Întâlnire de bloggeri Sibiu (31 august 2008, Amber Café)

Nu cred că mă pot numi blogger, am postat (măcar știu jargonul) în ultimele 7 luni 9 articole…nu prea mă obosesc. Alții, precum No, au postat 80 articole într-o lună, blogger de blogger.
Totuși acum câteva zile o prietenă m-a invitat la a doua întâlnire de bloggeri din Sibiu, inițiată de mazemania. Neavând alte planuri, am acceptat. Nu am stat decât vreo jumătate de oră la început, dar în acel scurt răstimp am apucat să învăț două-trei lucruri:
Când mi-am făcut blog, mă gândeam că numărul cititorilor se determină prin propagarea mouth-to-mouth, dacă ai blog fain, citesc unii, li se pare funny/interesant, dau mai departe etc(sistem valabil pentru filmulețe pe youtube sau trupe de pe myspace etc, un sistem de triere, foarte eficient); așa ajungi să îți faci un reader-base; GREȘIT. N-aveam idee că există site în Sibiu care are o bază de date cu blogurile locale, câte posturi au, și când au postat ultima oară. Bloggeri și blogreaders îsi aleg de pe acest site ce să citească. Evident ei își vor alege din top 10, iar singurul mod de a te menține acolo e să postezi cât mai des, ceea ce însă nu garantează că ceea ce postezi are vreo valoare. Așa ne întoarcem la discrepanța calitate/cantitate de care mă plângeam în primul articol (da, autoreferință, suck’it). Netul abundă de bloguri care nu au nimica de spus, și totuși aceste sunt mai apreciate decât cele care publică rar dar esențial. Un sistem cam de căcat, nu? Mă gândeam la combaterea acestui sistem prin posturi foarte dese și foarte stupide/irelevante (ex: “am făcut cafea, e bună”, “am fost la baie, e mai bine acum”, “tavanul meu nu are crăpături”, “sunt 2 muște în cameră”, “ba e o crăpătură” etc). Să postez o dată la 5 minute chestii de genul…aș fi constant în top 10, cu un reader base de…0. Gata, cred că mă pot numi liniștit anti-blogger. Desigur sunt mult prea comod și inconsecvent să fac așa ceva, plus că peste 4 zile plec în Anglia, unde nu voi avea net constant! Dar ar fi o idee.
În ciuda acestui site, în capul meu încă au rămas bloggeri și readeri, indivizi, izolați, care, da, mai lasă comentarii, dar trec mai departe la alte bloguri fără a fi observați, anonimi în spatele ecranelor. În mod sigur nu mă așteptam la minicomunitatea bloggerilor din Sibiu. Minicomunități din Sibiu cunoșteam, aici nu mă refer la grupuri precum manelari vs. rockeri, ci cercuri de care nu știi până nu intri în ele (cavalerii, clientela constantă artcafé, skateri etc), dar asta a fost o experiență nouă. Oameni care se cunosc, dar sunt străini compleți. (“tu cine ești? Ahh, cristiblog, da da”, “-Marius nu vine? –Cine? –truthblog! –ah, ba da! Îl știu. Adică nu la față, dar după blog!”). Aici nu mai contează cum arăți, cine ești, ce faci în viața de zi cu zi sau chiar ce fel de om ești, ci cât și ce scrii pe blog, și mai ales cum interacționezi cu restul bloggerilor. Aici oamenii își lasă commenturi, discută diverse posturi, postează despre aceleași lucruri, etc. Asta îi unește. (“tu ești blogul ăla, nu? ți-am citit. Scrii des. Încă nu ți-am lăsat comment, dar zilele astea sigur.”)(a se observa ”tu ești blogul”, omul se identifică cu blogul, identitatea sa este absorbită de cea a blogului). Iar cei ce nu se supun acestor reguli sunt expulzați (“sunt pe bloglist cam toți din Sibiu, bine unii nu au mai scris de un an, pe ăia îi scoatem, ce rost are să îi păstrăm?”, chiar dacă să zicem unicul articol al acelor persoane ar conține răspunsul la viață, ei sunt dați afară).
Am decis să mă alătur și eu acestei comunități, sau cel puțin să încerc. Abordarea mea inițială, să scriu câteva articole care să adune cititori și apoi să mă apuc de scris a fost cât se poate de ratată. Scrii mult, te faci observat, apoi scrii chestii de calitate. Cred ca acest principiu se aplică multor aspecte din viață (din păcate).
Voi deveni(dacă lenea nu mă va opri) blogger. Da frate! Am să îmi exprim părerile, am să citesc alte blogguri, am să las commenturi, tot tacâmul. Dar mă voi ține totuși de principiile schițate în primul post. Voi fi blogger și anti-blogger în același timp(NO GODDAMN TRIVIAL SHIT). Nu voi renunța să fuck blogs, dar am să și fac blog.
Ps: am scris mai mult decât vroiam, dar considerând intențiile mele, asta e de bine.

Miniblogging

Posturi lungi de maxim 147 caractere, în care se rezumă o idee, sau o experiență. Lucru pe care voi încerca să îl fac zilnic, sau cam așa de des.

Reclama

Probabil au spus-o și alții înaintea mea, și dacă nu, o spun eu acum: HUMANITAS CAFÉ rulează!!! În caz că nu ați aflat încă, Librăria Humanitas de pe Bălcescu(centru) a fost renovată vara aceasta, s-a deschis și partea de subsol, unde operează și o cafenea.

Au de toate, cărți(evident) de toate felurile, beletrisitcă, politică, științe, arhitectură, fotografie, media etc, muzică, jazz, classic rock, modernă, lucruri pe care puține șanse ai să le găsești altundeva, plus o colecție minunată de dvd-uri, filme românești, clasice, documentare, cult, noi apariții, even Monty Python.

Iar cafeneaua e minunată, cafeua foarte bună, o colecție frumoasă de ceaiuri de care nu am mai văzut de la închiderea Teea, muzică foarte chill, atmosferă intimă, liniștită. Poți să iei cărți să le răsfoiești/citești. Iar prețurile…3 lei espresso, 4 lei ceaiul, 3.5 cappucino? Common!

