luni, 22 decembrie 2008
joi, 11 decembrie 2008
all hail
Am descoperit încarnarea supremă a civilizației, se numește lene: adică serios, GIN&TONIC la doză? Așa de greu e să le amesteci singur?
miercuri, 10 decembrie 2008
marți, 9 decembrie 2008
Nostalgia 8: Cartea Cărților
mi-am amintit, asta a fost sigur primul desen pe care l-am vazut vreodata, si oarecum nu imi pare rau ca am uitat de el pana acum.
scuze ca nu am gasit doar intro-ul, stingeti voi cand va saturati, in schimb am gasit doua variante, prima penibila, de dublare peste vocile originale (cu intro-ul efectiv rostit peste cantecul englez) si varianta cu dublare normala, care pare aproape si mai penibil
scuze ca nu am gasit doar intro-ul, stingeti voi cand va saturati, in schimb am gasit doua variante, prima penibila, de dublare peste vocile originale (cu intro-ul efectiv rostit peste cantecul englez) si varianta cu dublare normala, care pare aproape si mai penibil
duminică, 7 decembrie 2008
Nonsibieni uimiti de minunile tehnologice din fosta capitala culturala
mare e gradina domnului.
am dat intamplator pe youtube de filmuletul unora care si-au petrecut revul in Sibiu (si sigur nu-s ardeleni).
sper sincer ca au fost fumati sau bauti
deci sincer, bai frate, esti nebun?
am dat intamplator pe youtube de filmuletul unora care si-au petrecut revul in Sibiu (si sigur nu-s ardeleni).
sper sincer ca au fost fumati sau bauti
deci sincer, bai frate, esti nebun?
joi, 4 decembrie 2008
Nostalgia 7: Mizerabilii
tot din seria tvr1, inceputul anilor 90, alt desen mult prea serios si trist pentru a se difuza azi, in era desenelor de umor crud, fara continut:
miercuri, 3 decembrie 2008
Nostalgia 6
asta era pe tvr1, inainte sa avem tv color, sau cablu, cand dublarea insemna vocile romane in paralel cu cele originale, doar ca ceva mai tari. amintiri vagi
luni, 1 decembrie 2008
Zack and Miri make a Porno
An: 2008
Regie: Kevin Smith
Cu: Seth Rogen, Elizabeth Banks, Jason Mewes, Jeff Anderson
Limba: Engleză
Durata: 101 minute
Titlul a fost primul “Nu”, trailerul amintea de genul de comedii American Pie, deci al doilea “Nu”, iar al treilea a fost Seth Rogen; pur și simplu nu mi se pare un actor așa de bun, adică nu știe să joace decât loserul adorabil, ceea ce e drăguț, dar…
Cele trei “nu”-uri au fost aproape imediat anulate când am citit numele Kevin Smith la regizor. Asta schimba situația complet, dar am să revin la asta într-un articol mai lung (tot necitit ca ăla cu von Trier) despre el și filmele sale.
Pe scurt: Zack(Rogen, “Knocked-Up”, “Superbad”) și Miri (Banks, “Scrubs”, “Definitely, Maybe”) se cunosc din clasa întâi, locuiesc împreună, dar au o relație pur platonică pe care nici unul nu vrea să o complice. Nu au bani, rămân fără apă, curent, căldură și riscă să rămână fără apartament, așa că decid să facă singurul lucru logic, să facă un film porno. Adună o mică echipă și se apucă de treabă. Singura problemă o constituie faptul că își dau seama că relația nu este atât de platonică precum vroiau ei să creadă, și când își filmează scena, după cum o pune Zack „we wanted to fuck, and ended up to make love”. Lucrurile se complică când intervine mândria fiecăruia, frica de a nu pierde prietenia și scenele pe care le au cu ceilalți actori. Dacă finalul e happy sau nu, e ceva ce fanii lui Smith știu deja și fără să vadă filmul, iar cei care nu au auzit de el vor trebui să afle, pentru că filmul nu ar trebui ratat.
Geniul comedic a lui Smith („Clerks”, „Mallrats”, „Dogma”, „Jay and Silent Bob strike Back”) iese din nou la iveală prin îmbinarea a două tipuri de comedii. Dacă publicul român este în general mai deschis la tot felul de filme în mod nediscrimantoriu, în America discrepanța dintre „chick flicks” și „guy movies” e mai mare. Aici intervine Smith care combină neprevăzut cele două genuri. „Zack and Miri make a Porno” este cu siguranță cea mai romantică comedie care se poate face despre unii care fac un film pornografic. Umorul original și numeroasele referințe culturale nu lipsesc nici aici, astfel încât toate genurile de public să fie acoperite: glume romantice și emoții pentru fete, glume mai vulgare pentru băieți, și glume de care nu se vor prinde cu adevărat decât cei cu o cultură generală cât de cât largă.
Desigur momentele de female and male full-frontal-nudity, scenele sexuale foarte explicite(este interzis minorilor), și unele glume grafice șocant-vulgare, vor face ca unii oameni să fie indignați, dar nah, bețe în cur avem cu toții, iar dacă a unora sunt mai groase și mai lungi, nu îi putem condamna, nu?
Deci da, un film relaxant, amuzant și un pic emoționant, numa’ bun după o săptămână stresantă. Merge foarte bine și singur, și cu gagica (din mai multe motive) și la fel de bine cu gașca de prieteni beți și gălăgioși care caută senzații tari; nerecomandabil cu părinții, interzis cu bunicii.
plus: posterele filmului: originalul care a fost interzis, si cel care l-a inlocuit:
Original:
versiune 2:
pe un artist bun limitarile il duc la creativitate
Regie: Kevin Smith
Cu: Seth Rogen, Elizabeth Banks, Jason Mewes, Jeff Anderson
Limba: Engleză
Durata: 101 minute
Titlul a fost primul “Nu”, trailerul amintea de genul de comedii American Pie, deci al doilea “Nu”, iar al treilea a fost Seth Rogen; pur și simplu nu mi se pare un actor așa de bun, adică nu știe să joace decât loserul adorabil, ceea ce e drăguț, dar…
Cele trei “nu”-uri au fost aproape imediat anulate când am citit numele Kevin Smith la regizor. Asta schimba situația complet, dar am să revin la asta într-un articol mai lung (tot necitit ca ăla cu von Trier) despre el și filmele sale.
Pe scurt: Zack(Rogen, “Knocked-Up”, “Superbad”) și Miri (Banks, “Scrubs”, “Definitely, Maybe”) se cunosc din clasa întâi, locuiesc împreună, dar au o relație pur platonică pe care nici unul nu vrea să o complice. Nu au bani, rămân fără apă, curent, căldură și riscă să rămână fără apartament, așa că decid să facă singurul lucru logic, să facă un film porno. Adună o mică echipă și se apucă de treabă. Singura problemă o constituie faptul că își dau seama că relația nu este atât de platonică precum vroiau ei să creadă, și când își filmează scena, după cum o pune Zack „we wanted to fuck, and ended up to make love”. Lucrurile se complică când intervine mândria fiecăruia, frica de a nu pierde prietenia și scenele pe care le au cu ceilalți actori. Dacă finalul e happy sau nu, e ceva ce fanii lui Smith știu deja și fără să vadă filmul, iar cei care nu au auzit de el vor trebui să afle, pentru că filmul nu ar trebui ratat.
Geniul comedic a lui Smith („Clerks”, „Mallrats”, „Dogma”, „Jay and Silent Bob strike Back”) iese din nou la iveală prin îmbinarea a două tipuri de comedii. Dacă publicul român este în general mai deschis la tot felul de filme în mod nediscrimantoriu, în America discrepanța dintre „chick flicks” și „guy movies” e mai mare. Aici intervine Smith care combină neprevăzut cele două genuri. „Zack and Miri make a Porno” este cu siguranță cea mai romantică comedie care se poate face despre unii care fac un film pornografic. Umorul original și numeroasele referințe culturale nu lipsesc nici aici, astfel încât toate genurile de public să fie acoperite: glume romantice și emoții pentru fete, glume mai vulgare pentru băieți, și glume de care nu se vor prinde cu adevărat decât cei cu o cultură generală cât de cât largă.
Desigur momentele de female and male full-frontal-nudity, scenele sexuale foarte explicite(este interzis minorilor), și unele glume grafice șocant-vulgare, vor face ca unii oameni să fie indignați, dar nah, bețe în cur avem cu toții, iar dacă a unora sunt mai groase și mai lungi, nu îi putem condamna, nu?
Deci da, un film relaxant, amuzant și un pic emoționant, numa’ bun după o săptămână stresantă. Merge foarte bine și singur, și cu gagica (din mai multe motive) și la fel de bine cu gașca de prieteni beți și gălăgioși care caută senzații tari; nerecomandabil cu părinții, interzis cu bunicii.
plus: posterele filmului: originalul care a fost interzis, si cel care l-a inlocuit:
Original:
versiune 2:
pe un artist bun limitarile il duc la creativitate
duminică, 30 noiembrie 2008
sâmbătă, 29 noiembrie 2008
De unde a pornit criza economica
Exista o explicatie simpla pentru tot, in cazul de fata: Curcani cu relatii sus-puse!
vineri, 28 noiembrie 2008
joi, 27 noiembrie 2008
Lars von Trier
Relația mea cu Lars von Trier e cam de love-hate. Prima dată când am auzit de el, a fost când pur întâplător am dat pe ProCinema într-o sâmbătă noapte, când Cristian Tudor Popescu, în cadrul emisiunii CineTePrinde, prezenta un film intitulat „Europa”; îmi plăcea ce zicea el acolo, așa că am hotărât să mă uit la film. Din primele minute am fost aproape hipnotizat, în afara faptului că e un pic prea lung (un defect al regizorului în general) filmul mi s-a părut superb. Am fost intrigat, cine e acest bărbat de care până acum nu auzisem.
De „Dogville” mai auzisem eu de la diverse persoane (din care nici una nu a vrut să-mi zică mai mult de „trebuie să-l vezi”), apoi abia am aflat cine l-a scris și regizat. Pe net nu-l găseam, dar din nou mulțumesc domnului Popescu, căci din întâmplător l-am prins prezentând acest film. Trei ore mai târziu eram psihic extenuat, după „Magnolia” e al doilea film la care am jurat să nu îl mai văd câțiva ani, și nu pentru că ar fi prost, din contra. Au urmat „Breaking the waves”, care m-a dus la concluzia că nu mai vreau să văd nimic de von Trier, o vreme cel puțin, dar nu am putut rezista lui „Dancer in the Dark”, descris cu căldură de atâta lume(a cărui opinie în materie de filme o chiar respect), iar „Five Obstructions” și „Idioterne” erau foarte convenabil amplasate în biblioteca universității. Cum fac rost de restul filmografiei încă nu știu, căci, cu chiu cu vai, vreau să merg până la capăt.
Despre regizor puțin:
Născut în Danemarca în ’56, și-a regizat primul scurtmetraj (pe care îl găsesc pe IMDB cel puțin) la 11 ani, iar 17 ani mai târziu, și-a început prima din cele trei trilogii, „Europa”, a treia parte, omonimul „Europa” conferiindu-i recunoaștere internațională, în ’91 a luat trei mari premii la Cannes, mai puțin Palm D’or-ul, motiv pentru care le-a arătat frumos degetul juriului și a ieșit val-vârtej din sală. Au urmat două seriale, din care unul varianta daneză a „Regatul”-ui (Spitalul cu Fantome). 1995 a fost momentul în care a luat naștere manifestul „Dogme 95” scris împreună cu regizorul Thomas Vinterberg. Pe scurt manifestul denunță artificialismul filmelor, impunând un set de reguli, printre care: „Fără lumini artificiale; Fără recuzite, doar obiectele și hainele care sunt deja; Fără soundtrack din exterior, doar dacă e muzică la radio sau pe cd de ex; Camera să fie ținută de mână, fără trepied, se filmează unde e locul, nu unde poate camera sta” etc. De atunci a mai terminat o trilogie, a făcut 2 treimi din alta, și a mai făcut diverse chestii pt TV și nu numai.
Pe scurt, filmele, care le-am văzut, în ordinea în care le-am văzut:
Titlu: Europa
An: 1991
Cu: Barbara Sukowa, Max von Sydow, Udo Kier (care e pentru von Trier cam ce e Johnny Depp pentru Tim Burton)
Limba: Engleză/Germană
Durata: 112 min
Ultimul film din trilogia (atenție, trilogie ca și idee de bază, filmele nu au legătură de subiect efectiv unele cu altele) „Europa”, primul film care nu e în daneză, și placa de lansare în cinematografia internațională.
E vorba despre un american născut neamț, care vine la unchiul său în Germania, imediat după al Doilea Război Mondial, să ajute. Se îndrăgostește fiica șefului său, un magnat al trenurilor care a fost încurcat cu transportul evreilor către lagăre. Apar teroriști naziști care încă luptă. Un film despre vină, sacrificiu, remușcări, credință.
Filmat patru ani înainte de Dogma, filmul e alb negru, cu inserții de culori unde trebuie (lucru care încă cred că l-a inspirat pe Spielberg pentru „Schindler’s List”), unele scene sunt proiectate peste altele a la cinematograf.
De notat este scena când magnatul mai sus numit se sinucide în cadă tăindu-și venele; nu e pentru că ar fi sadică sau explicită, ci pentru că e frumoasă; el e filmat de sub apă, totul e alb și negru, dar când picurii de sânge lovesc apa, devin roșii și se împraștie în apă. E o imagine cu o puternică estetică.
