Naştere

Foile albe se holbează la mine,
Imaculate,
Mă sfidează şi mă râd!
Eu sunt scriitorul!
Eu le sunt stăpân!
Lichidul amniotic se scurge,
Îneacă P(p)ământul,
Un urlet…
Izbucnit din vintrele mizantropiei!

Le spurc puritatea cu o diagonală
Făcută cu creionul Rotring Tikky II 0.7.
Aştept
Căderea aştrilor,
Ruperea însăşi a firului existenţei,
Ceva…
Lumea se învârte o dată în jurul meu,
Şi eu o dată în jurul ei…Nimic
Calm, încep să-mi scriu povestea!

V-Day

[scurtă întrerupere a seriei „Youth of the nation” cu ocazia sfintei sărbători ce are loc pe 14 februarie]

Că românul are multe sărbători, asta ştim cu toţii: „să fie Doamne în fiecare zi a anului sărbătoare, înafară de una, şi în aia să fie nuntă”. Asta însă nu ne-a oprit să adaptăm sărbători de la alte popoare, cum ar fi Halloween-ul, pe 31 octombrie, când facem petreceri mascate şi ne uităm la filme horror, mă rog, să zicem că aici e vorba de adoptare de cultură nu religie, am să revin în octombrie la subiectul ăsta.

O sărbătoare care însă ne bate la cap destul de devreme în noul an (14 februarie), este desigur Sfântul Valentin. Românii, popor ortodox, se pare nu au avut probleme să adopte un sfânt catolic. Probabil din cauza influenţei tot mai pregnante a culturii americane în societatea contemporană; americanii fiind campioni la valentine.

Pentru mulţi ziua aceasta se rezumă la cumpărat chestii roz, ce conţin inimoare sub orice formă şi să le dăruiască persoanei iubite; care dacă nu este, merge uşor înlocuită cu actualul partener, pentru care nu nutrim sentimente aşa de profunde precum dragostea, sau, de ce nu?, orice persoană de sex opus faţă de care ne simţim atraşi în orice fel. De unde a pornit toată povestea e de puţin interes (legenda originara aici), la fel şi faptul că avem şi noi o variantă proprie, anume Dragobetele, care e însă o tradiţie a bunicilor şi nu e deloc trendy.

Desigur cele mai căştigate sunt fetele, că doar e „natural” ca băieţii să fie cei care cumpără flori, cutie ciocolată şi încă un mic ceva, primind în schimb 2 răţuşte de pluş cu inimoare pe ele, care sunt legate între ele de o sfoară, şi dacă le desparţi se unesc din nou, o bandă spunând „i LOVE you”, care au costat un sfert din ceea ce a cheltuit băiatul (e fain cu egalitatea asta între sexe); să nu mai menţionăm că urmează dragobetele(care nu sunt trendy, dar tot trebuie respectate...de băiat, că altfel e neatent, neromantic), 1 martie şi 8 martie (să te mai miri de ce se bucură fetele de primăvară).

Alte efecte V-Day, sunt massuri şi linkuri despre iubire, pe care trebuie să le trimiţi la toată lista, chiar şi prietenilor, ca să te iubească persoana visurilor tale. Să nu mai zicem că ideea că de valentin, faci cadouri tuturor persoanelor de sex opus la care ţii, inclusiv mama, sora, mătuşa, bunică, se impune încet şi la noi ca şi peste ocean, din acelasşi motiv ca şi acolo: facilitarea vânzării a cât mai multor kitschuri.

Deşi cuvântul „dragoste” (sau mai precis „love”) împânzeşte toate magazinele şi străzile umplute de vânzători ambulanţi, Vday nu a făcut altceva decât a face din adevarata dragoste o glumă, ea fiind acum accesibilă oricărui cuplu care s-a format de cel puţin o săptămână, pentru că ştim că fiecare adolescent iubeşte cu adevărat şi profund pe yubi său, şi că trebuie să demonstreze asta cumpărând rahaturi care vor ajunge undeva pe un raft, uita-te.

