Maybe this isn't Bat Country after all

Exercitiu: Alege personaje dintr-un roman preferat. Personaje pe care sa le cunosti bine. Scrie un scurt text in care sa descrii o intamplare in care aceste personaje sunt confruntate de o nava extraterestra. Trebuie sa pastrezi tonul romanului, sa fii fidel personajelor si daca se poate sa scrii in stilul autorului.

Va las sa ghiciti romanul ales de mine:

La 150 km/h maşina se zguduia încontinuu şi la fiecare gropiţă din drum eram convins că roţile supraumflate vor exploda aruncând maşina peste marginea drumului şi împrăştiindu-ne  peste nisipul deşertului ca ceva versiune reală a unui tablou de Dali. Cu toate astea nu puteam să o las mai încet, trebuia să ajungem în Vegas în mai puţin de două ore şi după întâlnirea cu acel adolescent bleg am rămas cu convingerea că jumătate din forţa poliţiei din Nevada era pe urma noastră.

Avocatul meu era scufundat în starea semi-comatosă pe care doar o doză de eter de calitate ţi-o poate da. Gelos pe starea sa complet lipsită de griji am început să mă enervez şi mai tare şi tot mai tare până când am strigat în vântul ce vuia deasupra mea „Tu-ţi soarta naibii! Aşa nu se mai poate!” şi am apăsat brusc pe frână, oprind maşina cu un ţipăt de himeră al roţilor.

Trebuia să mă calmez. Făcusem timp bun, aveam timp să ajungem şi chiar dacă băiatul a fugit direct la prima staţie de poliţie, ar mai dura până să dispecereze în direcţia noastră până şi o maşină. Nu, devenisem paranoic. La naiba, nu puteam continua aşa. Aşa că am făcut singurul lucru pe care orice om normal ar putea, şi ar trebui, să o facă în situaţia dată, mi-am scos .38-ul din portbagaj şi am pornit spre deşert pentru a face câteva găuri efemere în nisipul fierbinte.

Nu am îndrăznit să mă îndepărtez prea departe de maşină de frică că în orice moment va trebui să iau parte la o evadare bruscă şi violentă care probabil ne va lăsa pe amândoi ciuriuţi. La naiba, trebuie să-mi scot gândurile astea din cap. Cu spatele spre maşină şi cu liniştea drumului pustiu aş fi reuşit să mă conving că sunt doar eu în mijlocul deşertului, dar când am ridicat pistolul să trag primul glonţ într-un cactus ce avea ghinionul de a se afla la nici şapte metri de mine, când am tras adânc în piept ultima gură de aer pe care urma să o expulsez pe ţeava pistolului, avocatul meu a început să urle ca ceva animal preistoric împuns cu suliţa de un neaderthal ce l-a vânat zile întregi.

M-am întors la el şi l-am văzut zvârcolindu-se în scaun şi urlând prins în ceva halucinaţie oribilă pe care nu şi-o va aminti şi nici nu ar trebui. L-am prins şi am început să-l scutur, metoda care în ciudă la ce v-ar spune prietenii spălăciţi cu LSD, e singura care poate pune capăt rapid şi eficient unui trip de coşmar. Şi-a deschis ochii destul cât să mă vadă, şi s-a liniştit aproape instant.

Am revenit de unde am plecasem, şi am încercat din nou să-mi calmez nervii, am închis ochii şi am respirat adânc de câteva ori imaginându-mă singur, dar când să deschid ochii, porcul a început din nou să ţipe. „Ce naiba vrei, animal nemernic?” Dar atunci am văzut ceea ce vedea şi el, în faţa noastră la nici 50 de metrii plutea un obiect metalic şi circular ceva mai mare decat un yacht. Ce naiba a fost în cocaina aia? Dar ceva nu era în ordine, de ce aveam amândoi aceeaşi halucinaţie?

M-am întors la avocatul meu care îşî fixase privirea pe vedenia din faţa noastră. „Vezi şi tu chestia aia?” Dar nu era dubiu, era prins în acelaşi coşmar cu mine. M-am întors spre obiect şi am observat o deschidere în fundul ei. De acolo au ieşit trei astronauţi, alt termen nu găsesc, înalţi cât un copil sănătos american de 10 ani, cu bile mari de sticlă neagră pe cap. Avocatul meu nu înceta din urlat şi începeam să mă întreb de unde naiba are atâta aer în plămâni. Astronauţii pitici au început să vină spre noi, moment în care mi-am amintit că am .38-ul în mână. L-am ridicat şi am urlat „Staţi nemernicilor sau vă împuşc în numele Statelor Unite ale Americii şi a omenirii!”, unul din ei a ridicat o mână şi când am încercat să trag nu se întâmpla nimic, îmi blocaseră pistolul. Aşa că l-am aruncat cu toată forţa în capul celui din mijloc care avea mâna întinsă, dar acesta nu pare nici măcar să fi observat. Şi-a ridicat mâna spre avocatul meu care a încetat brusc să urle.