Titlu: Dogville
An: 2003
Cu: Nicole Kidman, Paul Bettany, James Caan, John Hurt, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 178 min
E cred singurul film de care nu mă plâng de durată, deși probabil cel mai lung. Primul din trilogia „USA-Land of opportunities”. După cum am zis și mai sus, filmul m-a epuizat pur și simplu, e dur, e greu, și nu îl recomand nimănui care nu e un cinefil avizat,și rezistă calm prin chestii de genul „2001: A space odissey” sau „La Passion de Jeanne d'Arc”. Filmul nu e filmat în Dogma 95, ceea ce e numa’ bine, fiindcă chiar ar fi fost ceva de îndurat dacă nu ar fi fost originalitatea sa. Acțiunea are loc într-un oraș numit Dogville, care e desenat cu creta pe un fundal negru, fiecare casă, fiecare cameră, până și câinele naibii e doar desenat, ca planul unui orășel. Grace, personajul lui Kidman, ajunge în oraș într-un moment de dificultate, iar orășenii o primesc călduros, motiv pentru care ea îi ajută câte puțin pe fiecare. Pentru o vreme totul e ca o mică utopia, însă nu ar fi von Trier dacă nu ar avea filmul o aură de parcă ceva rău urmează să se întâmple(ca atunci când ești mic și după vreo năzbâtaie, când părinții te iau la întrebări, foarte calmi, nu știi dacă au aflat déjà sau dacă are rost să minți, de scăpat oricum nu vei scăpa). Lucrurile se schimbă, orășenii profită tot mai mult de femeia darnică și plină de bunătate, până când utopia devine un mic iad. Iar tu biet spectator nu a ice face decât să stai și să privești.
von Trier e recunoscut pentru greutățile la care își supune actorii, iar Kidman, la fel ca și Björk după “Dancer in the Dark”, a refuzat să mai lucreze cu el, ceea ce nu e exagerat considerând că ancora pe care o poartă personajul legată de gât în film e adevarată și Kidman a trebuit să o târască după ea.
Tot ce mai spun aici e că un film despre inocență, vinovăție, instinct de turmă, judecată și de ce nu, bine și rău. Trebuie menționat că deși filmul în sine e greu, are cel mai satisfăcator final pe care l-am văzut vreodată, ceea ce nu e deloc bine pentru mine ca om.
Titlu: Breaking the Waves
An: 1996
Cu: Emily Watson (incredibilul ei debut), Stellan Skarsgard, Katrin Carttlidge, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 159 min
L-am văzut noaptea târziu (mulțumită revistei “REPUBLIK”) împreună cu Rutzky (căruia i-a plăcut, în mod surprinzător) și cu Marqui (care s-a plictisit). Deși nu e filmat pentru a conveni Dogma, fiind filmat în ’96, influențele se văd clar. Camera ținută de mână, imaginea “grainy”, lumina natural.
Primul din trilogia “Golden Heart”, despre femei care își păstreză naivitatea deși trec și fac destule care ar trebui să o corupă. Din acel sentiment neplăcut pe tot parcursul filmului. Din nou un film greu pentru public. Are ce are von Trier cu publicul.
O femeie ușor schizofrenică și sentimental foarte instabilă, se căsătorește cu un bărbat care lucrează pe o insulă de pompat petrol. Are depresii extreme de câte ori acesta e plecat pe mare. Crezâd că poartă discuții cu Dumnezeu, se roagă ca bărbatul ei să aibă vreun accident ca să se întoarcă acasă. În momentul în care acesta rămâne chiar paralizat, ea se simte vinovată și ar face orice să-și remedieze greșeala.
El îi cere (pentru binele său sau al ei nu mi-am dat seama) să se culce cu alți bărbați și apoi să îi povestească. Ea face acest sacrificiu de mai multe ori, iar deși pe ea o distruge, lui pare să îi meargă din ce în ce mai bine.
Finalul…e așa cum ar trebui să fie
Titlu: Dancer in the Dark
An: 2000
Cu: Björk, Peter Stormare (cel din „Fargo”), David Morse, Catherine Denevue, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 140 min
Dacă nu o să vedeți nimic vreodată de von Trier, măcar acest film să îl vedeți.
După „BtW” am zis că nu mă mai ating de von Trier, e genial tipul, dar prea vizează disconfortul publiclui, totuși de film auzisem înainte de von Trier, mi s-a recomandat din nou cu apelativul „TREBUIE să-l vezi”, așa că l-am văzut.
Dacă von Trier face un musical, atunci singura actriță/cântăreață care se poate lua în considerare e Björk. Pentru cei care au habar de muzica ei, știu la ce să se aștepte, pentru restul, SURPRIZE.
Un musical nu poate fi Dogma, dar totuși nu s-a renunțat la imaginea grainy, ceea nu știu dacă e de beneficiu sau nu.
Nu s-a renunțat nici la disconfort, chiar și în momentele cele mai senine știi că urmează să se strice tot.
Björk e incredibilă, și ca voce și ca performance, nu mă mir deloc că filmarea a epuizat-o, sau că își începea zilele filmării spunăndu-i regizorului „Domnuile von Trier vă disprețuiesc!” și scuipând spre el.
Povestea, o fi din cauza muzicii?, te atinge mai mult decăt din celelalte filme, din cauza asta și finalul pare mult mai dur decât restul. Fiind ultimul film din seria „Golden Heart” sacrificiul protagonistei e inevitabil. Totuși este un final fără de care filmul nu ar fi același. Penultimul cântec din musical.
Ps: unul din cântece a fost nominalizat la Oscar, iar Björk l-a reînregistrat împreună cu Thom Yorke, „I’ve seen it all”
Titlu: Five obstructions
An: 2003
Limba: Daneză
Durata: 90 min
Un proiect documentar a lui von Trier, în care acesta îi dă temă de casă unui regizor mai bătrân renumit danez, Jorgen Leth, să își refacă un scurt metraj de la începutul carierei „Det perfekte menneske ”(Omul perfect), dar sub 5 condiții diferite. Scurt-metrajul în sine e interesant, la fel și unele din cele 5 remake-uri, dar per total toată chestia e cam degeaba, „un moft” ca să îl citez pe Mihai Chirilov.
și ultimul:
Titlu: Idioterne (Idioții)
An: 1998
Cu: Bodil Jorgensen, Jens Albinus, Henrik Prip
Limba: daneză
Durata: 117 min
Al doilea din seria “Golden Heart” și primul, teoretic, film Dogma 95, deși practic nici von Trier nici Vinterberg nu au făcut vreun film care să respecte regulile manifestului în totalitate. O femeie ajunge fără să vrea într-un grup de oameni, care trăiesc după filosofia că oamenii nu își folosesc în mod creative inteligența, că să fii idiot e un lux, pe care ei și-l vor permite, astfel încercând să fută un pic societatea. Culmea e găsește fericire în acest grup, mai ales după ce scapă de inhibiții și își descoperă idiotul interior.
Ideea bună, filmul e slab. Faptul că e Dogma 95 nu îl ajută cu nimic, măcar în celelalte două, care nu sunt dogma, aveau effect metodele. Mare parte din film sunt “idioții” în public, prefăcându-se retardați, punându-se în situații penibile, ceea ce ar fi fost interesant o dată sau de două ori, dar după o vreme devine anost. Tensiunile dintre personaje nu se explorează sufficient.
Scena de sex în grup e foarte bună (se prefac doar că e sex de retardați, sau pur și simplu vor un futai?), dar putea fi si mimată; ăia se fut pe bune, cu unghiuri de filmare demne de filme porno.
Finalul e cel care salvează; din nou eroina se sacrifică, deși acum mai simbolic decât în “BtheW” sau “DintheD”.
Așa să-l vezi numai sunt filme mult mai bune; decât dacă vrei să vezi filmografia von Trier.
Finalul unui post foarte lung, care oricum nu va fi citit de mai mult de 2 persoane, dar asta este. Aștept să văd “Manderley”, partea a doua din trilogia USA, partea a treia “Washington” e încă în producție. Și trilogia completă Europa mai e de văzut. Mai vorbim atunci.
De „Dogville” mai auzisem eu de la diverse persoane (din care nici una nu a vrut să-mi zică mai mult de „trebuie să-l vezi”), apoi abia am aflat cine l-a scris și regizat. Pe net nu-l găseam, dar din nou mulțumesc domnului Popescu, căci din întâmplător l-am prins prezentând acest film. Trei ore mai târziu eram psihic extenuat, după „Magnolia” e al doilea film la care am jurat să nu îl mai văd câțiva ani, și nu pentru că ar fi prost, din contra. Au urmat „Breaking the waves”, care m-a dus la concluzia că nu mai vreau să văd nimic de von Trier, o vreme cel puțin, dar nu am putut rezista lui „Dancer in the Dark”, descris cu căldură de atâta lume(a cărui opinie în materie de filme o chiar respect), iar „Five Obstructions” și „Idioterne” erau foarte convenabil amplasate în biblioteca universității. Cum fac rost de restul filmografiei încă nu știu, căci, cu chiu cu vai, vreau să merg până la capăt.
Despre regizor puțin:
Născut în Danemarca în ’56, și-a regizat primul scurtmetraj (pe care îl găsesc pe IMDB cel puțin) la 11 ani, iar 17 ani mai târziu, și-a început prima din cele trei trilogii, „Europa”, a treia parte, omonimul „Europa” conferiindu-i recunoaștere internațională, în ’91 a luat trei mari premii la Cannes, mai puțin Palm D’or-ul, motiv pentru care le-a arătat frumos degetul juriului și a ieșit val-vârtej din sală. Au urmat două seriale, din care unul varianta daneză a „Regatul”-ui (Spitalul cu Fantome). 1995 a fost momentul în care a luat naștere manifestul „Dogme 95” scris împreună cu regizorul Thomas Vinterberg. Pe scurt manifestul denunță artificialismul filmelor, impunând un set de reguli, printre care: „Fără lumini artificiale; Fără recuzite, doar obiectele și hainele care sunt deja; Fără soundtrack din exterior, doar dacă e muzică la radio sau pe cd de ex; Camera să fie ținută de mână, fără trepied, se filmează unde e locul, nu unde poate camera sta” etc. De atunci a mai terminat o trilogie, a făcut 2 treimi din alta, și a mai făcut diverse chestii pt TV și nu numai.
Pe scurt, filmele, care le-am văzut, în ordinea în care le-am văzut:
Titlu: Europa
An: 1991
Cu: Barbara Sukowa, Max von Sydow, Udo Kier (care e pentru von Trier cam ce e Johnny Depp pentru Tim Burton)
Limba: Engleză/Germană
Durata: 112 min
Ultimul film din trilogia (atenție, trilogie ca și idee de bază, filmele nu au legătură de subiect efectiv unele cu altele) „Europa”, primul film care nu e în daneză, și placa de lansare în cinematografia internațională.
E vorba despre un american născut neamț, care vine la unchiul său în Germania, imediat după al Doilea Război Mondial, să ajute. Se îndrăgostește fiica șefului său, un magnat al trenurilor care a fost încurcat cu transportul evreilor către lagăre. Apar teroriști naziști care încă luptă. Un film despre vină, sacrificiu, remușcări, credință.
Filmat patru ani înainte de Dogma, filmul e alb negru, cu inserții de culori unde trebuie (lucru care încă cred că l-a inspirat pe Spielberg pentru „Schindler’s List”), unele scene sunt proiectate peste altele a la cinematograf.
De notat este scena când magnatul mai sus numit se sinucide în cadă tăindu-și venele; nu e pentru că ar fi sadică sau explicită, ci pentru că e frumoasă; el e filmat de sub apă, totul e alb și negru, dar când picurii de sânge lovesc apa, devin roșii și se împraștie în apă. E o imagine cu o puternică estetică.
Titlu: Dogville
An: 2003
Cu: Nicole Kidman, Paul Bettany, James Caan, John Hurt, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 178 min
E cred singurul film de care nu mă plâng de durată, deși probabil cel mai lung. Primul din trilogia „USA-Land of opportunities”. După cum am zis și mai sus, filmul m-a epuizat pur și simplu, e dur, e greu, și nu îl recomand nimănui care nu e un cinefil avizat,și rezistă calm prin chestii de genul „2001: A space odissey” sau „La Passion de Jeanne d'Arc”. Filmul nu e filmat în Dogma 95, ceea ce e numa’ bine, fiindcă chiar ar fi fost ceva de îndurat dacă nu ar fi fost originalitatea sa. Acțiunea are loc într-un oraș numit Dogville, care e desenat cu creta pe un fundal negru, fiecare casă, fiecare cameră, până și câinele naibii e doar desenat, ca planul unui orășel. Grace, personajul lui Kidman, ajunge în oraș într-un moment de dificultate, iar orășenii o primesc călduros, motiv pentru care ea îi ajută câte puțin pe fiecare. Pentru o vreme totul e ca o mică utopia, însă nu ar fi von Trier dacă nu ar avea filmul o aură de parcă ceva rău urmează să se întâmple(ca atunci când ești mic și după vreo năzbâtaie, când părinții te iau la întrebări, foarte calmi, nu știi dacă au aflat déjà sau dacă are rost să minți, de scăpat oricum nu vei scăpa). Lucrurile se schimbă, orășenii profită tot mai mult de femeia darnică și plină de bunătate, până când utopia devine un mic iad. Iar tu biet spectator nu a ice face decât să stai și să privești.
von Trier e recunoscut pentru greutățile la care își supune actorii, iar Kidman, la fel ca și Björk după “Dancer in the Dark”, a refuzat să mai lucreze cu el, ceea ce nu e exagerat considerând că ancora pe care o poartă personajul legată de gât în film e adevarată și Kidman a trebuit să o târască după ea.
Tot ce mai spun aici e că un film despre inocență, vinovăție, instinct de turmă, judecată și de ce nu, bine și rău. Trebuie menționat că deși filmul în sine e greu, are cel mai satisfăcator final pe care l-am văzut vreodată, ceea ce nu e deloc bine pentru mine ca om.
Titlu: Breaking the Waves
An: 1996
Cu: Emily Watson (incredibilul ei debut), Stellan Skarsgard, Katrin Carttlidge, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 159 min
L-am văzut noaptea târziu (mulțumită revistei “REPUBLIK”) împreună cu Rutzky (căruia i-a plăcut, în mod surprinzător) și cu Marqui (care s-a plictisit). Deși nu e filmat pentru a conveni Dogma, fiind filmat în ’96, influențele se văd clar. Camera ținută de mână, imaginea “grainy”, lumina natural.
Primul din trilogia “Golden Heart”, despre femei care își păstreză naivitatea deși trec și fac destule care ar trebui să o corupă. Din acel sentiment neplăcut pe tot parcursul filmului. Din nou un film greu pentru public. Are ce are von Trier cu publicul.
O femeie ușor schizofrenică și sentimental foarte instabilă, se căsătorește cu un bărbat care lucrează pe o insulă de pompat petrol. Are depresii extreme de câte ori acesta e plecat pe mare. Crezâd că poartă discuții cu Dumnezeu, se roagă ca bărbatul ei să aibă vreun accident ca să se întoarcă acasă. În momentul în care acesta rămâne chiar paralizat, ea se simte vinovată și ar face orice să-și remedieze greșeala.
