Exercitiu: Fa ceva ce nu ai mai facut vreodata. Ceva premeditat si gandit dinainte. Apasa-ti limitele. Scrie despre asta.
Este o idee
proastă.
De ce fac asta?
Este o idee teribil
de proastă.
Picioarele îmi
atârnă la 24 de metrii înălţime deasupra trotuarului şi mâna stângă se ţine strâns
de metalul rece şi ud.
Încerc să nu mă uit
în jos şi încep să stabilesc cea mai bună metodă de a trece de pe pervaz pe
scara de incendiu. Decid că cel mai bine ar fi să păşesc iniţial pe una din
gratiile de protecţie în formă de semicerc şi de acolo să mă mut, membru cu
membru, pe scară în sine.
Nu ar trebui să fie
atât de greu, doar că îmi tremură trupul, genunchii mi-s slăbiţi şi am impresia
că oricât aş apăsa de tare, mâinile de abia se agaţă de trepte. Am să pic.
Este o idee
proastă.
Mă bucur că e
noapte şi că nu se vede bine în jos.
Este ultima şansă
să mă dau jos, dacă încep să urc va trebui să ajung la următorul etaj. Şi pare
atât de departe.
Mă uit în sus dar e
prea departe şi simt că ameţesc, aşa că ma uit la mâini. Da, mâinile sunt
aproape, adevărate şi mă ţin în viaţă şi asta e bine. Îmi place să trăiesc.
De ce fac asta?
Încep să urc, şi
braţele şi picioarele mă dor îngrozitor pentru că azi am dat probele la sport
şi nu mai făcusem efort fizic din noiembrie, şi acum mă dor braţele şi
picioarele şi de abia urc. Dar să cobor ar fi greu, pentru că ar trebui să mă
uit în jos. Şi între etaje scara e lipită de bloc şi nu pot să-mi înfăşor
degetele în jurul barelor şi acestea sunt ude. Pentru că plouă. Pentru că ce
idee bună e să te caţeri pe scare de incendiu noaptea pe ploaie. Bravo Mihai,
îmi place de tine.
Este o idee groaznică.
De ce nu am putut
să rămân la ideea cu pierce-ul cum am stabilit iniţial? Chiar nu găseam oare
timpul şi banii necesari? Bine că a venit proful nou cu exerciţiile lui de
scris şi acum eu stau agăţat cu vârfurile degetelor de la picioare şi de la
mâini de o bucată de metal la 27 de metrii înălţime. „Înfruntaţi-vă o frică. Faceţi
ceva ce nu aţi mai făcut niciodată!” Îţi bag ţie un cuţit în gât când şi dacă
te văd, how’s that for a first time?
Este o idee
proastă.
Măcar am fost
destul e inteligent să mă urc desculţ, că nu ştiu cum aş fi putut să urc că
tălpile groase ale bocancilor.
Etajul 8.
Pentru o clipă mă
gândesc că am să cobor aici, dar îmi dau seama că va trebui să stau suspendat
între scară şi bloc, şi că nu voi avea de ce mă prinde. Nu, nu pot să mă dau
jos de pe scară. O Doamne, am să rămân blocat aici până îmi vor obosi mâinile
şi atunci am să cad. Oare ce va scrie în ziare? Accident sau sinucidere? Considerând
că acesta este căminul UNATC cu siguranţă vor zice că e sinucidere. Artiştii
ăştia.
De ce naiba fac
asta?
Etajul 9.
Abia acum îmi dau
seama că sunt 10 etaje nu 9. Uşa de la acest balcon e deschisă. Pe de altă
parte mai sus pot sa ies direct din cuşca scării fără să trec prin momentul în
care nu mă ţin de nimic. Dar dacă la 10 e închisă uşa? Atunci ar trebui să mă
sui la loc, şi să cobor, şi să trec oricum prin faza aia.
Este o idee
incredibil de proastă.
De ce naiba nu am
mers să mă spovedesc? Aia ar fi fost o poveste amuzantă. Dar nu, mi-a fost
lene. Şi am să rămân cu o întâmplare care în retrospectivă va părea banală.
Pitch: Young man with great fear of heights climbs three
stories from the seventh to the tenth floor. He doesn’t die, nor slip, nor even
drop his phone which would at least make him turn dramatically and extend his
arm. He just climbs up. I need ten million.
Am obosit. Sunt
atât de aproape, dar chiar am obosit. Vreau să scap de aici.
Etajul 10.
Capul îmi ajunge
deasupra pervazului. În uşă stă o tipă în halat şi fumează. O brunetă înaltă. Se
uită la mine încercând să nu pară surprinsă. Trebuie să fie de la actorie după
cum îşi ţine corpul. Ne privim cinci secunde fără să spunem nimic. Îi zâmbesc.
-Bună seara, îi
spun în timp ce mă agâţ cu mâinile de pervaz şi mă trag în sus.
-Bună.
Încă nu şi-a
revenit din şoc. Apoi:
-Dacă picai?
-Păi asta urma să
aflu, dacă pic sau nu.
-De ce ai face
asta?
-De ce nu?