„Dumnezeule! Ce i-aţi facut? Roswell e la o mie de kilometrii de aici, nu aveţi hărţi?” Dar nu păreau să bage de seama nimic din ce ziceam. Aveam o singură şansă, trebuia să ne scot de acolo. Ştiam eu că va urma o evadare dramatică. Am sărit la volan şi am încercat să pornesc motorul, dar acesta evident nu funcţiona. Liderul şi-a ridicat din nou mâna spre noi şi atunci am ştiut că eram futuţi.

M-am sculat cu un gust acru în gură. Ce naiba se întâmplase? Halucinasem tot? Privind în jur mi-am dat seama că Soarele îşi mişcase poziţia. Atunci s-a trezit şi avocatul meu „Ce faci? De ce suntem opriţi? Cât e ceasul? Mişcă idiotule, că dacă nu ajungem la timp nu primeşti cameră la hotel!” O secundă am ezitat privindu-l, după care am întors cheia, motorul a pornit din prima şi am călcat acceleraţia iar singurul gând care îmi fugea prin creier era că poate să existe totuşi întâlniri mai terifiante decât una cu Richard M. Nixon.

The easy/lazy way out of not actually bothering to write a poem by throwing together words from a random list and adding a few of my own

At nine o’clock 

(morning or evening?-I asked)

                                            I was drinking Ribena (what is that?)

                                             With Betty Fisher (don’t know her) in Parker’s Piece

                                                 listening to Bob Dylan

"“The Man Who Takes the Parrish Shopping”

is one of his songs"

Betty says.

Sounds like his

but fuck you Betty, I disagree.

“Text me some memories” is a song of my own

I am still writing

it’s not going well

 mainly because

I am always furiously masturbating

due to a book I read

in Tokyo, second floor

always procrastinating

researching “wifebeaters” on wiki

instead of writing this

“This is the end” said Morrison, Jimmy (hehe, it rhymes)

If you could understand me

I wish I could express my thoughts the way you’d want me to.

 Then I wouldn’t have to be silent when I really need to talk to you.

 I wish we spoke different languages, so when we speak you would only listen to the sound of my voice and then my words would not seem so trivial.

Confesiunile unui Ateu. Nedumerire: "De ce ai pornit maşina de spălat? Azi e sărbătoare."

Săptămâna asta a fost Sărbătoare Sfinţiilor Constantin şi Elena. Ştiu asta pentru că am aflat-o la facultate, unde am o colegă Elena. Doar că în acel moment nu mi-am dat seama că e mai mult decât o obişnuită onomastică (fenomen ce mi se pare idiot din principiu).

Dar lucrurile aveau să se schimbe:

Când am ajuns acasă, am observat că maşina de spălat era încărcată cu haine murdare, aşa că am presupus că, aşa cum am făcut-o şi în alte dăţi, colegii mei de apartament nu au apucat să spele hainele de dimineaţă şi urmează să le spele când se întorc (din motive ce nu merită explicate, nu putem lăsa maşina aprinsă când nu e nimeni acasă). Aşa că am făcut ceea ce am făcut şi cu alte ocazii, am pus detergent şi am apăsat butonul de pornire. Atât. Maşina era deja setată.

Când s-a întors colega de apartament mai târziu şi a văzut hainele curate, a intrat la mine şi m-a întrebat pe un ton iritat (dar controlat de politicos) că de ce am pornit maşina. Azi e sărbătoare. Nu doar că nu ştiam că e sărbătoare, dar nu aveam de unde ghici că în toate aceste sărbători de rangul 34 nu se lucrează.

Să recapitulăm, deci avem:

-o femeie necăsătorită care de doi ani trăieşte şi doarme în acelaşi pat cu un bărbat, care obişnuieşte duminica să spele vase, măture, aspire, gătească, spele rufe, şi care tocmai s-a întors de la service;

-un ateu care dacă nu ar fi ateu ar fi reformat-calvinist, deci oricum nu ar avea vreun habar despre toate sărbătorile şi cutumele ortodoxilor.

-acţiunea celui din urmă de a apăsa butonul de pornire a unei maşini de spălat care a fost încărcată cu rufe de către cea dintâi chiar în ziua aceea.

-supărarea femeii că în casa în care locuieşte s-a muncit de sărbătoare.

Sunt eu tâmpit, sau chiar e ceva aiurea în povestea asta?