El îi cere (pentru binele său sau al ei nu mi-am dat seama) să se culce cu alți bărbați și apoi să îi povestească. Ea face acest sacrificiu de mai multe ori, iar deși pe ea o distruge, lui pare să îi meargă din ce în ce mai bine.
Finalul…e așa cum ar trebui să fie
Titlu: Dancer in the Dark
An: 2000
Cu: Björk, Peter Stormare (cel din „Fargo”), David Morse, Catherine Denevue, Udo Kier
Limba: Engleză
Durata: 140 min
Dacă nu o să vedeți nimic vreodată de von Trier, măcar acest film să îl vedeți.
După „BtW” am zis că nu mă mai ating de von Trier, e genial tipul, dar prea vizează disconfortul publiclui, totuși de film auzisem înainte de von Trier, mi s-a recomandat din nou cu apelativul „TREBUIE să-l vezi”, așa că l-am văzut.
Dacă von Trier face un musical, atunci singura actriță/cântăreață care se poate lua în considerare e Björk. Pentru cei care au habar de muzica ei, știu la ce să se aștepte, pentru restul, SURPRIZE.
Un musical nu poate fi Dogma, dar totuși nu s-a renunțat la imaginea grainy, ceea nu știu dacă e de beneficiu sau nu.
Nu s-a renunțat nici la disconfort, chiar și în momentele cele mai senine știi că urmează să se strice tot.
Björk e incredibilă, și ca voce și ca performance, nu mă mir deloc că filmarea a epuizat-o, sau că își începea zilele filmării spunăndu-i regizorului „Domnuile von Trier vă disprețuiesc!” și scuipând spre el.
Povestea, o fi din cauza muzicii?, te atinge mai mult decăt din celelalte filme, din cauza asta și finalul pare mult mai dur decât restul. Fiind ultimul film din seria „Golden Heart” sacrificiul protagonistei e inevitabil. Totuși este un final fără de care filmul nu ar fi același. Penultimul cântec din musical.
Ps: unul din cântece a fost nominalizat la Oscar, iar Björk l-a reînregistrat împreună cu Thom Yorke, „I’ve seen it all”
Titlu: Five obstructions
An: 2003
Limba: Daneză
Durata: 90 min
Un proiect documentar a lui von Trier, în care acesta îi dă temă de casă unui regizor mai bătrân renumit danez, Jorgen Leth, să își refacă un scurt metraj de la începutul carierei „Det perfekte menneske ”(Omul perfect), dar sub 5 condiții diferite. Scurt-metrajul în sine e interesant, la fel și unele din cele 5 remake-uri, dar per total toată chestia e cam degeaba, „un moft” ca să îl citez pe Mihai Chirilov.
și ultimul:
Titlu: Idioterne (Idioții)
An: 1998
Cu: Bodil Jorgensen, Jens Albinus, Henrik Prip
Limba: daneză
Durata: 117 min
Al doilea din seria “Golden Heart” și primul, teoretic, film Dogma 95, deși practic nici von Trier nici Vinterberg nu au făcut vreun film care să respecte regulile manifestului în totalitate. O femeie ajunge fără să vrea într-un grup de oameni, care trăiesc după filosofia că oamenii nu își folosesc în mod creative inteligența, că să fii idiot e un lux, pe care ei și-l vor permite, astfel încercând să fută un pic societatea. Culmea e găsește fericire în acest grup, mai ales după ce scapă de inhibiții și își descoperă idiotul interior.
Ideea bună, filmul e slab. Faptul că e Dogma 95 nu îl ajută cu nimic, măcar în celelalte două, care nu sunt dogma, aveau effect metodele. Mare parte din film sunt “idioții” în public, prefăcându-se retardați, punându-se în situații penibile, ceea ce ar fi fost interesant o dată sau de două ori, dar după o vreme devine anost. Tensiunile dintre personaje nu se explorează sufficient.
Scena de sex în grup e foarte bună (se prefac doar că e sex de retardați, sau pur și simplu vor un futai?), dar putea fi si mimată; ăia se fut pe bune, cu unghiuri de filmare demne de filme porno.
Finalul e cel care salvează; din nou eroina se sacrifică, deși acum mai simbolic decât în “BtheW” sau “DintheD”.
Așa să-l vezi numai sunt filme mult mai bune; decât dacă vrei să vezi filmografia von Trier.
Finalul unui post foarte lung, care oricum nu va fi citit de mai mult de 2 persoane, dar asta este. Aștept să văd “Manderley”, partea a doua din trilogia USA, partea a treia “Washington” e încă în producție. Și trilogia completă Europa mai e de văzut. Mai vorbim atunci.
miercuri, 26 noiembrie 2008
The Exorcist
An: 1974
Regie: William Friedkin
Cu: Ellen Burstyn, Max von Sydow, Jason Miller, Linda Blair
Durata: 122 min / 132 director’s cut
Locație: SUA
Nu sunt mare adept al filmelor de groază. Nu-i vorba că nu mă sperie când mă uit la ele singur, noaptea, dar în afară de asta nu e nimic de ele. Ok, de majoritatea de ele, nu chiar toate. Sincer, „Ring 2”, „The Omen”, „Freddy vs. Jason” le-am văzut la cinema și am râs cu lacrimi.
Sub condițiile astea am văzut într-o seară pe HBO, „The Exorcist: The Beginning”, partea a patra adică, un film horror perfect tipic, cu unele momente scary, unele clasice în care se creează tensiune ca apoi să apară ceva brusc pe ecran, lucru care te-ar speria și în cea mai idioată comedie.
Cu toate astea „The Exorcist” original avea o anume aură pentru mine, auzind așa de mult despre el. Aseară l-am văzut în sfârșit, versiunea originală, necenzurată. E GENIAL. Nu e un horroraș tămpit, plin de trucuri ieftine menite să te sperie. Scopul filmului nu e să te sperie ci să te facă să te simți incomfortabil, foarte incomfortabil.
E lent, mare parte a filmului dezvoltă personajele, exorcizarea în sine având loc în ultima jumătate de oră. Ce mai? E o dramă inteligentă și profundă, nu un horror.
Dar să nu vă lăsați înșelați, există destule momente care să vă dea fiori pe șira spinării. Chiar dacă la început îmi păreau amuzante aparițiile demonului, prezența sa îndelungată pe ecran, a înlocuit(fără să-mi dau seama) amuzamentul cu neliniștea, să zicem ca ești lent posedat de un sentiment neplăcut cu fiecare minut care trece.
Actorii sunt minunați, Miller care e la primul rol într-un film redă foarte bine preotul abătut de viață, Linda Blair e înfiorătoare pentru o fată de 12 ani (chiar dacă nu ea a făcut vocea demonului), iar Ellen Burstyn dă ce are mai bun. (mi-a luat ceva timp să o recunosc, și am o mare nedumerire, cum a putut să joace în filmul ăsta, și apoi să refuze rolul mamei din „Requiem for a dream” pentru că scenariul a speriat-o prea tare? Noroc că a fost convinsă să accepte totuși rolul)
Dacă vă place „Saw”, „Scream”, „The Hostel” sau alte filme de genul, iar chestii de genul „The Others” v-au plictisit, sunt șanse foarte mari să vă plictisească și acest film, e ceva mai subtil decât „Freddy vs. Jason”. Dar dacă vă place un film bun, chiar dacă nu vă plac filmele de groază, nu așteptați până la Halloween, „The Exorcist” să fie pe listă.
P.S: nu vă uitați cu gașca de prieteni gălăgioși, cu popcorn și alcool, în cautarea de senzații tari, o să strice și filmul și seara.
P.SS: filme de groază care au ceva de ele: „The Others”, „Saw”(da’ numa’ primu’), și neapărat „Dead End”, e atipic, dar eficient! Mai ziceți voi altele(asta dacă citește cineva drăcia naibii), o să mă mai gândesc și eu.
P.SSs: trailerul pe care l-am ales a fost interzis să fie rulat în cinematografe, cică leșinau oamenii (lucru care se întâmpla și la film). Uitați-vă la el, și vă faceți o impresie despre sentimentul filmului.
Regie: William Friedkin
Cu: Ellen Burstyn, Max von Sydow, Jason Miller, Linda Blair
Durata: 122 min / 132 director’s cut
Locație: SUA
Nu sunt mare adept al filmelor de groază. Nu-i vorba că nu mă sperie când mă uit la ele singur, noaptea, dar în afară de asta nu e nimic de ele. Ok, de majoritatea de ele, nu chiar toate. Sincer, „Ring 2”, „The Omen”, „Freddy vs. Jason” le-am văzut la cinema și am râs cu lacrimi.
Sub condițiile astea am văzut într-o seară pe HBO, „The Exorcist: The Beginning”, partea a patra adică, un film horror perfect tipic, cu unele momente scary, unele clasice în care se creează tensiune ca apoi să apară ceva brusc pe ecran, lucru care te-ar speria și în cea mai idioată comedie.
Cu toate astea „The Exorcist” original avea o anume aură pentru mine, auzind așa de mult despre el. Aseară l-am văzut în sfârșit, versiunea originală, necenzurată. E GENIAL. Nu e un horroraș tămpit, plin de trucuri ieftine menite să te sperie. Scopul filmului nu e să te sperie ci să te facă să te simți incomfortabil, foarte incomfortabil.
E lent, mare parte a filmului dezvoltă personajele, exorcizarea în sine având loc în ultima jumătate de oră. Ce mai? E o dramă inteligentă și profundă, nu un horror.
Dar să nu vă lăsați înșelați, există destule momente care să vă dea fiori pe șira spinării. Chiar dacă la început îmi păreau amuzante aparițiile demonului, prezența sa îndelungată pe ecran, a înlocuit(fără să-mi dau seama) amuzamentul cu neliniștea, să zicem ca ești lent posedat de un sentiment neplăcut cu fiecare minut care trece.
Actorii sunt minunați, Miller care e la primul rol într-un film redă foarte bine preotul abătut de viață, Linda Blair e înfiorătoare pentru o fată de 12 ani (chiar dacă nu ea a făcut vocea demonului), iar Ellen Burstyn dă ce are mai bun. (mi-a luat ceva timp să o recunosc, și am o mare nedumerire, cum a putut să joace în filmul ăsta, și apoi să refuze rolul mamei din „Requiem for a dream” pentru că scenariul a speriat-o prea tare? Noroc că a fost convinsă să accepte totuși rolul)
Dacă vă place „Saw”, „Scream”, „The Hostel” sau alte filme de genul, iar chestii de genul „The Others” v-au plictisit, sunt șanse foarte mari să vă plictisească și acest film, e ceva mai subtil decât „Freddy vs. Jason”. Dar dacă vă place un film bun, chiar dacă nu vă plac filmele de groază, nu așteptați până la Halloween, „The Exorcist” să fie pe listă.
P.S: nu vă uitați cu gașca de prieteni gălăgioși, cu popcorn și alcool, în cautarea de senzații tari, o să strice și filmul și seara.
P.SS: filme de groază care au ceva de ele: „The Others”, „Saw”(da’ numa’ primu’), și neapărat „Dead End”, e atipic, dar eficient! Mai ziceți voi altele(asta dacă citește cineva drăcia naibii), o să mă mai gândesc și eu.
P.SSs: trailerul pe care l-am ales a fost interzis să fie rulat în cinematografe, cică leșinau oamenii (lucru care se întâmpla și la film). Uitați-vă la el, și vă faceți o impresie despre sentimentul filmului.
marți, 25 noiembrie 2008
Nostalgia 3
Sa trecem la ceva mai putin serios, ceva mai in sensul desenelor animate.
Din Anglia, una din bucuriile diminetilor copilariei mele: "Der Traumstein"
Din Anglia, una din bucuriile diminetilor copilariei mele: "Der Traumstein"
luni, 24 noiembrie 2008
Burn After Reading & Fargo
An: 2008
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Francis McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, J.K. Simmons, Brad Pitt, George Clooney
Durata: 96 min
Locație: SUA/Marea Britanie/Franța
În mod excepțional am pus trailerul în fața descrierii, dar din motive bune. Ați reușit să vă faceți cea mai vagă idee despre subiectul filmului privind aceste fragmente? Nu prea, așa-i? Păi cam așa e și filmul, nu degeaba personajul lui J.K Simmons (Spider-Man, Juno) spune „report back to me when...it all makes sense”, it won’t. Proaspăta comedie neagră a fraților Coen este o minunată serie de coincidențe pur random. Nu există un fir epic în sensul clasic. Personajele se întânesc întâmplător, habar nu au ce urmăresc ceilalți, sau care e amestecătura lor în poveste, cu toate astea reușesc să se influențeze reciproc constant.
Cu acest film frații Coen au demonstrat că ei încă sunt frații Coen, și că oricine va încerca să le catalogheze vreodată stilul, va avea mari bătăi de cap. După mult-premiatul „No country for old men” au luat o întorsătură de 180⁰, arătându-și din nou versatilitatea.
Castul e desigur formidabil, un George Clooney cam hăbăuc, nu puternicul male-figure cu care suntem obișnuiți, un Brad Pitt tăntălău, un John Malkovich nervos, alcoolic, amuzant iar de Francis Macdormand și Tilda Swinton să nu mai vorbim.
Nu știu cât de satisfăcută îți e pofta cinematografică după ce ai văzut acest film, dar cu siguranță vei fi un pic (plăcut)dezorientat și mai bine dispus.
Fargo
An: 1996
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi, Peter Stormare
Durata: 98 min
Locație: SUA
După cum spuneam mai sus, frații Coen se disting de restul Hollywoodului prin faptul că nici unul din filmele lor nu seamănă cu altul. În plus, toate filmele lor le regizează împreună și le scriu împreună, cel mai des scenariile fiind originale („No country for old men” fiind excepția notabilă). „Fargo” ar intra în categoria filmelor polițieste, dar nu ar fi un veritabil Coen dacă nu ar reimagina genul.
Acțiunea începe simplă dar se complică pe parcurs. Un bărbat (Macy) are nevoie de bani, așa că angajează doi criminali (Buscemi și Stormare, care joacă formidabil) să îi răpească soția, astfel încât tatăl ei bogat, care pe el nu îl suportă ca și ginere, să plătească, iar cei trei să împartă banii. Ok, nu începe chiar simplu. Când treaba se complică iar cei doi comit niște crime, intră în joc personajul lui McDormand, o polițistă foarte capabilă și însărcinată.