Alt plus: AU WIRELESS!!! Lucru care pe centru nu l-am mai găsit decât la Redal, unde însă nu era pentru clienți. Fumatul interzis desigur!

Un minus major însă: doar trei mese, ceea ce nu va ajuta să aducă prea mulți clienți.

Eu unul mi-am găsit noul locșor în oraș! Veniți și voi să vedeți!

On the road

M-am săturat de călătorii. În momentul de faţă stau pe scările unui autocar Dacos (cu numerele de înmatriculare VL ** KKK desigur), tocmai am plecat din Alba Iulia și mă chinui să tastez. Fac asta doar ca să treacă timpul, că de dormit sigur nu voi reuși considerând că din Turda nu am mai avut loc de stat jos.
Acu două săptămâni am fost la Zalău (250 km) și înapoi, a doua zi după ce m-am întors am plecat la Târgu Mureș la festivalul Peninsula, tot cu autocarul, însă nici până azi nu am înţeles de ce durează 4 ore un drum de 170 km(Transmixt). La întoarcere a durat ceva mai puţin dar am venit cu un microbus ticsit, cu bagajul în braţe, dormisem 2 ore în ultimele 36, nu mâncasem de 24 de ore, eram prea obosit să pot adormi sau să pot sta treaz, considerând astea și faptul că drumul e numai curbe și că șoferul nu și-a luat carnetul de prea mult timp, nu e de mirare că am ajuns la Sibiu cu stomacul întors, noroc cu ciorba de burtă de la Nea Vasile.
3 zile mai târziu am mers într-un road-trip până la Bâlea Lac (a se înţelege Valea Oltului-Rm. Vâlcea-Curtea de Argeș-Lacul Vidraru-Bâlea Lac). Bine, nu m-a obligat nimeni, și a fost pretty fun, dar 5 ore până la lac, pe stomacul gol, cu desele semafoare pe Valea Oltului, cu drumul groaznic dintre Vidraru și Bâlea (curbe, drum prost, viteză redusă, fără vreun peisaj decât pădure, mulţi oameni mâncând grătare pe marginea drumului în ciuda noastră) și-au spus cuvâtul. (să nu mai zic că o dată ajunși am lăsat baltă ideea de un mic traseu și ne-am pus la primul restaurant la o ciorbă și un grătar). Drumul înapoi a fost mai scurt, dar tot lent, tot numai curbe, tot drum rău, nu mai eram înfometaţi, dar obosiţi frate.
Peste 6 zile mă duc la mare. 15 ore cu trenul, în compartimente de 8 persoane care vor fi precis pline de tinere familii, cu unul-doi copii de 3-4 ani(de ce e așa de greu să se facă un compartiment special pentru părinţi cu copii mici, să se smiorcăie toţi împreună, și să mă lase pe mine să dorm, sau măcar să am șansa să pic lângă o gagică, măcar să am cu cine vorbi(no offense guys, but you are boring)), așa că voi sta 8 ore până la București în picioare, pe coridor(slavă Mp3 Playerului), sperând că nu voi pica cu ăștia și în personalul București-Costinești , unde nu am să am loc nici pentru bagaje, darămite să stau jos să dorm. După aia urmează un road-trip de câteva zile prin ţară, încă un drum până la Zalău și înapoi, un drum noaptea până la Cluj, și un zbor până în Anglia (care culmea va fi cea mai scurtă călătorie din toată vara, 3 ore).
Trip update: Am trecut acum prin Apoldu de Sus, mi-a amorţit piciorul drept, căci mă chinui să ţin laptopul drept, mă doare curu’ de numa’, și bou ăla ma zguduie de nu mai nimeresc nici o tastă din prima. ȘI MI FOAMEEEEEEEEE!
Măi, Sibiul e super fain poziţionat, între munţi, în centrul ţării, vara e mai răcoare, iarna mai cald decât în restul ţării, dar nu pot să nu mă întreb dacă faptul că suntem cam la distanţă egală de toate punctele majore din ţară e totuși un dezavantaj, nu un avantaj. Adică, aș face cu plăcere 3 ore în plus până la București, dacă ar dura, în schimb, până într-o oră călătoria la Cluj, de exemplu, nu? Mai ales că bat ambele drumuri, de câteva ori pe an.
Mă apropii de Sibiu, deci și de concluzie(că acasă am CONQUIZTADOR și messenger, deci nu am să mai scriu probabil). De mic am urât călătoriile, iar vara asta a fost criminală, pe de o parte m-am mai obișnuit (nu îmi mai e rău pe drum, mai reușesc să adorm, am muzică etc) dar pe de altă parte m-am săturat, și am obosit…și atunci de ce continui? Păi nici numai într-un loc nu poţi să stai, că tâmpești. Concluzia mea: vă rog, vă rog, cineva să inventeze o dată teleportarea, până atunci: I am a passenger, and I ride and I ride. Over and out.

Ps: înainte să pot scrie ultimele trei rânduri, m-au întrerupt doi tipi în Cristian, și m-au rugat să mă scol de pe scările de care mă cam obișnuisem (în sensul că amorţisem în partea de jos), căci coborau, și mi-au oferit locurile lor. Apăi mersi, pentru 9 km am avut și eu unde sta.

“Don’t Look Back” şi cls. a 12pea

sau

Cum să mori în 17 zile

Part 1.

(11 oct 2007, 17.35)

(Radiohead - Fitter Happier “more productive” si “no paranoia”) Ritual: deschide calculator, conectează-te la net, deschide mess, dc++, winamp, torrente, firefox/explorer/opera, verifică mailuri, offline-uri, commenturi, replyuri, inviteuri, updateuri, news, polls, spam, şterge tot ce nu trebuie, pune un status funny dar inteligent, inspiră adânc…log out.

(Muse - Starlight “this ship is taking me far away”).

