Penitenciar

Nici măcar viermii nu ne mai

pot mânca carnea, atât de mult

am uitat viaţa.

Trebuie că au trecut ani de când

bâiguim prin întuneric. Sau poate

au fost zile. Timpul nu mai e.

Linişte completă exceptând

târâşul viermilor.

Din când în când un hohot sec

ne tulbură, când cineva încearcă

să-şi amintească ceva de dinainte,

doar ca să realizeze că nu mai are ce.

Întunericul acoperă tot.

Setea, foamea, durerea macină dar

întunericul e cel care te desfiinţează.

Cei care suntem aici de cel mai mult

am învăţat că nu are rost să lupţi.

Lipeşte-te de beznă şi ai să te topeşti

în nimic. Ai să fii nimic.

Nimic nu poate spera degeaba.

Nimic nu-şi poate aminti.

Nimic nu mai poate suferi.

Era o vreme când vorbeam de cum vom evada.

Planuri peste planuri peste planuri.

Până când speranţa a devenit mai amară

decât absenţa ei.

Când a început să urle a trebuit

să-mi amintesc ce înseamnă a auzi.

Credeam că delirează, că de undeva din

subconştient a reuşit să scoată o amintire

de dinainte de beznă.

Dar când am deschis ochii ce nici nu ştiam că

îi am închişi am văzut şi eu punctul de

lumină de deasupra.

Infim dar prezent.

Am vrut să cred că visez, dar acum e

acolo de o lună. Nemodificat. Şi încerc

să nu mă gândesc la ideea unei evadări.

Eram nimic şi era bine. De ce să ne forţeze

să fim iarăşi mai mult?

De ce ar da unui om însetat un singur strop?

Admirabilă cruzimea.