Actorii nu sunt neapărat A-list, nu sunt foarte cunoscuți de publicul larg, dar sunt cu atât mai buni; Macy joacă personajul care i se potrivește cel mai bine (vezi „Magnolia”), Buscemi e la fel de versatil ca regizorii frați iar pe Stormare sincer abia aici l-am descoperit, dar criminalul cu sânge rece pe care îl joacă poate concura oricâd Antoine Cigurgh a lui Javier Bardem din „No country for old men”.
Crimenel realiste on-screen și umorul nu lipsesc desigur nici din această peliculă, iar cele aproape 100 de minute trec repede, fără să te plictisești măcar o dată. Accentul de Minnesota te poate enerva ușor, dar te obișnuiești repede.
Concluzia ar fi că dacă nu știți la ce să vă uitați, aceste două filme merg oricând, la aproape orice public. Iar dacă nu astea 2, orice alt film (dublu)semnat Coen.
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Francis McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, J.K. Simmons, Brad Pitt, George Clooney
Durata: 96 min
Locație: SUA/Marea Britanie/Franța
În mod excepțional am pus trailerul în fața descrierii, dar din motive bune. Ați reușit să vă faceți cea mai vagă idee despre subiectul filmului privind aceste fragmente? Nu prea, așa-i? Păi cam așa e și filmul, nu degeaba personajul lui J.K Simmons (Spider-Man, Juno) spune „report back to me when...it all makes sense”, it won’t. Proaspăta comedie neagră a fraților Coen este o minunată serie de coincidențe pur random. Nu există un fir epic în sensul clasic. Personajele se întânesc întâmplător, habar nu au ce urmăresc ceilalți, sau care e amestecătura lor în poveste, cu toate astea reușesc să se influențeze reciproc constant.
Cu acest film frații Coen au demonstrat că ei încă sunt frații Coen, și că oricine va încerca să le catalogheze vreodată stilul, va avea mari bătăi de cap. După mult-premiatul „No country for old men” au luat o întorsătură de 180⁰, arătându-și din nou versatilitatea.
Castul e desigur formidabil, un George Clooney cam hăbăuc, nu puternicul male-figure cu care suntem obișnuiți, un Brad Pitt tăntălău, un John Malkovich nervos, alcoolic, amuzant iar de Francis Macdormand și Tilda Swinton să nu mai vorbim.
Nu știu cât de satisfăcută îți e pofta cinematografică după ce ai văzut acest film, dar cu siguranță vei fi un pic (plăcut)dezorientat și mai bine dispus.
Fargo
An: 1996
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi, Peter Stormare
Durata: 98 min
Locație: SUA
După cum spuneam mai sus, frații Coen se disting de restul Hollywoodului prin faptul că nici unul din filmele lor nu seamănă cu altul. În plus, toate filmele lor le regizează împreună și le scriu împreună, cel mai des scenariile fiind originale („No country for old men” fiind excepția notabilă). „Fargo” ar intra în categoria filmelor polițieste, dar nu ar fi un veritabil Coen dacă nu ar reimagina genul.
Acțiunea începe simplă dar se complică pe parcurs. Un bărbat (Macy) are nevoie de bani, așa că angajează doi criminali (Buscemi și Stormare, care joacă formidabil) să îi răpească soția, astfel încât tatăl ei bogat, care pe el nu îl suportă ca și ginere, să plătească, iar cei trei să împartă banii. Ok, nu începe chiar simplu. Când treaba se complică iar cei doi comit niște crime, intră în joc personajul lui McDormand, o polițistă foarte capabilă și însărcinată.
Actorii nu sunt neapărat A-list, nu sunt foarte cunoscuți de publicul larg, dar sunt cu atât mai buni; Macy joacă personajul care i se potrivește cel mai bine (vezi „Magnolia”), Buscemi e la fel de versatil ca regizorii frați iar pe Stormare sincer abia aici l-am descoperit, dar criminalul cu sânge rece pe care îl joacă poate concura oricâd Antoine Cigurgh a lui Javier Bardem din „No country for old men”.
Crimenel realiste on-screen și umorul nu lipsesc desigur nici din această peliculă, iar cele aproape 100 de minute trec repede, fără să te plictisești măcar o dată. Accentul de Minnesota te poate enerva ușor, dar te obișnuiești repede.
Concluzia ar fi că dacă nu știți la ce să vă uitați, aceste două filme merg oricând, la aproape orice public. Iar dacă nu astea 2, orice alt film (dublu)semnat Coen.
Nostalgia 2
"Lady Oscar"
Un serial animat care prezicea animeurile care ruleaza acum doar dupa ora 22.
Acesta rula dimineata si amiaza, pentru copii, desi avea (din cate tin minte) numeroase momente de violenta si chiar aluzii sexuale destul de explicite.
Actiunea are loc in timpul revolutiei franceze(un subiect cu care un copil de 6 nu prea are ce incepe), iar decapitarea familiei regale nu este omisa.
Cu toate astea stiu ca ma uitam zilnic, si desi nu intelegeam prea multe, mi-a lasat o impresie care sa dureze 13 ani, ceea ce nu cred ca oricare din desenele de azi de pe FoxKids sau Cartoon Network ar face-o.
Un serial animat care prezicea animeurile care ruleaza acum doar dupa ora 22.
Acesta rula dimineata si amiaza, pentru copii, desi avea (din cate tin minte) numeroase momente de violenta si chiar aluzii sexuale destul de explicite.
Actiunea are loc in timpul revolutiei franceze(un subiect cu care un copil de 6 nu prea are ce incepe), iar decapitarea familiei regale nu este omisa.
Cu toate astea stiu ca ma uitam zilnic, si desi nu intelegeam prea multe, mi-a lasat o impresie care sa dureze 13 ani, ceea ce nu cred ca oricare din desenele de azi de pe FoxKids sau Cartoon Network ar face-o.
duminică, 23 noiembrie 2008
Choke
An: 2008
Regie: Clark Gregg
Cu: Sam Rockwell, Anjelica Huston, Kelly Macdonald, Brad William Henke
Durata: 89 min
Locație: SUA
Romanul „Fight Club” a șocat o generație și a inspirat alta, iar David Fincher a reușit să-l transpună cu măiestrie pe peliculă. Când însă Polirom a scos versiunea română „Sufocare”, a noului roman a lui Palahniuk, pe care l-am devorat, aveam dubii că poate fi transpus pe marele ecran într-un mod care să nu-l strice.
Neținâd seamă de dubiile mele, vreo doi ani mai târziu Hollywood a început filmarea, iar miercurea trecută am putut în sfârșit să văd rezultatul.
Aflând că Sam Rockwell (Galaxy Quest, Confessions of a dangerous Mind, The Hitchhikers Guide to the Galaxy,The Assassination of Jesse James by the coward Robert Ford) va juca personajul principal nu am fost încântat; este un actor versatil pe care îl respect, dar nu reușeam să-l văd în rolul lui Victor Mancini, un dependent sexual, fără prea multă moralitate, care face rost de bani să-și țină mama în spital sufocându-se în restaurante, lăsându-se salvat de clienți bogați, care mai apoi se vor simți responsabil pentru bunăstarea lui și îi vor trimite bani.
Nici Angelica Huston nu îmi zâmbea în rolul mamei suferinde de Alzheimer. Per total filmul urma să mă dezamăgească complet.
Și am fost dezamăgit, am fost crunt dezamăgit în așteptarea mea de a fi dezamăgit. Filmul a fost amuzant, deștept, pervers, iar actorii s-au descurcat de minune; Rockwell redă un anti-erou desăvârșit, adică rău dar adorabil, iar Huston este convingătoare atât ca și o pacientă senilă cât și o rebelă(poate puțin nebună) care încearcă sa descopere conpirațiile societății. O surpriză plăcută o constituie Kelly Macdonald(pe care o ținem minte din „Trainspotting”...cum să uităm?), într-un rol secundar dar efectiv.
Având doar o oră jumătate, filmul a renunțat la multe teme și subiecte din carte, unele părți lăsându-i pe necitiți chiar un pic nedumeriți. Dar așa a reușit să adopte un ton mai ușor, ajutat însă și de umorul lui Palahniuk, care, slavă Domnului, nu s-a pierdut.
Ca și cu „Fight Club”, finalul a fost modificat, chiar mai mult, dar cel din carte nu ar fi funcționar cu stilul filmului.
Per total, filmul, deși nu se recomandă persoanele peste 55 de ani, și (în Anglia cel puțin) interzis persoanelor sub 18, este o comedie întunecată(nu neagră) savuroasă echilibrată de momente dramatice veridice și un dram de idei filosofice(și mult sex desigur). Dacă e la cinema nu îl pierdeți, dacă nu, aveți DC++ și torrente.
Regie: Clark Gregg
Cu: Sam Rockwell, Anjelica Huston, Kelly Macdonald, Brad William Henke
Durata: 89 min
Locație: SUA
Romanul „Fight Club” a șocat o generație și a inspirat alta, iar David Fincher a reușit să-l transpună cu măiestrie pe peliculă. Când însă Polirom a scos versiunea română „Sufocare”, a noului roman a lui Palahniuk, pe care l-am devorat, aveam dubii că poate fi transpus pe marele ecran într-un mod care să nu-l strice.
Neținâd seamă de dubiile mele, vreo doi ani mai târziu Hollywood a început filmarea, iar miercurea trecută am putut în sfârșit să văd rezultatul.
Aflând că Sam Rockwell (Galaxy Quest, Confessions of a dangerous Mind, The Hitchhikers Guide to the Galaxy,The Assassination of Jesse James by the coward Robert Ford) va juca personajul principal nu am fost încântat; este un actor versatil pe care îl respect, dar nu reușeam să-l văd în rolul lui Victor Mancini, un dependent sexual, fără prea multă moralitate, care face rost de bani să-și țină mama în spital sufocându-se în restaurante, lăsându-se salvat de clienți bogați, care mai apoi se vor simți responsabil pentru bunăstarea lui și îi vor trimite bani.
Nici Angelica Huston nu îmi zâmbea în rolul mamei suferinde de Alzheimer. Per total filmul urma să mă dezamăgească complet.
Și am fost dezamăgit, am fost crunt dezamăgit în așteptarea mea de a fi dezamăgit. Filmul a fost amuzant, deștept, pervers, iar actorii s-au descurcat de minune; Rockwell redă un anti-erou desăvârșit, adică rău dar adorabil, iar Huston este convingătoare atât ca și o pacientă senilă cât și o rebelă(poate puțin nebună) care încearcă sa descopere conpirațiile societății. O surpriză plăcută o constituie Kelly Macdonald(pe care o ținem minte din „Trainspotting”...cum să uităm?), într-un rol secundar dar efectiv.
Având doar o oră jumătate, filmul a renunțat la multe teme și subiecte din carte, unele părți lăsându-i pe necitiți chiar un pic nedumeriți. Dar așa a reușit să adopte un ton mai ușor, ajutat însă și de umorul lui Palahniuk, care, slavă Domnului, nu s-a pierdut.
Ca și cu „Fight Club”, finalul a fost modificat, chiar mai mult, dar cel din carte nu ar fi funcționar cu stilul filmului.
Per total, filmul, deși nu se recomandă persoanele peste 55 de ani, și (în Anglia cel puțin) interzis persoanelor sub 18, este o comedie întunecată(nu neagră) savuroasă echilibrată de momente dramatice veridice și un dram de idei filosofice(și mult sex desigur). Dacă e la cinema nu îl pierdeți, dacă nu, aveți DC++ și torrente.
sâmbătă, 22 noiembrie 2008
2012
Dacă nu cer prea mult, cineva vă rog să îl ucidă pe Roland Emmerich. Doar pentru că mayașilor li se termină calendarul în 2012(probabil din cauza că le-o fo’ lene să-l continue. Adică l-au făcut pe 5000 de ani, ce naiba? Nici eu nu-mi fac agenda pe mai mult de 2 săptămâni, asta nu înseamnă că lumea se va termina peste 2 duminici) și niște idioți New Age au interpretat că asta înseamnă apocalipsa, omul ăla face un film despre asta. Și ca să vezi, sfârșitul lumii va avea bază ecologică, inundații, cutremure etc. (și ca să fie clar o dată pentru totdeauna, Nostradamus nu a prezis armaghedonul pt anul 2012, Nostradamus nu a prezis nimic, Nostradamus a scris niște chestii foarte vagi, care mulțumită naturii ciclice a istoriei, pot fi adaptate unor evenimente curente. Nostradamus a fost un geniu în înțelegerea naturii umane, dar nu a fost un profet, așa că data viitoare când cineva vă spune ca el a prezis un eveniment sau dată concretă, POCNIȚI-L ÎN NAS)
Roland, fanii SF-ului îți vor mulțumi pe veci pentru „Stargate” și „Independence Day”, dar las-o baltă. Puteai să te retragi ca și Bobby McFerrin, la punctul culminant, să te țină lumea minte așa. Ai ratat acea șansă, ai continuat cu filmele, și au fost proaste; „Godzilla” să zicem că a mai mers de summerflick, iar „The Patriot” „merely a blip on an otherwise uninterrupted downward trajectory”, dar „The day after tommorow” vai, vai, nici Michael Moore nu putea fi mai politic. Și Roland? Un mic sfat: EFECTELE SPECIALE, ORICÂT DE PIZDĂ AR FI, NU FAC UN FILM! Cât despre „10000 BC”, l-am văzut doar pentru că aveam nevoie de porție de râs copios, nu te supăra, dar știam cât de jalnic va fi cu mult înainte să calc în cinematograf, da. Așa că te rog încetează cu chestiile alea, ’filme’ le numești? mă rog; pentru că mai multe rele nu fac un bine; și doar ca să fim siguri, împușcă-te!
Roland, fanii SF-ului îți vor mulțumi pe veci pentru „Stargate” și „Independence Day”, dar las-o baltă. Puteai să te retragi ca și Bobby McFerrin, la punctul culminant, să te țină lumea minte așa. Ai ratat acea șansă, ai continuat cu filmele, și au fost proaste; „Godzilla” să zicem că a mai mers de summerflick, iar „The Patriot” „merely a blip on an otherwise uninterrupted downward trajectory”, dar „The day after tommorow” vai, vai, nici Michael Moore nu putea fi mai politic. Și Roland? Un mic sfat: EFECTELE SPECIALE, ORICÂT DE PIZDĂ AR FI, NU FAC UN FILM! Cât despre „10000 BC”, l-am văzut doar pentru că aveam nevoie de porție de râs copios, nu te supăra, dar știam cât de jalnic va fi cu mult înainte să calc în cinematograf, da. Așa că te rog încetează cu chestiile alea, ’filme’ le numești? mă rog; pentru că mai multe rele nu fac un bine; și doar ca să fim siguri, împușcă-te!