Deschid word şi încep să scriu articolul…nu…mai întâi fac playlistul. Nu pot lucra fără muzică pe fundal. Acum încep să scriu…da pentru tine Ioana (Muse - Apocalypse Please), pentru tine îmi fac timp, de fapt tai din timp, deşi nu am, deşi mâine prezint la română studiu de caz şi am de citit 40 pagini, şi tre să fac tema la medi, tot azi, deşi plec peste juma de oră la “don’t look back” (revin la asta), pentru tine nu fac toate astea şi scriu articolul ăsta, pentru tine şi pentru Becu’ (care de fapt nu mai e becu’) şi pentru doamna profesoară şi pentru q (Radiohead - Karma Police “for a minute there I lost myself”) şi pentru… pentru mine, DA! “terapie prin scris?” să citez chestia-romantico-macabră! Probabil! Terapie pentru ce? Ăhm…vom vedea.

Ok, despre ce vroiam să scriu, că până acum doar am aberat! Păi, (Clint Mansell - Death is the road to Awe) de fapt ştiu subiectul general, doar că nu ştiu cum să ajung încă acolo, aşa că iertaţi desele devieri de subiect, dar nu am starea necesară de a gândi un fir unic şi legat, şi deci va fi mai mult de tip jurnal. În principiu scopul articolului e studierea cauzei acestei (ne)stări.

Începutul ar fi undeva în zorile lui septembrie. Un mail, sender [autocenzură], dacă nu vreau să particip la un proiect teatral ce se va pune în joc de trupa dreamthinkspeak în primăria nouă în perioada 29 sept - 14 oct. Ok, da, de ce nu? Mă duc la audiţie (Muse - Micro Cuts), unde de fapt doar îmi ia măsura hainelor şi îmi face poze. Aflu că e un spectacol ce induce diverse stări publicului, whatever, şi că în fiecare seară din 29 până în 14 de la 20:00 la 20:50, rezonabil! Stai puţin! Zilnic? Adică şi în 6? (concert [autocenzură] în Bucureşti) Două zile am, să (Radiohead - No Surprises “You look so tired and unhappy”) decid la care din cele două renunţ: la concert.

(11 oct 2007, 23.55)

Am revenit. Să continui. Al doilea eveniment în seria decăderii mele mintale a avut loc pe 17 septembrie când o anumită instituţie naţională, guvernamentală şi-a reluat cursul după o frumoasă absenţă (Devotchka - We’re gonna make it) de 3 luni. Singurul lucru bun în chestia asta a fost că (5, 4, 3, 2, 1: 12 oct 2007) fiind a 12pea, pentru ultima oară (Radiohead - Street Spirit (Fade out) “Immerse your soul in love”) în viaţa mea a trebuit să zic că “Începe şcoala.”, ceea ce este o consolare minoră! Tot în săptămâna aia a urmat prima întâlnire cu regizorul piesei, Tristan Sharps, care ne-a explicat despre ce e vorba în piesa şi ce vom face, tot aici am aflat că nu de la 20:00 la 20:50 era vorba ci de la 19:00 la 23:00, ceea ce e o mică diferenţă.

(14 oct 2007, 15:07)

(Florin Chilian - Să nu preacurveşti! “prea multă prostie” şi “vieţi trăite în van”) 2 zile nu am scris nimic, azi cică predau articolul, chu-chu! Unde rămăsesem? Aşa: începuse şcoala, workshopuri şi repetiţii la piesă, timpul liber se disipa constant. Adaugă meditaţii şi stress cu şcoala de şoferi (nu recomand nimănui şcoala Prima), examen şofer etc.

(Vank - Regele Şoselelor “sunt tare dus cu pluta”) Vineri, 28.09.07 repetiţie cu publicul, din cauza asta am pierdut “Faust”; au fost ai mei şi nişte prieteni veniţi în vizită, eu nu! “Don’t look back” în sine e fain! Se bazează pe mitul lui Orfeu şi Euridice (aia moare în ziua nunţii, ăla merge după ea în infern, bagă un solo pe harfă, zeii îl lasă să o conducă afară, dar să nu se întoarcă până ajunge afară; ăsta evident se intoarce şi o pierde pe veci) (Gary Jules - Mad World “the dreams of which I’m dying are the best I ever had”) şi se desfăşoară în felul următor: diverse etaje/camere/zone din primăria nouă au fost amenajate să redea diverse stări, emoţii; sala de consiliu a devenit o sală de nuntă unde stă o mireasă întinsă pe o masă (Serj Tankian - Empty Walls “choking from intoxication”) prăfuită, cu pahare goale şi un tort de nuntă în decădere, zgomote de petrecere, în beci s-au instalat miniaturi de biserică, nuntă, înmormântare etc, un coridor devine un mormânt unde publicul este îngropat cum ar veni. Publicul (grupuri de câte 3 persoane care intră din 5 în 5 minute) trece din sală în sală, este lăsat în întuneric deplin, vede mirese ce apar şi dispar (Gorillaz - Tommorow comes today), aude zgomote ciudate etc. Actorii ori sunt îmbrăcaţi în mirese (fetele doar) ori în cioclii (traditional British undertaker outfit) (Pink Floyd - Empty spaces, Louis Bacalov - The Grand Duel (parte prima) pt fani Kill Bill v.1). Astfel, poziţionat în mormânt, asigurând că lumea nu trece fără înmormântare (Radiohead - Fake Plastic Trees “it wears her out”), îmbrăcat cu o cămaşă, vestă, frac (penguin style), joben, pantaloni negrii, pantofi la fel şi machiat tot alb, îmi petrec eu aproape patru ore în fiecare seară.

Part 2.

