marți, 22 ianuarie 2013

Penitenciar


Nici măcar viermii nu ne mai
pot mânca carnea, atât de mult
am uitat viaţa.
Trebuie că au trecut ani de când
bâiguim prin întuneric. Sau poate
au fost zile. Timpul nu mai e.
Linişte completă exceptând
târâşul viermilor.
Din când în când un hohot sec
ne tulbură, când cineva încearcă
să-şi amintească ceva de dinainte,
doar ca să realizeze că nu mai are ce.
Întunericul acoperă tot.
Setea, foamea, durerea macină dar
întunericul e cel care te desfiinţează.

Cei care suntem aici de cel mai mult
am învăţat că nu are rost să lupţi.
Lipeşte-te de beznă şi ai să te topeşti
în nimic. Ai să fii nimic.
Nimic nu poate spera degeaba.
Nimic nu-şi poate aminti.
Nimic nu mai poate suferi.
Era o vreme când vorbeam de cum vom evada.
Planuri peste planuri peste planuri.
Până când speranţa a devenit mai amară
decât absenţa ei.

Când a început să urle a trebuit
să-mi amintesc ce înseamnă a auzi.
Credeam că delirează, că de undeva din
subconştient a reuşit să scoată o amintire
de dinainte de beznă.
Dar când am deschis ochii ce nici nu ştiam că
îi am închişi am văzut şi eu punctul de
lumină de deasupra.
Infim dar prezent.

Am vrut să cred că visez, dar acum e
acolo de o lună. Nemodificat. Şi încerc
să nu mă gândesc la ideea unei evadări.
Eram nimic şi era bine. De ce să ne forţeze
să fim iarăşi mai mult?
De ce ar da unui om însetat un singur strop?
Admirabilă cruzimea.

Un comentariu:

Joska spunea...

Punctul de lumina pare punct pentru ca e departe.De fapt este o gaura suficienta pentru evadare.A fost tot timpul acolo,dar cu ochii inchisi nu se vedea.
Evadarea e simpla,trebuie invinsa teama cu siguranta ca primii pasi vor porni in directia de unde nimic nu te mai poate arunca inapoi.