Hunger
An: 2008
Regie: Steve McQueen
Cu: Michael Fassbender, Stuart Graham, Helena Bereen, Liam Cunningham
Durata: 96 min
Locație: Marea Britanie/Irlanda
1981, în Belfast „the Troubles”(evenimentele violente pornite de IRA, Armata Provizorie a Irlandei Republicane) durează de aproape 20 de ani, o grevă a foamei civilă a eșuat, însă nu și fără victime, guvernul lui Thatcher e ferm pe poziție în a-i considera pe membrii IRA teroriști, și în pușcării membrii arestați protestează pentru a primii statutul de „prizioneri politici”.
Filmul începe cu un bărbat scufundându-și mâna însânerată în apă rece. Apoi același bărbat, acasă, se pregătește-te de servici, se îmbracă în haine de polițist, iese în curte, verifică sub mașină să nu fie bombe, sub ochii soției care îl privește îngrijorată de la geam; abia după ce el va porni și va ieși din câmpul vizual va pleca ea de acolo.
Trecem la un tânăr irlandez care tocmai a fost închis. Refuză să poarte „uniforma unui criminal”, este scris pe o listă de pușcăriași care refuză să coopereze. Se dezbracă, i se dă o pătură, și este condus într-o celulă unde este un alt prizonier îmbrăcat doar cu o pătură (protestul păturilor). Pereții celulei sunt acoperiți cu excremente, iar prizionerii refuză să se spele, să se tundă și să se radă (protestul mizeriei). Urmărim viața lor în inchisoare. Protestele, bătăile pe care le primesc în timp ce sunt spălați și tunși în mod forțat, comunicările secrete cu soția/părinții/frații.
Nici cei doi prizioneri, nici gardianul de la început nu sunt personajele principale ale filmului. Personajul principal apare după vreo treime. Este Bob Sands, personaj bazat pe realitate. În urma eșuării protestelor, acesta conduce o grevă a foamei în pușcărie. Pentru ca greva să funcționeze mai bine, prizionerii încep refuzul de a mâncă câte unul la 2 săptămâni distanță. Sands este primul. 66 de zile mai târziu moare în pușcărie. În această perioadă a fost votat ca membru al parlamentului britanic.
Dacă prima parte prezintă violența pușcăriei, tratamentul inuman pe care îl primesc pușcăriașii, și inclusiv uciderea de către un civil a gardianului de la începutul filmului. A doua parte o ia la un pas mai domol.
Sands are o discuție cu preotul/prietenul său, în care îi explică că va urma greva. Acesta fiind convins că e sinucidere fără rost nu vrea să-l asculte. Scena conține o dublă continuă de 17 minute, record mondial. Cei doi actori repetau scena și de 15 ori pe zi.
Ultima parte a filmului este greva în sine. Dialogul lipsește aproape complet. Îl vedem pe Sands dispărând sub ochii noștrii. Actorul a urmat o ultradietă, nu prea diferită de cea a lui Christian Bale din „The Machinist”, iar transformarea dintr-un tânăr bine făcut într-un schelet fără vlagă este prins pe peliculă.
Finalul poetic nu îl pot descrie decât frumos. Filmat într-un aspect ratio de 2.35:1, culori fade, sunete diminuate, imaginea lui Sands bântuind conștientul. În ultimele momente acesta își amintește de tânăra adolescență când era un tânăr maratonist. Îl vedem pe băiatul de 12 ani care era el, antrenându-se într-o pădure. Pe măsură ce întunericul îl cuprinde se întoarce spre cameră gândindu-se să se întoarcă, dar nu șovăie mult și se adâncește în întuneric; moment în care imaginea se întoarce la chipul lui Sands, pe patul din pușcărie, abia decedat.
Filmul a generat controverse din cauza reprezentării unor oameni, considerați de mulți criminali și teroriști, ca și eroi sensibili și martiri. Cu toate acestea a câștigat Camera d’Or la Cannes. Ca român nu am înțeles unele aspecte ale filmului, nefiind decât vag familiar cu luptele din Irlanda, dar nu pot regreta că l-am văzut.
Regie: Steve McQueen
Cu: Michael Fassbender, Stuart Graham, Helena Bereen, Liam Cunningham
Durata: 96 min
Locație: Marea Britanie/Irlanda
1981, în Belfast „the Troubles”(evenimentele violente pornite de IRA, Armata Provizorie a Irlandei Republicane) durează de aproape 20 de ani, o grevă a foamei civilă a eșuat, însă nu și fără victime, guvernul lui Thatcher e ferm pe poziție în a-i considera pe membrii IRA teroriști, și în pușcării membrii arestați protestează pentru a primii statutul de „prizioneri politici”.
Filmul începe cu un bărbat scufundându-și mâna însânerată în apă rece. Apoi același bărbat, acasă, se pregătește-te de servici, se îmbracă în haine de polițist, iese în curte, verifică sub mașină să nu fie bombe, sub ochii soției care îl privește îngrijorată de la geam; abia după ce el va porni și va ieși din câmpul vizual va pleca ea de acolo.
Trecem la un tânăr irlandez care tocmai a fost închis. Refuză să poarte „uniforma unui criminal”, este scris pe o listă de pușcăriași care refuză să coopereze. Se dezbracă, i se dă o pătură, și este condus într-o celulă unde este un alt prizonier îmbrăcat doar cu o pătură (protestul păturilor). Pereții celulei sunt acoperiți cu excremente, iar prizionerii refuză să se spele, să se tundă și să se radă (protestul mizeriei). Urmărim viața lor în inchisoare. Protestele, bătăile pe care le primesc în timp ce sunt spălați și tunși în mod forțat, comunicările secrete cu soția/părinții/frații.
Nici cei doi prizioneri, nici gardianul de la început nu sunt personajele principale ale filmului. Personajul principal apare după vreo treime. Este Bob Sands, personaj bazat pe realitate. În urma eșuării protestelor, acesta conduce o grevă a foamei în pușcărie. Pentru ca greva să funcționeze mai bine, prizionerii încep refuzul de a mâncă câte unul la 2 săptămâni distanță. Sands este primul. 66 de zile mai târziu moare în pușcărie. În această perioadă a fost votat ca membru al parlamentului britanic.
Dacă prima parte prezintă violența pușcăriei, tratamentul inuman pe care îl primesc pușcăriașii, și inclusiv uciderea de către un civil a gardianului de la începutul filmului. A doua parte o ia la un pas mai domol.
Sands are o discuție cu preotul/prietenul său, în care îi explică că va urma greva. Acesta fiind convins că e sinucidere fără rost nu vrea să-l asculte. Scena conține o dublă continuă de 17 minute, record mondial. Cei doi actori repetau scena și de 15 ori pe zi.
Ultima parte a filmului este greva în sine. Dialogul lipsește aproape complet. Îl vedem pe Sands dispărând sub ochii noștrii. Actorul a urmat o ultradietă, nu prea diferită de cea a lui Christian Bale din „The Machinist”, iar transformarea dintr-un tânăr bine făcut într-un schelet fără vlagă este prins pe peliculă.
Finalul poetic nu îl pot descrie decât frumos. Filmat într-un aspect ratio de 2.35:1, culori fade, sunete diminuate, imaginea lui Sands bântuind conștientul. În ultimele momente acesta își amintește de tânăra adolescență când era un tânăr maratonist. Îl vedem pe băiatul de 12 ani care era el, antrenându-se într-o pădure. Pe măsură ce întunericul îl cuprinde se întoarce spre cameră gândindu-se să se întoarcă, dar nu șovăie mult și se adâncește în întuneric; moment în care imaginea se întoarce la chipul lui Sands, pe patul din pușcărie, abia decedat.
Filmul a generat controverse din cauza reprezentării unor oameni, considerați de mulți criminali și teroriști, ca și eroi sensibili și martiri. Cu toate acestea a câștigat Camera d’Or la Cannes. Ca român nu am înțeles unele aspecte ale filmului, nefiind decât vag familiar cu luptele din Irlanda, dar nu pot regreta că l-am văzut.
Da da da, I know, I know, I suck
Am fost un blogger rău, bad blogger, bad blogger, sit!
De vreo lună nu am mai postat nimic în afară de citate și poze, care ar fi putut fi postate de oricine. Rușine!
Dar uite ca mă pun pe treabă. O să mă pun pe posturi serioase. La categoria „reclamă” vroiam să postez ceva din iunie.
În plus, dacă alții postează despre cărțile pe care le citesc, să postez și eu ceva la care mă pricep. De când m-am mutat în Cambridge am văzut o groază de filme, așa că voi face de acum review-uri la filmele pe care le văd(și la cele pe care le-am vazut până acum), considerând că asta vreau să fac într-o zi ca și slujbă.
O altă categorie de posturi la care mă tot gândeam e una nostalgică. Acum ceva vreme circula pe net „o scrisoare generației noastre”, în care se descriau diferențele între adolescenții de azi(care au net, mobile și beau cola) și cei din anii ’90 (care aveau Beverly Hills, se jucau ascunsa în fața blocului și beau suc de la tec). Deși sunt mai tânar cu 3-4 ani decât acea generație, îmi amintesc totuși de unele din acele lucruri. Al doilea lucru care m-a pornit pe drumul nostalgiei era un post de pe un blog unde cineva scria de Sailer Moon. Multe lume se miră când spun că am învățat germană de la TV. Când eram mic petreceam ore întregi cu desenele de pe RTL2, pe vremea când încă nu erau animeuri, și Happy Tree Friends sau chiar Dexter’s Lab. Așa ca am să postez intro-urile de la acele desene, gasite cu greu pe youtube(nu le mai știu titlurile) în speranța că există printre voi unii care să-și amintească de ele.
Am să încep cu unul din primii pe care mi amintesc, unu de care și sora-mea știe, deși nu vorbea nici atunci nici acum germană:
De vreo lună nu am mai postat nimic în afară de citate și poze, care ar fi putut fi postate de oricine. Rușine!
Dar uite ca mă pun pe treabă. O să mă pun pe posturi serioase. La categoria „reclamă” vroiam să postez ceva din iunie.
În plus, dacă alții postează despre cărțile pe care le citesc, să postez și eu ceva la care mă pricep. De când m-am mutat în Cambridge am văzut o groază de filme, așa că voi face de acum review-uri la filmele pe care le văd(și la cele pe care le-am vazut până acum), considerând că asta vreau să fac într-o zi ca și slujbă.
O altă categorie de posturi la care mă tot gândeam e una nostalgică. Acum ceva vreme circula pe net „o scrisoare generației noastre”, în care se descriau diferențele între adolescenții de azi(care au net, mobile și beau cola) și cei din anii ’90 (care aveau Beverly Hills, se jucau ascunsa în fața blocului și beau suc de la tec). Deși sunt mai tânar cu 3-4 ani decât acea generație, îmi amintesc totuși de unele din acele lucruri. Al doilea lucru care m-a pornit pe drumul nostalgiei era un post de pe un blog unde cineva scria de Sailer Moon. Multe lume se miră când spun că am învățat germană de la TV. Când eram mic petreceam ore întregi cu desenele de pe RTL2, pe vremea când încă nu erau animeuri, și Happy Tree Friends sau chiar Dexter’s Lab. Așa ca am să postez intro-urile de la acele desene, gasite cu greu pe youtube(nu le mai știu titlurile) în speranța că există printre voi unii care să-și amintească de ele.
Am să încep cu unul din primii pe care mi amintesc, unu de care și sora-mea știe, deși nu vorbea nici atunci nici acum germană:
miercuri, 12 noiembrie 2008
duminică, 9 noiembrie 2008
Field trip
Sondheim a spus: „There’s no place like London!”, ceea ce e adevărat și minunat, dar pe de altă parte, bine face.
miercuri, 5 noiembrie 2008
marți, 28 octombrie 2008
duminică, 26 octombrie 2008
Probably one of the most intelligent things I've heard recently
"You can't zip three zips and you can't boing a zap."
~Lotti
~Lotti
miercuri, 22 octombrie 2008
The Skull
On the table, in my room, there is a skull. Everybody keeps telling me it is ugly, and that I should get rid of it, and that it is not proper for a nine year old to have a skull on his desk. They are telling it to me almost as often as they are telling me that I am a good-for-nothing, who does nothing right.
They think I stumbled upon the skull, but I knew exactly where it was when I dug it out, for it is the skull of my father. Nobody knows of this, not even my mother...poor thing, still thinks father left us. But that is not the way it was, no!
No, I was not there when my father died, nor when he was buried. How then did I know where to find his skull? One day a drunk man I've never seen before came up to me on the street and told me: "I knows who ya are. Ya don't knows me, bo' I knows ya. I knows ya well, ya lil' bastard, 'cause I killed ya pop. Aye! An' ya look just like'em! Killed'em and burried'im in the garden of the o' mill, unda' the oak tree."
So I went straight to the old mill, and dug out my poor father's remains, and took his skull. Took it home and put it on my desk.
From now on I won't be a good-for-nothing any more, from now on I'll do things right, because from now on I'll be under the vigilent eyes of my father.
They think I stumbled upon the skull, but I knew exactly where it was when I dug it out, for it is the skull of my father. Nobody knows of this, not even my mother...poor thing, still thinks father left us. But that is not the way it was, no!
No, I was not there when my father died, nor when he was buried. How then did I know where to find his skull? One day a drunk man I've never seen before came up to me on the street and told me: "I knows who ya are. Ya don't knows me, bo' I knows ya. I knows ya well, ya lil' bastard, 'cause I killed ya pop. Aye! An' ya look just like'em! Killed'em and burried'im in the garden of the o' mill, unda' the oak tree."
So I went straight to the old mill, and dug out my poor father's remains, and took his skull. Took it home and put it on my desk.
From now on I won't be a good-for-nothing any more, from now on I'll do things right, because from now on I'll be under the vigilent eyes of my father.
luni, 20 octombrie 2008
The gravediggers
The first snowflakes of the winter started falling, while the old man was shoveling and the two strangers kept talking in their weird language. It didn’t sound like any language the man had heard before. But what bothered him was the calmness of their voices, as if they were not just desecrating a grave.
Snow came late this year, the third day of December had already past; but it was a sunny autumn, and even now it was pretty warm for the time of the year, yet the ground was still nearly frozen, and the old man dug with no ease.