(15 oct 2007, 23:54)

(Vank - O ultimă dorinţă “şi toate nopţile-mi vor fi la fel”) Ritual: trezeşte-te, sunetul ăla infernal vine de la deşteptătorul mobilului, pe care TU l-ai fixat la ora asta devreme, întinde mâna şi închide-l. NU, NU SNOOZE! Bine mai dormi 10 minute, apoi trezeşte-te din nou, spală-te, imbracă-te, fă-ţi ghiozdanul, du-te la şcoală. 7 ore mai tărziu du-te acasă, mănâncă, du-te la meditaţii, du-te la primărie, schimbă-te, machiază-te, stai 3 ore într-o cameră (Clint Mansell - Requiem for a dream) îngustă şi întunecată, spală-te de machiaj, schimbă-te, du-te acasă, schimbă-te, culcă-te, încearcă să adormi, învârtă-te de pe o parte pe alta câteva ore, aţipeşte şi trezeşte-te de câteva ori, adormi finalmente cu vreo jumate de oră înainte să-ţi sune ceasul, trezeşte-te, inspiră adânc…welcome to the real life! (Radiohead - Paranoid Android “please could you stop the noise i'm trying to get some rest?” şi “when I am king you will be first against the wall”)

Dacă nu ai timp nici să te uiţi la ceas timpul nu mai există. Ore devin minute, minute ore, zile trec în număr de căte două trei până să-ţi dai tu seama că a trecut una. Atemporalitatea e cea care te va distruge cel mai tare, (R.E.M. - Bad Day “We're sick of being jerked around”) temporalitate înseamnă limite, fără limite te pierzi; vis şi realitate, ce le mai desparte?

(16 oct 2007, 22:21)

(Gorillaz - Feel Good Inc. “My dreams, they've got to kiss, because I don’t get sleep, no…”) Te plimbi pe stradă, dar nu realizezi ca eşti pe stradă, abia când ajungi acasă îţi dai seama că ai plecat de la şcoală; cu cine ai venit? pe jos sau cu (Muse-Blackout “this life's too good to last/ and I'm too young to care”) busul? singur sau cu cineva? ce zi e azi? Automatisme! Eşti un robot! Faci, dar nu ştii că faci! (Blue October-Hate me “I’ll drive so fucking far away”)

Ce încerc să transmit? A fost…dimineaţa când mă trezeau (Goran Bregovic feat. Iggy Pop - In the Deathcar “we’re alive”) ai mei pentru că alarma pur şi simplu nu o mai auzeam, mă durea capul, ochii, mintea, şi de câte ori nu mi-am amintit că de fapt stai că “azi avem de la 9 că nu e profu’ de [autocenzură] în şcoală”? Drumul spre şcoală, groaznic. Îngheţi de frig în staţia aia supraaglomerată, de abia apuci să-ţi pui căştile mp3-playerului în urechi (Simon & Garfunkel - Sound of Silence “Hello darkness, my old friend” şi “In restless dreams I walked alone”) şi să apeşi play când apare vecina ce stă cu trei blocuri mai încolo şi care e tot din Lazăr, şi pentru că de fapt nu ai nimic cu ea (Devotchka - How it Ends), apeşi stop şi scoţi căştile să poţi vorbi cu ea, deşi nu vrei nimic altceva decât să ai un sfert de oră pentru tine, să-ţi scufunzi mintea în muzică. Busul ticsit, de abia ajungi să-ţi faci biletul, desigur nu e loc de stat jos, deşi abia de ţii pe picioare, dar cui îi pasă? Şi oameni buni, vă rog, le zice apă şi respectiv săpun, folosiţi-le, nu e greu! Şi de ce anul trecut optul ajungea la şi cinci şi anul ăsta la şi un sfert, de unde [autocenzură] mea au apărut atâtea maşini în doar 4 luni? Ştii că ai oră de [autocenzură] cu [autocenzură] care nu te lasă (Rufus Wainwright-Hallelujah “Maybe I've been here before”) să mai intri. Deci te duci în [autocenzură], îţi bei cafeaua de dimineaţă şi te înjuri singur că nu ai mai dormit o oră!

Şapte ore pe zi! De ce? (Carl Orff-Fortuna Imperatrix Mundi) Serios, în clasa a doişpea ar trebui să fie zile de 6 ore, şi în alea 6 ore (Pink Floyd - The happiest days of our lives+Another Brick in the Wall II “when we grew up and went to school/ there we’re certain teachers who/ hurt the children anyway they could” şi desigur “we don’t need no education/we don’t need no thought control”) să se predea materiile care trebuie la BAC, şi fiecare elev în parte să poată aleagă dacă mai vrea şi alte materii, aşa fiecare duce cât poate. Nu de alta, dar de ce [autocenzură lungă] să pierd o oră învăţând ceva, ce va fi oricum uitat până ajung la uşa clasei. Ok, cultură generală, dar unele chestii sunt de o irelevanţă sublimă (The Pixies - Where is my mind?), chestii care nici la întrebarea de 1 miliard (scuze de 100000 lei) nu apar, adică ok, we DO need education, but this is just absurd! Şi vă mai miraţi de lipsa de interes. (The Stranglers - Golden Brown, Luna Amară - Albastru “De azi n-am sa mai fac nimic/De jos nu vreau sa ma ridic”)

(19 oct, 2007, 19:50, hopefully my last entry)

(Alexandru Andrieş - Cea mai frumoasă zi “un fel de-a mai lungi cea mai frumoasă zi”) Şi după şapte ore la şcoală, te târâi acasă (Radiohead - Exit Music (for a film) “we hope your rules and wisdom choke you”), mănînci ceva şi te duci la meditaţii. Două ore, în care eşti oricum prea obosit să fii atent, pierdute degeaba. De acolo fugi repede până la primărie. De aici se ştie povestea…

Şi zilnic la fel. Mai mult de două săptămâni. De la 6:45 la 00:15. Am aflat ce e oboseala! (Lake of Tears - Sorcerers) Veneam acasă, lihnit, dar îmi era prea somn să mănânc! Aţi fost vreodată aşa de obosiţi încât să aţipiţi pe autobuz? Şi nu mă refer la autocarul Sibiu-Cluj-Napoca, pe T1, din centru până acasă! Sau aşa de obosiţi încât să aveţi vedenii? Eram la maratonul de poezie europeană (ok, pe la 1 noaptea) şi toţi din sală aveau faţa machiată în alb, ca şi noi la spectacol! Ştiam că nu se poate, dar îi vedeam clar! Noaptea mă trezeam (Drive-thru - My last gunshot (safe instead) “Can't pretend to escape the jail I made”) şi mă vedeam din nou în “mormântul” ăla, până şi mirosul de lemn lăcuit îl simţeam. AHHHHHH!