Deşi dragostea este într-adevăr un lucru care merită sărbătorit, mult mai mult decât majoritatea sfinţilor din calendar, însă Valentines Day cu siguranţă nu este ziua în care are loc acest lucru; căci dintr-o idee bună, prin supracomercializare, s-a uitat esenţa, şi s-a ajuns la ceva foarte asemănător cu dulciurile vândute în această zi la fiecare colţ de stradă: arată bine, dar mult prea dulce, ieftin şi fără calitate. Deci dacă iubeşti pe cineva cu adevărat, prefă-te că e o zi ca oricare alta, şi sărbătoriţi-vă dragostea doar voi doi...

Astea fiind spuse: HAPPY VALENTINES DAY!

PS: pot spune cu mândrie că nu am actuala partenera, şi nici nu am făcut nimic ca pe 14 să am pe cineva, în contrast cu mulţi disperaţi care nu vor să petreacă acea zi singuri, căci asta ar fi penibil. Mă mulţumesc cu cuvintele mamei mele: „şi chiar nu ai pe nimeni de veilăntains dei? no lasă că îţi ia mama o inimă de ciocolată să ai şi tu” (cât timp e Milka, mai mult nu vreau)

We are the youth of the Nation (Partea I: Fear and Loathing in Blaj)

6 şi-un sfert dimineaţa, sâmbătă, 26 ianuarie, alarma de la mobil mă anunţă din răsputeri că trebuie să mă trezesc. Dacă ar fi fost o zi de şcoală pur şi simplu aş fi zis „Fuckit!”, m-aş fi culcat la loc şi n-aş fi mers la prima oră, dar cum chestia pentru care mă sculam ţinea de interes personal nu şcolar, am renunţat la somnul de frumuseţe. (nu ştiu care idiot a zis că somnul cel mai bun e cel înainte de 12 noaptea, dar tipul avea grave tulburări de ritm biologic, pentru că cel mai dulce şi odihnitor somn e de la 5:30 la 8:30 a.m. şi mi se pare o cruzime că societatea de azi e fixată în aşa fel încât ne sunt răpite acele vitale momente de odihnă)

Trenul e la 7:28, întâlnirea am pus-o la 7:00 şi e 6:56 când mă urc în taxi. Ok, dacă ar fi doar Sopa şi Scîr nu m-aş stresa, pentru că ăia doi sigur nu ajung înainte de şi zece, dar cum Cristi a zis că s-ar putea să vină şi el...mă stresez. Şi neîndoielnic la şi un minut, bip, Cristi. I’m on my fucking way damnit! Ajung în gară, Sopa e şi el deja (în mod absolut surprinzător) prezent, Scîr evident nu. Ne uităm pe program după trenul spre Blaj. Apropo, e vorba de o călătorie anuală la un concurs de poezie din Blaj, unde Scîr cu mine trimtem poezii...şi chiar şi câştigăm. Apare şi ăsta: „Unde mă-ta ai fost? Ai adus grasa?” „Da, da! Stai calm!” Grasa fiind una de Cotnari, tot acest happening (cuvânt aprobat DOOM2) fiind plănuit drinking trip, eu însumi având 2 doze de Holsten în ghiozdan (pt început).

Trenul porneşte încet, iar casele se târâie pe lângă noi. Deschidem nişte chipsuri şi prima doză, pe care o învelim, de frica unei amenzi, într-o foaie A4 pe care sunt imprimate poeziile mele (au şi ele totuşi un folos). Un domn şi-o doamnă se aşează cu noi în compartiment (deşi ne întinseserăm pe cât posibil), aşa că nu desfacem a doua doză.

În Copşa trebuia să aşteptăm o oră. Noroc că dăm de o bodegă în gară cu bere ieftină. Cu o Silva Black, două Timişoreana şi un Bucegi (al meu, cel mai ieftin, deşi tata zicea că pe vremea comunismului era printre cele mai bune) şi câte două cutii de chibrite ne aşezăm la un Poker. Slavă domnului că era şi o budă în spate.

După încă o oră pe tren ajungem şi în Blaj, unde ne aşteaptă Ioana (pe care o cunoscusem de pe hi5, şi încă nu ne întâlnisem în carne şi oase). Mâncăm la un fast-food, unde comand un Hamburger Vită (aşa scrie pe meniul de pe geam), ceea ce este interpretat de cei din jurul meu ca şi: „Un hamburger, vită!”, motiv pentru îndelungate râsete. Şi pentru că după masă îţi e sete intrăm într-un café-bar bem două cafele (Cristi, eu)/două Timişoareana (Sopa/Scîr), mult sub preţul din Sibiu, din punctul ăsta de vedere CCE2007 ne-a omorât.