‘Do you know that this is called grave desecration, and that it is a sin?’
‘If anyone will go to hell, that’s going to be you, because you are the one digging…and if you want the money, you better not stop digging.’
He didn’t like it, but he needed the money, and even though the work was hard, he has been a working man all his life, and this job would earn him more than six month’s worth of pension. He needed the money, since it was the first winter in a long time, which he would spend alone, his wife having died just months ago. There still were his children, but one was in the U.S and the other in France. Not having heard from them in a while, he had to take care of himself.
He didn’t like it one bit. From the beginning. How they came to him; just knocking on his door, and then as he opened just telling him that he had some work to do in the graveyard. Not asking him, informing him, the way you ask for a coffee at the café. But he did not argue, just took his shovel and followed them.
Three hours it took him to get to the coffin, with no help from the other two.
‘And now?’
‘Open it!’
Now this he really didn’t like. He didn’t even whose grave it was, not being able to decipher the worn out name in the dark, even though his vision was rather good for someone his age. He wanted to just say “No”, but the struggle to get this far had made him curios, so he opened the coffin with his shovel.
It was empty.
Or so it seemed. There was in fact a small piece of paper. The old man picked it up and read it:
“Petrescu Gheorghe Ioan
b. 5th Oct 1939-d. 4th Dec 2004”
‘But this is my name and my birthday…and today’s date…’ turning towards the men ‘What the…?’
One of them was holding a gun pointed at the old man. He pulled the trigger and the corpse fell right into the coffin. The other man took out a pen and a notebook, and drew a horizontal line on the paper.
‘Last one this week, let’s finish it!’
The other took the shovel from the old man’s hand, closed the coffin again, and in a few minutes covered the grave.
Snow came late this year, the third day of December had already past; but it was a sunny autumn, and even now it was pretty warm for the time of the year, yet the ground was still nearly frozen, and the old man dug with no ease.
‘Do you know that this is called grave desecration, and that it is a sin?’
‘If anyone will go to hell, that’s going to be you, because you are the one digging…and if you want the money, you better not stop digging.’
He didn’t like it, but he needed the money, and even though the work was hard, he has been a working man all his life, and this job would earn him more than six month’s worth of pension. He needed the money, since it was the first winter in a long time, which he would spend alone, his wife having died just months ago. There still were his children, but one was in the U.S and the other in France. Not having heard from them in a while, he had to take care of himself.
He didn’t like it one bit. From the beginning. How they came to him; just knocking on his door, and then as he opened just telling him that he had some work to do in the graveyard. Not asking him, informing him, the way you ask for a coffee at the café. But he did not argue, just took his shovel and followed them.
Three hours it took him to get to the coffin, with no help from the other two.
‘And now?’
‘Open it!’
Now this he really didn’t like. He didn’t even whose grave it was, not being able to decipher the worn out name in the dark, even though his vision was rather good for someone his age. He wanted to just say “No”, but the struggle to get this far had made him curios, so he opened the coffin with his shovel.
It was empty.
Or so it seemed. There was in fact a small piece of paper. The old man picked it up and read it:
“Petrescu Gheorghe Ioan
b. 5th Oct 1939-d. 4th Dec 2004”
‘But this is my name and my birthday…and today’s date…’ turning towards the men ‘What the…?’
One of them was holding a gun pointed at the old man. He pulled the trigger and the corpse fell right into the coffin. The other man took out a pen and a notebook, and drew a horizontal line on the paper.
‘Last one this week, let’s finish it!’
The other took the shovel from the old man’s hand, closed the coffin again, and in a few minutes covered the grave.
vineri, 17 octombrie 2008
duminică, 12 octombrie 2008
Sunny side of Global Warming
E mijlocul lui octombrie, sunt în Cambridge, în ploioasa Anglie, și stau în curte, fără tricou, făcând plajă, gândindu-mă că e abia August.
sâmbătă, 11 octombrie 2008
joi, 9 octombrie 2008
luni, 6 octombrie 2008
sâmbătă, 4 octombrie 2008
vineri, 3 octombrie 2008
miercuri, 1 octombrie 2008
Trist?
„Noi nu suntem aici ca și turiști ci ca viitori locatari.”
~Bogdan, despre recenta excursie la Londra~
~Bogdan, despre recenta excursie la Londra~
duminică, 28 septembrie 2008
sâmbătă, 27 septembrie 2008
joi, 25 septembrie 2008
De Niro vs. De Niro
În opoziție voi pune mai degrabă două din filmele lui, nu pe el împortiva sinelui. Filmele se numără printre cele mai apreciate ale sale, și sunt de mai la începutul carierei: “Deer Hunter”, pe care l-am văzut ieri și “Raging Bull” pe care l-am văzut azi.
Treaba e că, să fiu sincer, nu mi-a plăcut ‘dragul vânător’, în ciuda castului fenomenal(Robert De Niro, Meryl Streep, John Savage, debutul magnific a lui Christopher Walken, și mult prea devreme decedatul John Cazale); da, rușine să-mi fie, e un sacrilegiu. Dar sincer, filmul e exagerat, și deși are unele momente emoționante(adică finalul), sau șocante(de astfel de momente nu duce lipsă) și unele momente care te țin la marginea scaunului, este în general cam insipid. Poate că din punct de vedere fizic a fost cel mai extenuant rol a lui De Niro, și poate că scena de la spital a fost cea mai emoționantă din întreaga-I carieră, dar NU AM FOST IMPRESIONAT. Personajele nu sunt dezvoltate, acțiunea are noimă, dar firul acțiunii e slăbuț construit, iar dacă Cimino a vrut să transmită vreun mesaj Anti-Vietnam, precum Kubrick și Stone, îmi pare rău, nu l-am prins. Dar să rămânem la De Niro. Nu zic că nu a jucat bine, a jucat foarte bine rolul; însă nu prea a avut ce juca; personakul cam bate pasul pe loc; la început e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep, la mijloc la fel, și la final la fel, exceptând o scurtă scenă. Așa actori și nu îi folosești. Nu se exploatează tensiunea De Niro-Street-Walken; nu se prezintă evoluția lui Walken și Savage după spital, Cazale e aproape degeaba acolo, what the fuck man? Cică Meryl Streep a improvizat mare parte din replicile ei…care replici? Femeia aia a zis cumva ceva pe tot parcursul filmului?
Ideea e că De Niro a jucat excelent un rol, care dacă ar fi fost jucat sec de un actor mediocru, nu prea ar fi făcut diferență pentru film.
Pe de altă parte avem “Raging Bull”, aici De Niro are loc să joace, aici De Niro e De Niro. Personajul e complex, un anti-erou, nu prea deștept dar care știe ce vrea. Începe furios, se îndrăgostește, este ros continuu de gelozie, ceea ce îl va face paranoic și îl va îndepărta de cei dragi, ajunge la vârf și decade într-o stare umilitoare.
Aici avem un De Niro sexy, cu bicepși și abdomene, și un De Niro mai gras decât îl vom mai vedea vreodată. Dar nu doar schimbările fizice sunt de remarcat, ci naturalețea personajului, care trece dintr-o extremă în altă în câteva secunde, de la furios la drăgăstos și dornic de iertare, de la mândru la plângând în hohote, de la mânie aproape nebunească (amintind un pic de Jack Nicholson în „One flew over the cuckoo’s nest” sau Brad Pitt în „12 Monkeys”) la autocompătimire. Dar cel mai mult m-a impresionat e felul în care se face neplăcut publicului. Robin Williams a zis: “If you put Robert De Niro in a drier you get Al Pacino”, păi, nu te poți uita la film fără să-ți zboare gândul la “Scarface” și Tony Montana; ambii pornesc de jos, ambii ajung sus, pierd pe cei dragi în proces și apoi se prăbușesc. Atât Pacino cât și De Niro au construit personaje pe care să le urăști, însă cel din urmă a facut-o mai credibil, mai subtil, fără bani mulți, fără arme, fără vile, fără droguri, ci prin însuși felul lui de a fi. El chiar te face să crezi că ai nevoie de oameni ca el, ca să îi arăți cu degetul și să zici, “ăla e tipul rău!”. De aceea de la el și înveți ceva, și de aceea pe el îl și compătimești.
Treaba e că, să fiu sincer, nu mi-a plăcut ‘dragul vânător’, în ciuda castului fenomenal(Robert De Niro, Meryl Streep, John Savage, debutul magnific a lui Christopher Walken, și mult prea devreme decedatul John Cazale); da, rușine să-mi fie, e un sacrilegiu. Dar sincer, filmul e exagerat, și deși are unele momente emoționante(adică finalul), sau șocante(de astfel de momente nu duce lipsă) și unele momente care te țin la marginea scaunului, este în general cam insipid. Poate că din punct de vedere fizic a fost cel mai extenuant rol a lui De Niro, și poate că scena de la spital a fost cea mai emoționantă din întreaga-I carieră, dar NU AM FOST IMPRESIONAT. Personajele nu sunt dezvoltate, acțiunea are noimă, dar firul acțiunii e slăbuț construit, iar dacă Cimino a vrut să transmită vreun mesaj Anti-Vietnam, precum Kubrick și Stone, îmi pare rău, nu l-am prins. Dar să rămânem la De Niro. Nu zic că nu a jucat bine, a jucat foarte bine rolul; însă nu prea a avut ce juca; personakul cam bate pasul pe loc; la început e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep, la mijloc la fel, și la final la fel, exceptând o scurtă scenă. Așa actori și nu îi folosești. Nu se exploatează tensiunea De Niro-Street-Walken; nu se prezintă evoluția lui Walken și Savage după spital, Cazale e aproape degeaba acolo, what the fuck man? Cică Meryl Streep a improvizat mare parte din replicile ei…care replici? Femeia aia a zis cumva ceva pe tot parcursul filmului?
Ideea e că De Niro a jucat excelent un rol, care dacă ar fi fost jucat sec de un actor mediocru, nu prea ar fi făcut diferență pentru film.
Pe de altă parte avem “Raging Bull”, aici De Niro are loc să joace, aici De Niro e De Niro. Personajul e complex, un anti-erou, nu prea deștept dar care știe ce vrea. Începe furios, se îndrăgostește, este ros continuu de gelozie, ceea ce îl va face paranoic și îl va îndepărta de cei dragi, ajunge la vârf și decade într-o stare umilitoare.
Aici avem un De Niro sexy, cu bicepși și abdomene, și un De Niro mai gras decât îl vom mai vedea vreodată. Dar nu doar schimbările fizice sunt de remarcat, ci naturalețea personajului, care trece dintr-o extremă în altă în câteva secunde, de la furios la drăgăstos și dornic de iertare, de la mândru la plângând în hohote, de la mânie aproape nebunească (amintind un pic de Jack Nicholson în „One flew over the cuckoo’s nest” sau Brad Pitt în „12 Monkeys”) la autocompătimire. Dar cel mai mult m-a impresionat e felul în care se face neplăcut publicului. Robin Williams a zis: “If you put Robert De Niro in a drier you get Al Pacino”, păi, nu te poți uita la film fără să-ți zboare gândul la “Scarface” și Tony Montana; ambii pornesc de jos, ambii ajung sus, pierd pe cei dragi în proces și apoi se prăbușesc. Atât Pacino cât și De Niro au construit personaje pe care să le urăști, însă cel din urmă a facut-o mai credibil, mai subtil, fără bani mulți, fără arme, fără vile, fără droguri, ci prin însuși felul lui de a fi. El chiar te face să crezi că ai nevoie de oameni ca el, ca să îi arăți cu degetul și să zici, “ăla e tipul rău!”. De aceea de la el și înveți ceva, și de aceea pe el îl și compătimești.
miercuri, 24 septembrie 2008
Noaptea
Nu aș fi crezut că la peste 19 ani umbrele copacilor aruncate de lună pe fereastră încă pot fi la fel de neliniștitoare ca atunci când eram copil.
marți, 23 septembrie 2008
Reclamă(filme)
De câteva zile m-am pus iar la uitat serios la filme. Am văzut și filme care vreau să le văd demult (“Motorcycle Diaries”, “Full Metal Jacket”(vreau să văd săptămâna asta cele 4 filme de bază despre Vietnam: “Full Metal Jacket”, “Platoon”, “Deer Hunter” care încă nu le-am văzut și “Apocalypse Now” la care am văzut varianta Redux) foarte recomandabile amândouă), însă am avut și foarte plăcuta supriză de a descoperi două filme de care nu auzisem.
La primul nu a fost surprinzător că era necunoscut, nici acum nu știu cum îi cheamă pe vreun actor sau pe tânăra care e scriitoarea, regizoarea și actrița principală. Pelicula, care se intitulează “You and me and everyone we know”(2005), este o comedie/dramă despre relații…de tot felul. Iar deși este un film antimainstream, antihollywood, independent, low-budget, de începător, nu este deloc plictisitor, sau kitsch sau previzibil. Te amuză, te surprinde, te face să gândești, și nu regreți o secundă că te-ai uitat la el.
La al doilea film m-a surprins însă că nu am auzit măcar de el. Cu Johnny Depp în rolul principal, iar restul castului la același nivel: Billy Bob Thorton, Iggy Pop, John Hurt, Alfred Molina, Robert Mitchum, Gabriel Byrne. Poate din cauză că e alb-negru, poate din cauza că Jim Jarmush l-a regizat, acest film din 1995 nu a primit atenția pe care a meritat-o. Mă refer la “Dead Man”, un western poetic despre un om care trebuie să facă o călătorie fizică și spiritual pentru a deveni alt om. Filmul, nerecomandat sub 18 ani, prezintă privitorului imagini violente alternate de peisaje minunate, pe fundalul întelepciunii indiene combinate cu filozofia de vest.
Dacă se întâmplă să-mi urmați sfatul și să vă uitați la vreunul din filme, nu ezitați să-mi dați un comment cu feedback.
PS: dacă vă uitați la “Dead Man” nu strică să știți ca în Anglia a trăit în sec 18 un poet pe nume William Blake.
La primul nu a fost surprinzător că era necunoscut, nici acum nu știu cum îi cheamă pe vreun actor sau pe tânăra care e scriitoarea, regizoarea și actrița principală. Pelicula, care se intitulează “You and me and everyone we know”(2005), este o comedie/dramă despre relații…de tot felul. Iar deși este un film antimainstream, antihollywood, independent, low-budget, de începător, nu este deloc plictisitor, sau kitsch sau previzibil. Te amuză, te surprinde, te face să gândești, și nu regreți o secundă că te-ai uitat la el.