Măcar de aş fi avut o supapă! Dar adio ieşit la o bere cu prietenii, adio plimbarea cu prietena! În weekend făceam temele, la medi, cât apucam, (Lou Reed - Perfect Day “just a perfect day”) pentru că nu apucam tot! Am ajuns să chiulesc ca să îmi fac temele la meditaţii! Nici măcar chiulul nu mi-a mai rămas! Cum aţi putut să-mi luaţi chiulul?! Nemernicilor! N-am mai cântat la chitară, de abia am mai ascultat muzică, fără filme, fără teatru. Doar eu ştiu câte spectacole, evenimente şi concerte am pierdut în astea două săptămâni şi un pic! (Iggy Pop - Passenger) Nimic să mă trezească! O lentă decădere în negură… Ultima seară a fost hipnotică! S-a terminat? Chiar? A doua zi parcă aveam ceva de făcut, parcă aveam undeva de mers! Dar se terminase! (Kate Bush - Brazil “Tomorrow was another day”)

Final.

Nu ştiu dacă am reuşit să transmit o părticică din tot ceea ce vroiam! Din toată starea mea! Mă îndoiesc chiar că a citit cineva până aici! Sau dacă va fi publicată toată tâmpenia asta! Articol, blog entry, pagină de jurnal, Gonzo-journalism, probabil undeva între toate astea! (The Beatles - Across the Universe “nothing’s gonna change my world”) A fost un iad! A fost greu, obositor, şi parcă nu se termina! Dar a fost alegerea mea! Puteam să ies oricând! Va fi în continuare un an lung, ocupat, obositor, greu…

Concluzie: Life is beautiful!

(20:20) Exit music (for an article): Eels - I need some sleep (fără citat!)

Free(??)Willy

Free Willy!!! Free în pizda mă-tii de balenă proastă, sări o dată!

Ce dreq de viaţă mai îi şi aia în care nici fucking balena nu mai sare?

Câtă speranţă nu am pus noi în mamiferul ăla acvatic, alb-negru cu nările plasate în vârful capului pentru a-i înlesni respiraţia în mediul aeroacvatic, aceea fiinţă făcândă parte din specia Orcinus Orca, balena ucigaşă, lupul mării, cetaceul cu dinţi ascuţiţi, prădător, etc dammit!?

Am urmărit timp de două ore relaţia platonică(?) dintre puştiul ăla şi creatura aia, am râs ş-am plâns şi ne-am înfuriate şi acum proasta(sau prostul) naibii nu vrea să sară?

Ce lovitură tutror prospectelor noastre. Cum vom putea dormi dacă idioata aia nu sare? Cum o să ne continuăm viaţa fără să privim înapoi speriaţi şi ruşinaţi la acest moment? Cum o să ne privim copii în ochi şi o să le citim poveşti, ştiind că dalmaţianul ăla marin n-a sărit?

Să ne petrecem vieţile în felul acesta? Sperănd că poate-poate va sări? Poate un om suporta aşa un chin? Şi dacă poate, de ce să o facă? Ce om merită asta?

Din această cauză stimate preşedinte cer permisiunea de a elimina strategic toate mamiferele, acvatice pentru început, pe care le pot găsi.

Mulţumesc anticipat!

Naştere

Foile albe se holbează la mine,
Imaculate,
Mă sfidează şi mă râd!
Eu sunt scriitorul!
Eu le sunt stăpân!
Lichidul amniotic se scurge,
Îneacă P(p)ământul,
Un urlet…
Izbucnit din vintrele mizantropiei!

Le spurc puritatea cu o diagonală
Făcută cu creionul Rotring Tikky II 0.7.
Aştept
Căderea aştrilor,
Ruperea însăşi a firului existenţei,
Ceva…
Lumea se învârte o dată în jurul meu,
Şi eu o dată în jurul ei…Nimic
Calm, încep să-mi scriu povestea!

V-Day

[scurtă întrerupere a seriei „Youth of the nation” cu ocazia sfintei sărbători ce are loc pe 14 februarie]

Că românul are multe sărbători, asta ştim cu toţii: „să fie Doamne în fiecare zi a anului sărbătoare, înafară de una, şi în aia să fie nuntă”. Asta însă nu ne-a oprit să adaptăm sărbători de la alte popoare, cum ar fi Halloween-ul, pe 31 octombrie, când facem petreceri mascate şi ne uităm la filme horror, mă rog, să zicem că aici e vorba de adoptare de cultură nu religie, am să revin în octombrie la subiectul ăsta.

O sărbătoare care însă ne bate la cap destul de devreme în noul an (14 februarie), este desigur Sfântul Valentin. Românii, popor ortodox, se pare nu au avut probleme să adopte un sfânt catolic. Probabil din cauza influenţei tot mai pregnante a culturii americane în societatea contemporană; americanii fiind campioni la valentine.

Pentru mulţi ziua aceasta se rezumă la cumpărat chestii roz, ce conţin inimoare sub orice formă şi să le dăruiască persoanei iubite; care dacă nu este, merge uşor înlocuită cu actualul partener, pentru care nu nutrim sentimente aşa de profunde precum dragostea, sau, de ce nu?, orice persoană de sex opus faţă de care ne simţim atraşi în orice fel. De unde a pornit toată povestea e de puţin interes (legenda originara aici), la fel şi faptul că avem şi noi o variantă proprie, anume Dragobetele, care e însă o tradiţie a bunicilor şi nu e deloc trendy.

Desigur cele mai căştigate sunt fetele, că doar e „natural” ca băieţii să fie cei care cumpără flori, cutie ciocolată şi încă un mic ceva, primind în schimb 2 răţuşte de pluş cu inimoare pe ele, care sunt legate între ele de o sfoară, şi dacă le desparţi se unesc din nou, o bandă spunând „i LOVE you”, care au costat un sfert din ceea ce a cheltuit băiatul (e fain cu egalitatea asta între sexe); să nu mai menţionăm că urmează dragobetele(care nu sunt trendy, dar tot trebuie respectate...de băiat, că altfel e neatent, neromantic), 1 martie şi 8 martie (să te mai miri de ce se bucură fetele de primăvară).