Ajungem într-un final şi la Casa de Cultură Blaj, unde se ţinea toată chestia, cineva ne spune că parte cu Recital de poezii de Eminescu a început pe la 11, deci nici de o oră. Intrăm să ne arătăm şi noi prezenţa. Stăm puţin, ne prezentăm frumos în faţa organizatorilor, care ne ştiu din anii trecuţi, după care încercăm să ne furişăm afară, doar că dăm de (asta vom afla mai târziu) soţul organizatoarei principale. Un bărbat la vreo 65 de ani, care pe tot parcursul zilei va fi acolo când noi ieşim de plictiseală, sau alte lucruri. Ne plimbăm puţin, şi ne aşezăm pe o bancă din faţa unui bloc, din spatele Casei de Cultură, unde deschidem în sfârşit şi grasa, moment în care domnul mai sus menţionat apare căci îşi uitase ceva în maşină: „Măi copiii, păi vă îmbătaţi!” (pe un ton mai glumeţ).

Intrăm din nou, dar recitalul e departe de a se fi terminat, aşa că jucăm un 21. Într-un final se dau şi premiile, eu şi Scîr câte un loc 3(regres faţă de anul trecut când aveam locul 1), care spre surprinderea noastră nu consta din aceleaşi cărţi pe care le-am primit 2 ani la rând, ci bani, 150 lei să fim exacţi. Cam ofticaţi că nu am luat anul trecut locul 3 şi anul ăsta locul 1 (500 lei) mergem în faţă şi citim frumos câte una din poeziile noastre. După care urmează inevitabilul şi multprealungul discurs de felaţia imaginară dată lui Eminescu, de către organizatoare, probabil Copy+Paste la discursul de anul trecut pe care l-am ingnorat şi atunci, ca şi acum. După vreo 20 minute decidem cu ceilalţi să ieşim, desigur exact în momentul când intră soţul celei al cărei discurs îl părăseam în grabă: „Mă haiducilor, iar plecaţi?”, lăsând o pată neagră pe imaginea noastră încă cât de cât curată, muncită cu greu în anii trecuţi; să nu mai zic că discursul s-a terminat un minut mai târziu.

Trenul pleacă la 15:30, e 14:15, ar trebui să mergem la masa „festivă”, da ăştia o cam lungesc cu poze şi altele. Ajungem în beciul (mănăstirii?) unde e masa. Bem un pahar mare de vin, şi una-două pahare de ţuică de corcoduşe, în numele artei desigur, şi Eminescu..de ce nu? Nu există cauză pentru care să nu se poată bea. Înfulecăm ciorba şi înaintă să vină felul doi, ne pregătim să plecăm, întâlnind insistenţele organizatorilor care nu par a înţelege că ultimul tren spre Sibiu pleacă într-un sfert de oră. Reuşim să ne eliberăm, dar doar după ce primim cozonac şi ascund eu o sticlă plină de vin sub geacă(înjurându-mă că nu am păstrat dopul de la cealaltă sticlă, căci astea erau deja desfăcută, şi anul trecut aveam aceeaşi problemă). Primim şi patru sticle de Bergenbier (care se face în Blaj), pe care Scîr le bagă în ghiozdan.

Aproape că fugim spre gară, eu cu degetul în sticla de vin să nu curgă, şi însoţiţi de clinchetul sticlelor de bere. Luăm biletele, exact la timp. Până la Blaj bem vinul, dar fiind personal fără compartimente, şi Sopa insistând să ne zică cum a văzut el la ştiri pe unii care au luat amendă pentru băut pe tren, trei se uită după controlor şi unul bea. În Copşa nu stăm decât vreo 7 minute. Până la Sibiu bem o sticlă de bere, dar fiindcă iar avem companie în compartiment, doar una. În Sibiu, în mod tradiţional trag frâna de urgenţă chiar înaintă să oprească trenul (el mergând mai departe la Braşov...not any more, adică cu întârziere).