La al doilea film m-a surprins însă că nu am auzit măcar de el. Cu Johnny Depp în rolul principal, iar restul castului la același nivel: Billy Bob Thorton, Iggy Pop, John Hurt, Alfred Molina, Robert Mitchum, Gabriel Byrne. Poate din cauză că e alb-negru, poate din cauza că Jim Jarmush l-a regizat, acest film din 1995 nu a primit atenția pe care a meritat-o. Mă refer la “Dead Man”, un western poetic despre un om care trebuie să facă o călătorie fizică și spiritual pentru a deveni alt om. Filmul, nerecomandat sub 18 ani, prezintă privitorului imagini violente alternate de peisaje minunate, pe fundalul întelepciunii indiene combinate cu filozofia de vest.
Dacă se întâmplă să-mi urmați sfatul și să vă uitați la vreunul din filme, nu ezitați să-mi dați un comment cu feedback.
PS: dacă vă uitați la “Dead Man” nu strică să știți ca în Anglia a trăit în sec 18 un poet pe nume William Blake.
luni, 22 septembrie 2008
Poker Night
Nu m-aș fi gândit singur să scriu despre așa asta, dar pentru că am promis, și pentru că e un (redescoperit) past-time al tineretului din România, voi posta despre serile de Poker (Texas Hold’em, altfel nu se poate) pe care am avut plăcerea să le apuc. Iar pentru că amintirile sunt vagi, iar în momentul de față sunt la a doua bere englezească de 8,5% alcool, nu va fi extrem de detaliat.
Am învățat să joc poker la o vârstă cam târzie…18 ani…și un pic. Au încercat alții să mă învețe și mai demult, doar că fără succes(cred că din cauza că nimeni nu poate ține minte mâinile din prima, și nimeni nu s-a obosit să mi le scrie). Așa că nu am reușit să învăț până nu am dat de everestpoker.net(yep). De acolo nu a durat mult până la a juca live.
Prima seara a fost la Scîr. Eram eu, el, Sopa și prietenă-sa. Scîr nu știa să joace, dar l-am învățat, și futu-l în gură, câștiga nebunul, deși nu mai țin minte cine a câștigat per total în acea noapte.
Ceea ce trebuie să înțelegeți, e că nopțile de poker implică de obicei mult alcool, ceea ce face ca metodele de joc să varieze de la oră la oră, ceea ce schimbă și influența norocului; dacă la ora 12 calculezi posibilatea ta și a celorlalți să facă o mână bună și abia după aia pariezi, la ora 3 deja bagi All-in după primele 2 cărți(și culmea mai și câștigi).
Acum e 5:23 și sunt cam amețit, ca la poker night. Nopțile de poker durează, chiar daca încep la 22 se termină abia pe la 6.
A doua noapte a fost tot la Scîr. De data asta nu mai erau Sopa și prietena, cu Sopa nu e fain să joci pe bani. Da, jucăm pe bani. La început e un buy-in de 5 lei, pentru care primești o sumă în bani de monopoly sau chipsuri de poker, și care o poți reînnoi în prima oră de joc pentru încă 5 lei, după prima oră însă dacă ai ieșit ai ieșit. La început se pariază puțin, sumele cresc pe măsură ce iese lumea din joc, sau ce trece timpul. Eram din nou eu, Scîr evident, Palade(Cami a venit mai târziu, dar doar ca și good luck charm pentru el, era înainte ca ei doi să se “despartă”), gemenii, Rutzky, și Marqui. Primul a ieșit unul din gemeni, din cauza mea, că a chemat all-in și am jucat(singurul) și l-am luat. După aia a urmat o pauză de youtube, în care fiecare punea chestii care i se păreau super tari, dar care cam plictiseau pe restul(o chestie obligatorie la pokernight). După aia am ieșit destul de repede căci băusem cam multă bere, și vin și șampanie și vodkă. Cred că la final a căștigat Scîr, oricum eu eram ori la baie borând, ori dormind. Chestie bună din acea seară, Rutzky și Marqui au pus să ascultăm melodii din Greatest 100 Guitar Solos, și acolo am descoperit Maggot Brain. Tot în noaptea aia am aflat că sunt un ungur zgârcit(de la Rutzky și Palade) pentru că toți erau de acord ca cel care câștigă banii să mai ia de băut, mai puțin eu. Adică dacă tot i-am câștigat să fie câștigați. De băut punem separat. Oricum cine mai are chef de băut la 6 dimineața?
Între timp am început să jucăm poker la școală, în pauze. Ceilalți știau să joace de mai demult, dar eu le-am trezit, întâmplător pasiunea. Jucam pe mame, surori și prietene. Le-am câștigat pe Adriana și pe Sandra, dar le-am returnat, ca băiat bun ce sunt. După aia am început să chiulim și să jucăm poker în cafenele pe chibrite, fiecare primea 2 pachete, ceea ce enerva la culme chelnerițele pentru că evident nimeni nu aduna chibritele la final.
Au mai fost nopți, la Ronnie, la cabană, și ultima dată la mine la casă, unde am jucat bine, până am rămas doar cu Ghiță care m-a cam futut, dar nu mai țin bine minte.
Ultima noapte o țin cât de cât minte. A avut loc cu căteva zile înainte să plec. La Marqui acasă, căci era singur. Eram eu, el, Scîr, Palade și gemenii. Aveam gin, și vin și bere, și tonic, duh(fără gin tonic eu nu joc). Scîr, futu-l în gură din nou, tot avea full house-uri, dar nu își dădea seama(nu înțeleg nici acum de ce îl atenționam noi), oricum nu a rezistat prea mult. A fost și pauză de youtube în care, culmea, am văzut chestii chiar tari, și a fost și necesara muzică bună. Din nou a ieșit unul din gemeni, din nou din cauza mea, deși nu știu dacă același. Eu aveam 3 și 7 și mă simțeam norocos, el avea 2 ași. A urmat un 5 un 6 și încă un 5, la ultima mână a întrat 4le și l-am bătut. Am fost înjurat. Au ieșit pe rând celălalt geamăn, și Scîr. Au mai rămas să vadă din joc. Scîr s-a îmbătat așa de tare încăt a borât, ceea ce eu nu l-am mai văzut făcând.
Cei trei au plecat. Am rămas eu cu Marqui și cu Palade care era rangă, vorbea încontinuu de cât de dor îi va fi de noi, după care a pierdut și s-a culcat…oricumera cam enervant așa beat.
Aveam mult mai puțin bani decât M., dar am jucat bine. Am băgat 2 All-inuri, și am câștigat. În ultima rundă el nu mai avea nici măcar destui bani să bage small-blindul, i-am dat eu diferența. a propus ca tura asta să fie jucată pentru toți banii…nu am fost așa de prost. Am zis că jucăm totul pe față.
Împărțire: el: 3 și 7, mână mea norocoasă de înainte. Eu 3 și K, deja sunt în avantaj. Pe jos: un K, yes, încă un K, super, și încă un K(el a făcut cărțile) prea tare, nici o șansă să câștige, Yeah Baby. Am cam urlat de bucurie.
Am să scriu mâine finalul și am să verific textul…sunt prea dus. Ora 6 am, GMT, PiNk Floyd-Wish You were Here. Too much beer.
Banii i-am împărțit egal, mai puțin partea lui care o am câștigat-o de la el. A celorlalți i-am câștigat amândoi. A urmat o țigară, de victorie pentru unii și de înfrângere pentru alții. Era sec. Urma să plec în 2 zile. Bucuria era amestecată cu…nu cu tristețe da regret. Nu prea aveam cuvinte așa că ne-am culcat. S-a terminat ultima seara de poker...
Ora 10:44 GMT, Beatles-Let it Be. Not enough beer.
Am învățat să joc poker la o vârstă cam târzie…18 ani…și un pic. Au încercat alții să mă învețe și mai demult, doar că fără succes(cred că din cauza că nimeni nu poate ține minte mâinile din prima, și nimeni nu s-a obosit să mi le scrie). Așa că nu am reușit să învăț până nu am dat de everestpoker.net(yep). De acolo nu a durat mult până la a juca live.
Prima seara a fost la Scîr. Eram eu, el, Sopa și prietenă-sa. Scîr nu știa să joace, dar l-am învățat, și futu-l în gură, câștiga nebunul, deși nu mai țin minte cine a câștigat per total în acea noapte.
Ceea ce trebuie să înțelegeți, e că nopțile de poker implică de obicei mult alcool, ceea ce face ca metodele de joc să varieze de la oră la oră, ceea ce schimbă și influența norocului; dacă la ora 12 calculezi posibilatea ta și a celorlalți să facă o mână bună și abia după aia pariezi, la ora 3 deja bagi All-in după primele 2 cărți(și culmea mai și câștigi).
Acum e 5:23 și sunt cam amețit, ca la poker night. Nopțile de poker durează, chiar daca încep la 22 se termină abia pe la 6.
A doua noapte a fost tot la Scîr. De data asta nu mai erau Sopa și prietena, cu Sopa nu e fain să joci pe bani. Da, jucăm pe bani. La început e un buy-in de 5 lei, pentru care primești o sumă în bani de monopoly sau chipsuri de poker, și care o poți reînnoi în prima oră de joc pentru încă 5 lei, după prima oră însă dacă ai ieșit ai ieșit. La început se pariază puțin, sumele cresc pe măsură ce iese lumea din joc, sau ce trece timpul. Eram din nou eu, Scîr evident, Palade(Cami a venit mai târziu, dar doar ca și good luck charm pentru el, era înainte ca ei doi să se “despartă”), gemenii, Rutzky, și Marqui. Primul a ieșit unul din gemeni, din cauza mea, că a chemat all-in și am jucat(singurul) și l-am luat. După aia a urmat o pauză de youtube, în care fiecare punea chestii care i se păreau super tari, dar care cam plictiseau pe restul(o chestie obligatorie la pokernight). După aia am ieșit destul de repede căci băusem cam multă bere, și vin și șampanie și vodkă. Cred că la final a căștigat Scîr, oricum eu eram ori la baie borând, ori dormind. Chestie bună din acea seară, Rutzky și Marqui au pus să ascultăm melodii din Greatest 100 Guitar Solos, și acolo am descoperit Maggot Brain. Tot în noaptea aia am aflat că sunt un ungur zgârcit(de la Rutzky și Palade) pentru că toți erau de acord ca cel care câștigă banii să mai ia de băut, mai puțin eu. Adică dacă tot i-am câștigat să fie câștigați. De băut punem separat. Oricum cine mai are chef de băut la 6 dimineața?
Între timp am început să jucăm poker la școală, în pauze. Ceilalți știau să joace de mai demult, dar eu le-am trezit, întâmplător pasiunea. Jucam pe mame, surori și prietene. Le-am câștigat pe Adriana și pe Sandra, dar le-am returnat, ca băiat bun ce sunt. După aia am început să chiulim și să jucăm poker în cafenele pe chibrite, fiecare primea 2 pachete, ceea ce enerva la culme chelnerițele pentru că evident nimeni nu aduna chibritele la final.
Au mai fost nopți, la Ronnie, la cabană, și ultima dată la mine la casă, unde am jucat bine, până am rămas doar cu Ghiță care m-a cam futut, dar nu mai țin bine minte.
Ultima noapte o țin cât de cât minte. A avut loc cu căteva zile înainte să plec. La Marqui acasă, căci era singur. Eram eu, el, Scîr, Palade și gemenii. Aveam gin, și vin și bere, și tonic, duh(fără gin tonic eu nu joc). Scîr, futu-l în gură din nou, tot avea full house-uri, dar nu își dădea seama(nu înțeleg nici acum de ce îl atenționam noi), oricum nu a rezistat prea mult. A fost și pauză de youtube în care, culmea, am văzut chestii chiar tari, și a fost și necesara muzică bună. Din nou a ieșit unul din gemeni, din nou din cauza mea, deși nu știu dacă același. Eu aveam 3 și 7 și mă simțeam norocos, el avea 2 ași. A urmat un 5 un 6 și încă un 5, la ultima mână a întrat 4le și l-am bătut. Am fost înjurat. Au ieșit pe rând celălalt geamăn, și Scîr. Au mai rămas să vadă din joc. Scîr s-a îmbătat așa de tare încăt a borât, ceea ce eu nu l-am mai văzut făcând.
Cei trei au plecat. Am rămas eu cu Marqui și cu Palade care era rangă, vorbea încontinuu de cât de dor îi va fi de noi, după care a pierdut și s-a culcat…oricumera cam enervant așa beat.
Aveam mult mai puțin bani decât M., dar am jucat bine. Am băgat 2 All-inuri, și am câștigat. În ultima rundă el nu mai avea nici măcar destui bani să bage small-blindul, i-am dat eu diferența. a propus ca tura asta să fie jucată pentru toți banii…nu am fost așa de prost. Am zis că jucăm totul pe față.
Împărțire: el: 3 și 7, mână mea norocoasă de înainte. Eu 3 și K, deja sunt în avantaj. Pe jos: un K, yes, încă un K, super, și încă un K(el a făcut cărțile) prea tare, nici o șansă să câștige, Yeah Baby. Am cam urlat de bucurie.
Am să scriu mâine finalul și am să verific textul…sunt prea dus. Ora 6 am, GMT, PiNk Floyd-Wish You were Here. Too much beer.
Banii i-am împărțit egal, mai puțin partea lui care o am câștigat-o de la el. A celorlalți i-am câștigat amândoi. A urmat o țigară, de victorie pentru unii și de înfrângere pentru alții. Era sec. Urma să plec în 2 zile. Bucuria era amestecată cu…nu cu tristețe da regret. Nu prea aveam cuvinte așa că ne-am culcat. S-a terminat ultima seara de poker...
Ora 10:44 GMT, Beatles-Let it Be. Not enough beer.
joi, 18 septembrie 2008
W.
Nu, nu mă refer la mult mediatizatul(la vremea lui), neterminatul și de mult uitatul “Project W.”, mă refer la alt film care poartă această literă ca titlu. Un film american. La ce vă gândiți când auziți inițiala W.(mai ales daca e citită chiar și la știrile autohtone ca și 'dabel-iu'). Nimic? Și dacă e G. W. B.?