Alte efecte V-Day, sunt massuri şi linkuri despre iubire, pe care trebuie să le trimiţi la toată lista, chiar şi prietenilor, ca să te iubească persoana visurilor tale. Să nu mai zicem că ideea că de valentin, faci cadouri tuturor persoanelor de sex opus la care ţii, inclusiv mama, sora, mătuşa, bunică, se impune încet şi la noi ca şi peste ocean, din acelasşi motiv ca şi acolo: facilitarea vânzării a cât mai multor kitschuri.

Deşi cuvântul „dragoste” (sau mai precis „love”) împânzeşte toate magazinele şi străzile umplute de vânzători ambulanţi, Vday nu a făcut altceva decât a face din adevarata dragoste o glumă, ea fiind acum accesibilă oricărui cuplu care s-a format de cel puţin o săptămână, pentru că ştim că fiecare adolescent iubeşte cu adevărat şi profund pe yubi său, şi că trebuie să demonstreze asta cumpărând rahaturi care vor ajunge undeva pe un raft, uita-te.

Deşi dragostea este într-adevăr un lucru care merită sărbătorit, mult mai mult decât majoritatea sfinţilor din calendar, însă Valentines Day cu siguranţă nu este ziua în care are loc acest lucru; căci dintr-o idee bună, prin supracomercializare, s-a uitat esenţa, şi s-a ajuns la ceva foarte asemănător cu dulciurile vândute în această zi la fiecare colţ de stradă: arată bine, dar mult prea dulce, ieftin şi fără calitate. Deci dacă iubeşti pe cineva cu adevărat, prefă-te că e o zi ca oricare alta, şi sărbătoriţi-vă dragostea doar voi doi...

Astea fiind spuse: HAPPY VALENTINES DAY!

PS: pot spune cu mândrie că nu am actuala partenera, şi nici nu am făcut nimic ca pe 14 să am pe cineva, în contrast cu mulţi disperaţi care nu vor să petreacă acea zi singuri, căci asta ar fi penibil. Mă mulţumesc cu cuvintele mamei mele: „şi chiar nu ai pe nimeni de veilăntains dei? no lasă că îţi ia mama o inimă de ciocolată să ai şi tu” (cât timp e Milka, mai mult nu vreau)

We are the youth of the Nation (Partea I: Fear and Loathing in Blaj)

6 şi-un sfert dimineaţa, sâmbătă, 26 ianuarie, alarma de la mobil mă anunţă din răsputeri că trebuie să mă trezesc. Dacă ar fi fost o zi de şcoală pur şi simplu aş fi zis „Fuckit!”, m-aş fi culcat la loc şi n-aş fi mers la prima oră, dar cum chestia pentru care mă sculam ţinea de interes personal nu şcolar, am renunţat la somnul de frumuseţe. (nu ştiu care idiot a zis că somnul cel mai bun e cel înainte de 12 noaptea, dar tipul avea grave tulburări de ritm biologic, pentru că cel mai dulce şi odihnitor somn e de la 5:30 la 8:30 a.m. şi mi se pare o cruzime că societatea de azi e fixată în aşa fel încât ne sunt răpite acele vitale momente de odihnă)

Trenul e la 7:28, întâlnirea am pus-o la 7:00 şi e 6:56 când mă urc în taxi. Ok, dacă ar fi doar Sopa şi Scîr nu m-aş stresa, pentru că ăia doi sigur nu ajung înainte de şi zece, dar cum Cristi a zis că s-ar putea să vină şi el...mă stresez. Şi neîndoielnic la şi un minut, bip, Cristi. I’m on my fucking way damnit! Ajung în gară, Sopa e şi el deja (în mod absolut surprinzător) prezent, Scîr evident nu. Ne uităm pe program după trenul spre Blaj. Apropo, e vorba de o călătorie anuală la un concurs de poezie din Blaj, unde Scîr cu mine trimtem poezii...şi chiar şi câştigăm. Apare şi ăsta: „Unde mă-ta ai fost? Ai adus grasa?” „Da, da! Stai calm!” Grasa fiind una de Cotnari, tot acest happening (cuvânt aprobat DOOM2) fiind plănuit drinking trip, eu însumi având 2 doze de Holsten în ghiozdan (pt început).

Trenul porneşte încet, iar casele se târâie pe lângă noi. Deschidem nişte chipsuri şi prima doză, pe care o învelim, de frica unei amenzi, într-o foaie A4 pe care sunt imprimate poeziile mele (au şi ele totuşi un folos). Un domn şi-o doamnă se aşează cu noi în compartiment (deşi ne întinseserăm pe cât posibil), aşa că nu desfacem a doua doză.

În Copşa trebuia să aşteptăm o oră. Noroc că dăm de o bodegă în gară cu bere ieftină. Cu o Silva Black, două Timişoreana şi un Bucegi (al meu, cel mai ieftin, deşi tata zicea că pe vremea comunismului era printre cele mai bune) şi câte două cutii de chibrite ne aşezăm la un Poker. Slavă domnului că era şi o budă în spate.

După încă o oră pe tren ajungem şi în Blaj, unde ne aşteaptă Ioana (pe care o cunoscusem de pe hi5, şi încă nu ne întâlnisem în carne şi oase). Mâncăm la un fast-food, unde comand un Hamburger Vită (aşa scrie pe meniul de pe geam), ceea ce este interpretat de cei din jurul meu ca şi: „Un hamburger, vită!”, motiv pentru îndelungate râsete. Şi pentru că după masă îţi e sete intrăm într-un café-bar bem două cafele (Cristi, eu)/două Timişoareana (Sopa/Scîr), mult sub preţul din Sibiu, din punctul ăsta de vedere CCE2007 ne-a omorât.