De ce este în ordine încălcarea unor principii clar notate în Biblie dar e esenţială supunerea în faţa unei reguli inventate de conducerea bisericii la secole după scrierea Bibliei, care spune că în ziua aleatoriu aleasă pentru a sărbătorii nişte oameni născuţi şi ei la secole după moartea lui Hristos nu se munceşte? Şi folosesc termenul „muncă” foarte lax, căci singura parte de muncă din toată afecerea a fost încărcarea maşinii, pentru că restul nu implică muncă sub nici o definiţie, ăsta e scopul pentru care posedăm maşini de spălat, nu?

Nu este absurd că nişte popi au luat A Cincea Poruncă au aplicat-o unor alte sărbători inventate tot de ei, şi creştinul îi ascultă fără să ştie de ce. Înţeleg că a spăla de mână este o muncă, dar oamenii ăia nu au putut concepe ideea de maşină de spălat acum 600 de ani. Dar conceptul abstract de a spăla care nu implică în nici un fel implicarea creştinului cum poate fi un păcat? E şi maşina de spălat creştină?

Înţeleg intenţia ei, e o tradiţie. Una extrem de tâmpită, dar o tradiţie. Bine, nu pornim maşina de spălat tot a treia zi a anului, că sărbători sunt destule. Ce m-a deranjat e că a deranjat-o atât de mult, sau mă rog, că a deranjat-o, punct, că eu am pornit maşina. De parcă ar fi acum o pată pe casa ei, pe sufletul ei. Asta e marea e problemă? Că un păgân necredincios s-a folosit de un aparat care merge în cercuri? Faptul că se culcă noapte de noapte cu un bărbat care nu îi e soţ nu e problemă? Că duminica mai munceşte nu e problemă? Că în ziua aia a muncit for fuck’s sake! Asta îi damnează ei sufletul?

Mă omoară relativismul ăsta leneş al creştinilor de orice sectă. Selectăm din Biblie ceea ce nu ne convine. Ne ţinem de poruncile care nu ne provoacă inconvenienţe. Homosexualii trebuie iradicaţi, sunt o abominaţie în ochii Domnului, scrie în Biblie, protestaţi împotriva drepturilor lor, dar câţi  dintre voi şi-au scos fiicele necăsătorite în piaţă să le omoare cu pietre pentru că nu mai sunt virgine? Nu e ca şi cum nu aţi şti adevărul. Ah, nu, părţile alea din Biblie sunt primitive, şi Iisus le-a revocat undeva în Noul Testament. Măcar atâta se poate spune despre islamici, că sunt consistenţi; da, au nişte credinţe primitive care te lasă cu gura căscată că încă pot exista în lumea contemporană, dar măcar se ţin de ele toate, nu le selecţionează după mofturi.

În concluzie, dacă ar putea cineva să-mi explice de ce atât de importantă păstrarea unei tradiţii arhaice post-biblice dar e perfect în ordine încălcarea regulilor notate în scripturi, din moment ce ambele pot fi spălate cu uşurinţă la următoarea spovedanie, aş aprecia.

Confesiunile unui Ateu. Partea I: Micul Sceptic

Uneori, când nu reuşesc să evit discuţiile repetitive şi reduntante despre religie, oamenii mă întreabă când şi de ce am devenit ateu. Aceşti oameni consideră că deoarece am fost botezat în religia creştină la o vârstă când nu eram capabil să leg ceva asemănător unui cuvânt asta înseamnă că eu sunt un creştin care a devenit ateu. Adevărul este că mereu am fost ateu. Nu, nu ştiam să îi spun aşa, şi nici nu ştiam de fapt că aşa ceva există. Oricât de mari tendinţe ar avea pentru a face năzbâtii şi a spune lucruri trăznite, copii nu sunt neapărat cunoscuţi pentru gândirea lor analitică obiectivă şi independentă. Şi crescând într-o familie creştină, cu părinţi credincioşi, bunici foarte credincioase, într-o societate creştină în care mi se predă creştinismul la şcoală, nu aveam puterea de discernământ pentru a recunoaşte că sunt ateu.

Dar mereu am avut o trăsătură de scepticism. Mereu îmi puneam întrebări. S-ar putea să fie pe baza genetică. Există unele studii care indică că ar exista o genă care determină predispoziţia spre a crede în supranatural (fie el Iehova sau Allah sau altceva) sau a nu crede.

(Aici e un articolul care discută pe scurt posibileimplicaţii ale acestei teorii.)