Din gară am merge fiecare acasă, dar cum Berăria e mai aproape mergem acolo, unde ne punem de un HEARTS şi bem câte o bere tăiată. Pe la 18:30 îmi amintesc că la 19:00 e un film fain la cinema. Grăbim pasul până la Arta şi pierdem un Sopa pe drum. Epuizaţi aflăm că filmul e de 2 ore şi un pic, deci începe la 20:00 nu la 19:00. Mergem să cumpărăm nişte snacksuri, eu nu mă pot abţine să nu încep să folosesc banii câştigaţi cu folos şi iau o sticlă de gin, pentru mai târziu. Mergem într-un părculeţ cu leagăne unde bem cele trei Bergenbier rămase. La film începem ginul, şi bem din el pe parcurs. După, ne despărţim de Cristi, şi eu o iau cu Scîr spre casă. Sub efectul filmului şi oboselii nu schimbăm mai nici un cuvânt. După ce mă despart şi de Scîr, îmi dau seama că undeva pe drum mi-am pierdut mp3-playerul şi căştile ce le primisem de nici o lună, sunt însă prea bulversat de combinaţia alcool+film genial+zi lungă să îmi pese. Ajung acasă, ai mei dormind de mult. Scot din ghiozdan diploma, mă dezbrac, şi îmi amintesc de sticla de gin, mai mult de jumate plină. O scot din ghiozdan să o ascund în dulap şi dau şi de a doua doză de Holsten de care, spre ruşinea mea, uitasem dimineaţa. Bine ascunse, mă pun frumos în pat şi dorm un somn adânc, cum nu am dormit demult.

[1. cer scuze pentru lungimea articolului, partea 2(şi finală) va fi mai scurtă.

2. ştiu că pare gen de pagină de jurnal de care mă plângeam în primul articol, dar următoarea parte e mai analitică, şi aveam nevoie de o bază. Besides, o puteţi lua ca şi o variantă foarte inocentă de „Fear and Loathing in Las Vegas”; inocentă faţă de original cum e Blaj faţa de Las Vegas; long live Hunter S. Thompson...even though he is dead]

VA URMA

Orange Film killed going to the Cinema

Acum vreo 2 ani mergând la cinema am fost surprinşi (la început) văzând în locul trailerelor de dinaintea filmelor reclame la Ursus, Peroni, Danone(parcă), Dacia Logan, etc. Curând au apărut şi cele la o anumită firmă de telefonie mobilă; premisa era întotdeauna aceeaşi, un actor-necelebritate dar cât de cât cunoscut (Sean Astin, Carrie Fisher) prezintă ideea unui film în faţa comisiei Orange, doar că aceştia încearcă să schimbe totul astfel încât să apară ceva de mobile, astfel povestea romantică plasată în New York-ul de azi a lui Astin (tipul care îl joacă pe Sam în Lord of the Rings) devine(în viziunea comisiei) o epopee în timpuri fantastice, doar că în loc de săbii au telefoane mobile („Lord of the Ringtones”). Ok, reclame drăguţe, amuzante, doar că nu ştia nimeni dacă promovează ceva sau doar Orange-ul în general.

Când am aflat care dracu e faza, părea o idee bună. Miercurea, dacă ai cartelă/abonament pe Orange, şi trimiţi mesajul „film” la 241, intri la jumate de preţ, sau mai precis plăteşti un bilet şi primeşti două, ţapă dacă eşti singur. Super tare! Aşa s-a mutat seara de film de pe sâmbătă pe miercuri. Ceea ce uneori devenea cam enervant, deoarece unii deja nu puteau concepe ideea de a plăti bilet întreg în cazul în care tu nu puteai merge miercuri; „Nu sâmbătă! Mergem miercuri, că e la jumate; tu du-te sâmbătă dacă vrei!” \o0oo

Şi într-adevăr cinematograful care (în Sibiu cel puţin) părea pe moarte, exceptând momentele mega-blockbuster („Lord of the Rings”, „Garcea şi Oltenii”, „Troia” etc), miercurea, la ultimele 2 reprezentări, era într-adevăr plin (aproape). Orange Film chiar părea o chestie bună.

Totuşi ceva părea a nu fi în regulă, şi abia miercurea trecută mi-am dat seama ce; românul: comentist, miserupist, neinteresat, neimpresionabil şi cu o încăpăţânare nemaiîntâlnită de a refuza orice lucru care emite profunzime sau emoţie. Iar în numere mari, chiar are o forţă de a strica şi cel mai bun film. La blockbustere, comedy, horroruri, nu observi prea mult comentariile, atâta timp cât pe ecran au loc destule scena comice/ de acţiune/gore să-ţi distragă atenţia, dialogul şi continuitatea neavând prea multă importanţă în aceste filme. În mod ironic, astea sunt filmele la care tac comentiştii cei mai înverşunaţi.