Ajungem într-un final şi la Casa de Cultură Blaj, unde se ţinea toată chestia, cineva ne spune că parte cu Recital de poezii de Eminescu a început pe la 11, deci nici de o oră. Intrăm să ne arătăm şi noi prezenţa. Stăm puţin, ne prezentăm frumos în faţa organizatorilor, care ne ştiu din anii trecuţi, după care încercăm să ne furişăm afară, doar că dăm de (asta vom afla mai târziu) soţul organizatoarei principale. Un bărbat la vreo 65 de ani, care pe tot parcursul zilei va fi acolo când noi ieşim de plictiseală, sau alte lucruri. Ne plimbăm puţin, şi ne aşezăm pe o bancă din faţa unui bloc, din spatele Casei de Cultură, unde deschidem în sfârşit şi grasa, moment în care domnul mai sus menţionat apare căci îşi uitase ceva în maşină: „Măi copiii, păi vă îmbătaţi!” (pe un ton mai glumeţ).

Intrăm din nou, dar recitalul e departe de a se fi terminat, aşa că jucăm un 21. Într-un final se dau şi premiile, eu şi Scîr câte un loc 3(regres faţă de anul trecut când aveam locul 1), care spre surprinderea noastră nu consta din aceleaşi cărţi pe care le-am primit 2 ani la rând, ci bani, 150 lei să fim exacţi. Cam ofticaţi că nu am luat anul trecut locul 3 şi anul ăsta locul 1 (500 lei) mergem în faţă şi citim frumos câte una din poeziile noastre. După care urmează inevitabilul şi multprealungul discurs de felaţia imaginară dată lui Eminescu, de către organizatoare, probabil Copy+Paste la discursul de anul trecut pe care l-am ingnorat şi atunci, ca şi acum. După vreo 20 minute decidem cu ceilalţi să ieşim, desigur exact în momentul când intră soţul celei al cărei discurs îl părăseam în grabă: „Mă haiducilor, iar plecaţi?”, lăsând o pată neagră pe imaginea noastră încă cât de cât curată, muncită cu greu în anii trecuţi; să nu mai zic că discursul s-a terminat un minut mai târziu.

Trenul pleacă la 15:30, e 14:15, ar trebui să mergem la masa „festivă”, da ăştia o cam lungesc cu poze şi altele. Ajungem în beciul (mănăstirii?) unde e masa. Bem un pahar mare de vin, şi una-două pahare de ţuică de corcoduşe, în numele artei desigur, şi Eminescu..de ce nu? Nu există cauză pentru care să nu se poată bea. Înfulecăm ciorba şi înaintă să vină felul doi, ne pregătim să plecăm, întâlnind insistenţele organizatorilor care nu par a înţelege că ultimul tren spre Sibiu pleacă într-un sfert de oră. Reuşim să ne eliberăm, dar doar după ce primim cozonac şi ascund eu o sticlă plină de vin sub geacă(înjurându-mă că nu am păstrat dopul de la cealaltă sticlă, căci astea erau deja desfăcută, şi anul trecut aveam aceeaşi problemă). Primim şi patru sticle de Bergenbier (care se face în Blaj), pe care Scîr le bagă în ghiozdan.

Aproape că fugim spre gară, eu cu degetul în sticla de vin să nu curgă, şi însoţiţi de clinchetul sticlelor de bere. Luăm biletele, exact la timp. Până la Blaj bem vinul, dar fiind personal fără compartimente, şi Sopa insistând să ne zică cum a văzut el la ştiri pe unii care au luat amendă pentru băut pe tren, trei se uită după controlor şi unul bea. În Copşa nu stăm decât vreo 7 minute. Până la Sibiu bem o sticlă de bere, dar fiindcă iar avem companie în compartiment, doar una. În Sibiu, în mod tradiţional trag frâna de urgenţă chiar înaintă să oprească trenul (el mergând mai departe la Braşov...not any more, adică cu întârziere).

Din gară am merge fiecare acasă, dar cum Berăria e mai aproape mergem acolo, unde ne punem de un HEARTS şi bem câte o bere tăiată. Pe la 18:30 îmi amintesc că la 19:00 e un film fain la cinema. Grăbim pasul până la Arta şi pierdem un Sopa pe drum. Epuizaţi aflăm că filmul e de 2 ore şi un pic, deci începe la 20:00 nu la 19:00. Mergem să cumpărăm nişte snacksuri, eu nu mă pot abţine să nu încep să folosesc banii câştigaţi cu folos şi iau o sticlă de gin, pentru mai târziu. Mergem într-un părculeţ cu leagăne unde bem cele trei Bergenbier rămase. La film începem ginul, şi bem din el pe parcurs. După, ne despărţim de Cristi, şi eu o iau cu Scîr spre casă. Sub efectul filmului şi oboselii nu schimbăm mai nici un cuvânt. După ce mă despart şi de Scîr, îmi dau seama că undeva pe drum mi-am pierdut mp3-playerul şi căştile ce le primisem de nici o lună, sunt însă prea bulversat de combinaţia alcool+film genial+zi lungă să îmi pese. Ajung acasă, ai mei dormind de mult. Scot din ghiozdan diploma, mă dezbrac, şi îmi amintesc de sticla de gin, mai mult de jumate plină. O scot din ghiozdan să o ascund în dulap şi dau şi de a doua doză de Holsten de care, spre ruşinea mea, uitasem dimineaţa. Bine ascunse, mă pun frumos în pat şi dorm un somn adânc, cum nu am dormit demult.

[1. cer scuze pentru lungimea articolului, partea 2(şi finală) va fi mai scurtă.

2. ştiu că pare gen de pagină de jurnal de care mă plângeam în primul articol, dar următoarea parte e mai analitică, şi aveam nevoie de o bază. Besides, o puteţi lua ca şi o variantă foarte inocentă de „Fear and Loathing in Las Vegas”; inocentă faţă de original cum e Blaj faţa de Las Vegas; long live Hunter S. Thompson...even though he is dead]

VA URMA

Orange Film killed going to the Cinema

Acum vreo 2 ani mergând la cinema am fost surprinşi (la început) văzând în locul trailerelor de dinaintea filmelor reclame la Ursus, Peroni, Danone(parcă), Dacia Logan, etc. Curând au apărut şi cele la o anumită firmă de telefonie mobilă; premisa era întotdeauna aceeaşi, un actor-necelebritate dar cât de cât cunoscut (Sean Astin, Carrie Fisher) prezintă ideea unui film în faţa comisiei Orange, doar că aceştia încearcă să schimbe totul astfel încât să apară ceva de mobile, astfel povestea romantică plasată în New York-ul de azi a lui Astin (tipul care îl joacă pe Sam în Lord of the Rings) devine(în viziunea comisiei) o epopee în timpuri fantastice, doar că în loc de săbii au telefoane mobile („Lord of the Ringtones”). Ok, reclame drăguţe, amuzante, doar că nu ştia nimeni dacă promovează ceva sau doar Orange-ul în general.

