arms
but they erode
leaving a trail of blood
then they are no more
so i crawl on my belly
and still not even pain

and my stomach erodes
and i erode
‘till i am no more
just the trail of blood
i left behind
but it quickly fades
and my passing is unmarked
forgotten and useless
i am no more

there is no new start
the chains of what was
tie me down
so i am where i was
nowhere
i am no more once again