Însă filmele axate pe gânduri, emoţii, cu scene lungi, cadre lungi, tehnici inovatoare de filmare, puţină filosofie plictisesc de numa’ românul de român. Iar din păcate Orange Film a facilitat prezenţă aceştori oameni la orice film, inclusiv cele destinate unui public mai select. Căci românul prin natura sa nu poate renunţa la un chilipir, dacă ceva e la oferta de 50% îl cumpără chiar dacă nu va avea nevoie de acel lucru niciodată, sau nici măcar nu ştie ce e; cum să refuzi ceva la jumate de preţ? Astfel miercurea cinematograful e plin de oameni, care poate n-au nici măcar habar care e titlul filmului, să nu mai vorbim de idee sau conţinut. Oameni care nu ar fi venit dacă nu era Orange Film, care nu pricep că deşi au economisit jumătate, economiseau 100% dacă stăteau acasă.

Miercurea asta am fost la „Across the Universe” (pentru a doua oară), şi nu realizez ce căutau acolo oameni, care nu au ascultat măcar câteva melodii Beatles, sau n-au idee de Vietnam, anii ’60, neliniştea civilă americană a vremii, căci altfel filmul chiar nu e impresionant. Şi e un cerc vicios, nu eşti impresionat în primele două minute, începi să povesteşti, moment în care sigur nu o să te mai prindă firul epic etc. Şi eu stau în faţa ta ascultând replici de genul: „mă jur că acum iar cântă ăsta! Deci dacă s-apucă ăsta iar să cânte mor de râs!”(filmul fiind un musical); sau nişte tipe din spatele meu: „vai ce fază naşpa o fost asta” (scenă de război cu morţi/înmormântarea unui copil)(serios, a fost naşpa faza? şi eu care credeam că era comică, bine că mi-ai zis soro), tipele astea fac concurenţă bună to the sistas from za hoods, negrele care le vezi în filme americane „don’ go in there! Awwww! Damn!”; „bă ce naşpa e filmul” „da’ nu ştiam că e cu cântece!”, să nu mai zic de zecile de pungi de popcorn/chips care te fac să înţelegi ce e de fapt „Dolby Suround”. Eram chiar fericit că lumea începea să plece, şi că rămâneau cei interesaţi, din păcate unii comentişti au insistat să rămână să se asigure că îşi exprimă părerea faţă de tot filmul.

Ar fi trebuit să mă mir că prima dată când am văzut filmul, uitam uneori să respir de cât de adâncit eram în experienţa cinematografică, inovatoare, almost drug-trip like al regizoarei Julie Taymor, după film nu puteam vorbi, iar a doua oră mă chinuiam aproape să urmăresc firul, ca să nu mai zic că am rămas total neimpresionat emoţional sau mental? Mă bucur doar că nu am avut „bucuria” de a vedea filme de genul „The Fountain” sau „Last Days” sau „Elephant” cu aceşti cinefili.

Dacă nu aţi avut încă aceasta experientă, şi aici urmează şi concluzia, şi plănuiţi să mergeţi miercuri la cinema, dacă filmul la care mergeţi nu se bazează pe scene de genul: un tip îşi lipeşte mâna de penis cu superglue, crezând că e lubrifiant; explozii multiple, cu Vin Diesel zburând cu motociclete prin ele, căutându-l pe Chuck Norris, pentru final showdown; un mamut şi o cârtiţă animată se împrietenesc fără să vrea cu un montru verde şi un măgar vorbitor (deşi aparent până şi „Shrek” are prea multe referinţe culturale pentru moronii ăştia); un camion care se transformă într-un robot care apără lumea de Alieni care se bat cu Predatori (care de altfel intră tot în categoria de alien); atunci mai bine „Let it be”, sau mergeţi în altă zi; sincer? cred că preţul întreg al unui bilet e un preţ absurd de minim pentru plăcerea de a vedea un film bun cu oameni care îl apreciază (deşi nu e garantat).