Dap, George W. Bush și-a primit propriul film(wikipedia, oficial, imdb). Ok, a mai avut filme despre el, “Fahrenheit 9/11” ar fi o idee, dar de această dată nu e documentar sau parodie, ci un adevărat biopic, cu un actor interpretându-l (Josh Brolin: “No country for old man”).
Efectiv va fi o dramă(maram obiectivă) de genul “The Queen”(culmea filmele împart un personaj Tony Blair, și un actor).
Singura întrebare e: de ce? Doamne, de ce? Ok, e actualul președinte, e figură cu importanță istorică în secolul 21, a avut 2 mandate, dar toate astea sunt valabile și pentru Clinton, și el nu a avut biopic. E primul președinte american despre care s-a făcut un film cât e încă președinte. La Nixon și la Kennedy a durat 30 de ani…dar erau totuși Nixon și Kennedy…și trecuseră 30 de ani…nu cred că dacă s-ar fi propus acest film peste 20 ani, l-ar mai fi făcut cineva.
De ce Bush? De ce(scuza-ți limbajul) în pula mea Bush? Cine e BUSH? Un președinte despre care lumea s-a mirat că a ieșit prima dată și a reușit să iasă și a doua oară. Un om recunoscut universal idiot…
De ce merită el un film? Și nu orice film, ci un film de Oliver Stone cu un cast minunat. De ce nu George Carlin? Măcar e mort. De ce nu Pink Floyd? De ce nu Steve Irwin chiar…
Nu am idei coerente…sunt doar nervos.
Hollywood nu s-ar fi putut coborî mai jos în exploatarea subiectelor importante pur istoric, aducătoare de public, dar irelevante din punct de vedere al filmografiei. Biopicurile sunt și așa filme slabe(da, nu mi-a plăcut nici “Ray”, nici “The Doors” și nici altele de genul), dar acum se trece granița spre grotesc…
Ps: partea cea mai tâmpită? Am să mă duc să îl văd, sunt prea curios cât de prost poate fi.
miercuri, 17 septembrie 2008
marți, 16 septembrie 2008
Mantra
I will go through this, and survive!
I will go through this, not unharmed, but with lessons well learned from harms!
I will go through this, not victorious, but wiser!
Victory is ilussion, the aim is to live!
And I shall!
I will go through this, not unharmed, but with lessons well learned from harms!
I will go through this, not victorious, but wiser!
Victory is ilussion, the aim is to live!
And I shall!
marți, 9 septembrie 2008
2000 km de casă
Alți oameni. Alte case. Alta limbă. Altă cultură. Aceeași foame. Aceeași sete. Acelaș somn. Totul s-a schimbat. Eu am rămas la fel. Asta e bine.
duminică, 7 septembrie 2008
La revedere/Adio
„La revedere“ e un fel de “ne vedem joi”, „Rămas bun/Adio“ e „nu ne mai vedem niciodată“. Vreau ceva de mijloc, „ne vedem mai încolo, sau deloc“.
vineri, 5 septembrie 2008
Beţia
E bună, dar până la un punct. Cunoaşterea acelei limite proprii face diferenţa între cei slabi şi cei puternici. O înghiţitură poate schimbă tot.
Reclamă (Melange Café)
Melange-ul cu siguranță nu mai e o noutate pentru sibieni. E acolo de vreo 2 ani(?), lumea știe, e un loc mai aparte, unora le place, altora nu. Ceea ce nu știam, e că Melange-ul mai nou are terasă. Ok, terasă e cam mult spus, un balcon în spate, dar e foarte tare. Când urci sus, inainte să intri, dacă te uiți în dreapta, e magazinul de anticariat, și o ușă, închisă de obicei. Întămplător am observat cu coada ochiului că de data asta ușa era deschisă. Am dat de balconul mai sus menționat, un loc intim, în semi-întuneric, unde “ai o senzație de stat în hamac”(vorba lui Andrei). Sunt două mese lungi, cu bănci, deci perfect să vii cu mai mulți prieteni la o poveste/carte/bere. Atmosferă izlotă, liniștită. Plus că e locul perfect să asculți și să privești(gratuit) concertele de pe terasa Chill Out.
Dar nu știam de el, nu am auzit pe nimeni menționându-l, ceea ce e pierdere enormă, considerând că vara s-a terminat și încet dar sigur vine frigul tomnatic, și se vor închide terasele. Așa că profitați cât mai puteți, luați niște prieteni, sau persoana iubită (semi-întunericul și lumânările dau o atmosferă romantică), și beți un cocktail pe Terasa Melange. Vă va da un sentiment plăcut-nostalgic(în ciuda priveliștei mai puțin plăcute a Sibiului industrial, dar care se topește în noapte).
Dar nu știam de el, nu am auzit pe nimeni menționându-l, ceea ce e pierdere enormă, considerând că vara s-a terminat și încet dar sigur vine frigul tomnatic, și se vor închide terasele. Așa că profitați cât mai puteți, luați niște prieteni, sau persoana iubită (semi-întunericul și lumânările dau o atmosferă romantică), și beți un cocktail pe Terasa Melange. Vă va da un sentiment plăcut-nostalgic(în ciuda priveliștei mai puțin plăcute a Sibiului industrial, dar care se topește în noapte).
joi, 4 septembrie 2008
Întâlnire de bloggeri Sibiu (31 august 2008, Amber Café)
Nu cred că mă pot numi blogger, am postat (măcar știu jargonul) în ultimele 7 luni 9 articole…nu prea mă obosesc. Alții, precum No, au postat 80 articole într-o lună, blogger de blogger.
Totuși acum câteva zile o prietenă m-a invitat la a doua întâlnire de bloggeri din Sibiu, inițiată de mazemania. Neavând alte planuri, am acceptat. Nu am stat decât vreo jumătate de oră la început, dar în acel scurt răstimp am apucat să învăț două-trei lucruri:
Când mi-am făcut blog, mă gândeam că numărul cititorilor se determină prin propagarea mouth-to-mouth, dacă ai blog fain, citesc unii, li se pare funny/interesant, dau mai departe etc(sistem valabil pentru filmulețe pe youtube sau trupe de pe myspace etc, un sistem de triere, foarte eficient); așa ajungi să îți faci un reader-base; GREȘIT. N-aveam idee că există site în Sibiu care are o bază de date cu blogurile locale, câte posturi au, și când au postat ultima oară. Bloggeri și blogreaders îsi aleg de pe acest site ce să citească. Evident ei își vor alege din top 10, iar singurul mod de a te menține acolo e să postezi cât mai des, ceea ce însă nu garantează că ceea ce postezi are vreo valoare. Așa ne întoarcem la discrepanța calitate/cantitate de care mă plângeam în primul articol (da, autoreferință, suck’it). Netul abundă de bloguri care nu au nimica de spus, și totuși aceste sunt mai apreciate decât cele care publică rar dar esențial. Un sistem cam de căcat, nu? Mă gândeam la combaterea acestui sistem prin posturi foarte dese și foarte stupide/irelevante (ex: “am făcut cafea, e bună”, “am fost la baie, e mai bine acum”, “tavanul meu nu are crăpături”, “sunt 2 muște în cameră”, “ba e o crăpătură” etc). Să postez o dată la 5 minute chestii de genul…aș fi constant în top 10, cu un reader base de…0. Gata, cred că mă pot numi liniștit anti-blogger. Desigur sunt mult prea comod și inconsecvent să fac așa ceva, plus că peste 4 zile plec în Anglia, unde nu voi avea net constant! Dar ar fi o idee.
În ciuda acestui site, în capul meu încă au rămas bloggeri și readeri, indivizi, izolați, care, da, mai lasă comentarii, dar trec mai departe la alte bloguri fără a fi observați, anonimi în spatele ecranelor. În mod sigur nu mă așteptam la minicomunitatea bloggerilor din Sibiu. Minicomunități din Sibiu cunoșteam, aici nu mă refer la grupuri precum manelari vs. rockeri, ci cercuri de care nu știi până nu intri în ele (cavalerii, clientela constantă artcafé, skateri etc), dar asta a fost o experiență nouă. Oameni care se cunosc, dar sunt străini compleți. (“tu cine ești? Ahh, cristiblog, da da”, “-Marius nu vine? –Cine? –truthblog! –ah, ba da! Îl știu. Adică nu la față, dar după blog!”). Aici nu mai contează cum arăți, cine ești, ce faci în viața de zi cu zi sau chiar ce fel de om ești, ci cât și ce scrii pe blog, și mai ales cum interacționezi cu restul bloggerilor. Aici oamenii își lasă commenturi, discută diverse posturi, postează despre aceleași lucruri, etc. Asta îi unește. (“tu ești blogul ăla, nu? ți-am citit. Scrii des. Încă nu ți-am lăsat comment, dar zilele astea sigur.”)(a se observa ”tu ești blogul”, omul se identifică cu blogul, identitatea sa este absorbită de cea a blogului). Iar cei ce nu se supun acestor reguli sunt expulzați (“sunt pe bloglist cam toți din Sibiu, bine unii nu au mai scris de un an, pe ăia îi scoatem, ce rost are să îi păstrăm?”, chiar dacă să zicem unicul articol al acelor persoane ar conține răspunsul la viață, ei sunt dați afară).
Am decis să mă alătur și eu acestei comunități, sau cel puțin să încerc. Abordarea mea inițială, să scriu câteva articole care să adune cititori și apoi să mă apuc de scris a fost cât se poate de ratată. Scrii mult, te faci observat, apoi scrii chestii de calitate. Cred ca acest principiu se aplică multor aspecte din viață (din păcate).
Voi deveni(dacă lenea nu mă va opri) blogger. Da frate! Am să îmi exprim părerile, am să citesc alte blogguri, am să las commenturi, tot tacâmul. Dar mă voi ține totuși de principiile schițate în primul post. Voi fi blogger și anti-blogger în același timp(NO GODDAMN TRIVIAL SHIT). Nu voi renunța să fuck blogs, dar am să și fac blog.
Ps: am scris mai mult decât vroiam, dar considerând intențiile mele, asta e de bine.
Totuși acum câteva zile o prietenă m-a invitat la a doua întâlnire de bloggeri din Sibiu, inițiată de mazemania. Neavând alte planuri, am acceptat. Nu am stat decât vreo jumătate de oră la început, dar în acel scurt răstimp am apucat să învăț două-trei lucruri:
Când mi-am făcut blog, mă gândeam că numărul cititorilor se determină prin propagarea mouth-to-mouth, dacă ai blog fain, citesc unii, li se pare funny/interesant, dau mai departe etc(sistem valabil pentru filmulețe pe youtube sau trupe de pe myspace etc, un sistem de triere, foarte eficient); așa ajungi să îți faci un reader-base; GREȘIT. N-aveam idee că există site în Sibiu care are o bază de date cu blogurile locale, câte posturi au, și când au postat ultima oară. Bloggeri și blogreaders îsi aleg de pe acest site ce să citească. Evident ei își vor alege din top 10, iar singurul mod de a te menține acolo e să postezi cât mai des, ceea ce însă nu garantează că ceea ce postezi are vreo valoare. Așa ne întoarcem la discrepanța calitate/cantitate de care mă plângeam în primul articol (da, autoreferință, suck’it). Netul abundă de bloguri care nu au nimica de spus, și totuși aceste sunt mai apreciate decât cele care publică rar dar esențial. Un sistem cam de căcat, nu? Mă gândeam la combaterea acestui sistem prin posturi foarte dese și foarte stupide/irelevante (ex: “am făcut cafea, e bună”, “am fost la baie, e mai bine acum”, “tavanul meu nu are crăpături”, “sunt 2 muște în cameră”, “ba e o crăpătură” etc). Să postez o dată la 5 minute chestii de genul…aș fi constant în top 10, cu un reader base de…0. Gata, cred că mă pot numi liniștit anti-blogger. Desigur sunt mult prea comod și inconsecvent să fac așa ceva, plus că peste 4 zile plec în Anglia, unde nu voi avea net constant! Dar ar fi o idee.
În ciuda acestui site, în capul meu încă au rămas bloggeri și readeri, indivizi, izolați, care, da, mai lasă comentarii, dar trec mai departe la alte bloguri fără a fi observați, anonimi în spatele ecranelor. În mod sigur nu mă așteptam la minicomunitatea bloggerilor din Sibiu. Minicomunități din Sibiu cunoșteam, aici nu mă refer la grupuri precum manelari vs. rockeri, ci cercuri de care nu știi până nu intri în ele (cavalerii, clientela constantă artcafé, skateri etc), dar asta a fost o experiență nouă. Oameni care se cunosc, dar sunt străini compleți. (“tu cine ești? Ahh, cristiblog, da da”, “-Marius nu vine? –Cine? –truthblog! –ah, ba da! Îl știu. Adică nu la față, dar după blog!”). Aici nu mai contează cum arăți, cine ești, ce faci în viața de zi cu zi sau chiar ce fel de om ești, ci cât și ce scrii pe blog, și mai ales cum interacționezi cu restul bloggerilor. Aici oamenii își lasă commenturi, discută diverse posturi, postează despre aceleași lucruri, etc. Asta îi unește. (“tu ești blogul ăla, nu? ți-am citit. Scrii des. Încă nu ți-am lăsat comment, dar zilele astea sigur.”)(a se observa ”tu ești blogul”, omul se identifică cu blogul, identitatea sa este absorbită de cea a blogului). Iar cei ce nu se supun acestor reguli sunt expulzați (“sunt pe bloglist cam toți din Sibiu, bine unii nu au mai scris de un an, pe ăia îi scoatem, ce rost are să îi păstrăm?”, chiar dacă să zicem unicul articol al acelor persoane ar conține răspunsul la viață, ei sunt dați afară).
Am decis să mă alătur și eu acestei comunități, sau cel puțin să încerc. Abordarea mea inițială, să scriu câteva articole care să adune cititori și apoi să mă apuc de scris a fost cât se poate de ratată. Scrii mult, te faci observat, apoi scrii chestii de calitate. Cred ca acest principiu se aplică multor aspecte din viață (din păcate).
Voi deveni(dacă lenea nu mă va opri) blogger. Da frate! Am să îmi exprim părerile, am să citesc alte blogguri, am să las commenturi, tot tacâmul. Dar mă voi ține totuși de principiile schițate în primul post. Voi fi blogger și anti-blogger în același timp(NO GODDAMN TRIVIAL SHIT). Nu voi renunța să fuck blogs, dar am să și fac blog.
Ps: am scris mai mult decât vroiam, dar considerând intențiile mele, asta e de bine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)