Când am aflat care dracu e faza, părea o idee bună. Miercurea, dacă ai cartelă/abonament pe Orange, şi trimiţi mesajul „film” la 241, intri la jumate de preţ, sau mai precis plăteşti un bilet şi primeşti două, ţapă dacă eşti singur. Super tare! Aşa s-a mutat seara de film de pe sâmbătă pe miercuri. Ceea ce uneori devenea cam enervant, deoarece unii deja nu puteau concepe ideea de a plăti bilet întreg în cazul în care tu nu puteai merge miercuri; „Nu sâmbătă! Mergem miercuri, că e la jumate; tu du-te sâmbătă dacă vrei!” \o0oo

Şi într-adevăr cinematograful care (în Sibiu cel puţin) părea pe moarte, exceptând momentele mega-blockbuster („Lord of the Rings”, „Garcea şi Oltenii”, „Troia” etc), miercurea, la ultimele 2 reprezentări, era într-adevăr plin (aproape). Orange Film chiar părea o chestie bună.

Totuşi ceva părea a nu fi în regulă, şi abia miercurea trecută mi-am dat seama ce; românul: comentist, miserupist, neinteresat, neimpresionabil şi cu o încăpăţânare nemaiîntâlnită de a refuza orice lucru care emite profunzime sau emoţie. Iar în numere mari, chiar are o forţă de a strica şi cel mai bun film. La blockbustere, comedy, horroruri, nu observi prea mult comentariile, atâta timp cât pe ecran au loc destule scena comice/ de acţiune/gore să-ţi distragă atenţia, dialogul şi continuitatea neavând prea multă importanţă în aceste filme. În mod ironic, astea sunt filmele la care tac comentiştii cei mai înverşunaţi.

Însă filmele axate pe gânduri, emoţii, cu scene lungi, cadre lungi, tehnici inovatoare de filmare, puţină filosofie plictisesc de numa’ românul de român. Iar din păcate Orange Film a facilitat prezenţă aceştori oameni la orice film, inclusiv cele destinate unui public mai select. Căci românul prin natura sa nu poate renunţa la un chilipir, dacă ceva e la oferta de 50% îl cumpără chiar dacă nu va avea nevoie de acel lucru niciodată, sau nici măcar nu ştie ce e; cum să refuzi ceva la jumate de preţ? Astfel miercurea cinematograful e plin de oameni, care poate n-au nici măcar habar care e titlul filmului, să nu mai vorbim de idee sau conţinut. Oameni care nu ar fi venit dacă nu era Orange Film, care nu pricep că deşi au economisit jumătate, economiseau 100% dacă stăteau acasă.

Miercurea asta am fost la „Across the Universe” (pentru a doua oară), şi nu realizez ce căutau acolo oameni, care nu au ascultat măcar câteva melodii Beatles, sau n-au idee de Vietnam, anii ’60, neliniştea civilă americană a vremii, căci altfel filmul chiar nu e impresionant. Şi e un cerc vicios, nu eşti impresionat în primele două minute, începi să povesteşti, moment în care sigur nu o să te mai prindă firul epic etc. Şi eu stau în faţa ta ascultând replici de genul: „mă jur că acum iar cântă ăsta! Deci dacă s-apucă ăsta iar să cânte mor de râs!”(filmul fiind un musical); sau nişte tipe din spatele meu: „vai ce fază naşpa o fost asta” (scenă de război cu morţi/înmormântarea unui copil)(serios, a fost naşpa faza? şi eu care credeam că era comică, bine că mi-ai zis soro), tipele astea fac concurenţă bună to the sistas from za hoods, negrele care le vezi în filme americane „don’ go in there! Awwww! Damn!”; „bă ce naşpa e filmul” „da’ nu ştiam că e cu cântece!”, să nu mai zic de zecile de pungi de popcorn/chips care te fac să înţelegi ce e de fapt „Dolby Suround”. Eram chiar fericit că lumea începea să plece, şi că rămâneau cei interesaţi, din păcate unii comentişti au insistat să rămână să se asigure că îşi exprimă părerea faţă de tot filmul.

Ar fi trebuit să mă mir că prima dată când am văzut filmul, uitam uneori să respir de cât de adâncit eram în experienţa cinematografică, inovatoare, almost drug-trip like al regizoarei Julie Taymor, după film nu puteam vorbi, iar a doua oră mă chinuiam aproape să urmăresc firul, ca să nu mai zic că am rămas total neimpresionat emoţional sau mental? Mă bucur doar că nu am avut „bucuria” de a vedea filme de genul „The Fountain” sau „Last Days” sau „Elephant” cu aceşti cinefili.

Dacă nu aţi avut încă aceasta experientă, şi aici urmează şi concluzia, şi plănuiţi să mergeţi miercuri la cinema, dacă filmul la care mergeţi nu se bazează pe scene de genul: un tip îşi lipeşte mâna de penis cu superglue, crezând că e lubrifiant; explozii multiple, cu Vin Diesel zburând cu motociclete prin ele, căutându-l pe Chuck Norris, pentru final showdown; un mamut şi o cârtiţă animată se împrietenesc fără să vrea cu un montru verde şi un măgar vorbitor (deşi aparent până şi „Shrek” are prea multe referinţe culturale pentru moronii ăştia); un camion care se transformă într-un robot care apără lumea de Alieni care se bat cu Predatori (care de altfel intră tot în categoria de alien); atunci mai bine „Let it be”, sau mergeţi în altă zi; sincer? cred că preţul întreg al unui bilet e un preţ absurd de minim pentru plăcerea de a vedea un film bun cu oameni care îl apreciază (deşi nu e garantat).