Cred că unul din primele momente ale manifestării scepticismul a fost, în mod deloc surprinzător, clipa esenţială din viaţa oricărui copil din societatea vestică, când află că Moş Crăciun nu există. În cazul meu asta s-a întâmplat când aveam 6 ani, înainte să fi ajuns la şcoală. Verişoara mea, care era cu un an mai în vârstă, şi cu care aveam acea relaţie de tachineală specifică acelei vârste, era în vizită la noi în săptămâna dinaintea Crăciunului, şi trecând printr-o fază distructivă, m-a chemat deoparte să-mi spună că „Moş Crăciun nu

există” şi m-a dus la dulapul în care părinţii mei ascunseseră cadourile ca să mi le arate. Cred că a fost foarte dezamăgită de rezultat, căci după reacţia mea ar fi putut la fel de bine să-mi fi zis că laptele se ţine în frigider. Nu am plâns, nu am fost şocat, nu am simţit că s-a dus dracului copilăria mea. După ce am confirmat cu mama mea noua informaţie, pentru că totuşi un adult trebuia pe atunci să confirme numeroasele chestii spuse de copii, mi-am dat seama că sunt foarte uşurat. Mi se părea complet firesc şi o explicaţie mult mai bună faptul că părinţii cumpărau cadourile. Povestea cu Moş Crăciun am acceptat-o pentru că aia mi se dăduse şi atunci nu aveam motive să sub îndoială ceea ce ne ziceau oamenii mari, dar o data ce am avut o variantă logică nu am mai simţit nevoia de a mă agăţa de cea veche.

Legat de acelaşi subiect, cred că am dat dovadă devreme  de o altă trăsătură definitorie a mea, faptul că în ciuda propriilor mele credinţe, tiind să am o atitudine protectivă faţă de libertatea altora de a crede ce vor. În clasa întâi un singur băiat mai credea în Moş Crăciun, lucru pe care el l-a menţionat o singură dată, moment în care toţi copii din jurul său au început să râdă. Săracul se uita în jur derutat, căci evident încă nu dăduse peste ideea că Moş Crăciun nu ar exista. Nu-mi dau seama de ce, dar i-am convins pe ceilalţi, care cu o superioritate snoabă încercau să îi explice băiatului ce naiv e, să-l lase în pace, că dacă crede în Moş Crăciun nu e dreptul lor să îi ia asta. Evident nu am folosit un discurs atât de elocvent.

Deşi nu vreau să spun că educaţia nu ar avea nici o influenţă, cred că anumite aspect ale gândirii noastre sunt prezente de la o vârsta timpurie, precum scepticismul meu şi convingerea în dreptul altora de a crede ce vor, şi mai ales da a nu impune o credinţă asupra altuia chiar dacă eu însumi cred în ea, şi că aceste lucruri vor ieşi mereu la suprafaţă oricâtă “educaţie” s-ar arunca asupra lor.

Inca o data ne vedem intre paginile Revistei de Povestiri

Aparent Motanov cel Mov mi-a agreat prima povestire publicata, caci in noul numar, mai precis 13, am o noua povestire publicata:

Si acesta poate fi comandat online de aici sau cumparat din aceste locuri din tara

De ce nu?

Exercitiu: Fa ceva ce nu ai mai facut vreodata. Ceva premeditat si gandit dinainte. Apasa-ti limitele. Scrie despre asta. 

Este o idee proastă.

De ce fac asta?

Este o idee teribil de proastă.

Picioarele îmi atârnă la 24 de metrii înălţime deasupra trotuarului şi mâna stângă se ţine strâns de metalul rece şi ud.

Încerc să nu mă uit în jos şi încep să stabilesc cea mai bună metodă de a trece de pe pervaz pe scara de incendiu. Decid că cel mai bine ar fi să păşesc iniţial pe una din gratiile de protecţie în formă de semicerc şi de acolo să mă mut, membru cu membru, pe scară în sine.

Nu ar trebui să fie atât de greu, doar că îmi tremură trupul, genunchii mi-s slăbiţi şi am impresia că oricât aş apăsa de tare, mâinile de abia se agaţă de trepte. Am să pic.

Este o idee proastă.

Mă bucur că e noapte şi că nu se vede bine în jos.

Este ultima şansă să mă dau jos, dacă încep să urc va trebui să ajung la următorul etaj. Şi pare atât de departe.

Mă uit în sus dar e prea departe şi simt că ameţesc, aşa că ma uit la mâini. Da, mâinile sunt aproape, adevărate şi mă ţin în viaţă şi asta e bine. Îmi place să trăiesc.

De ce fac asta?

Încep să urc, şi braţele şi picioarele mă dor îngrozitor pentru că azi am dat probele la sport şi nu mai făcusem efort fizic din noiembrie, şi acum mă dor braţele şi picioarele şi de abia urc. Dar să cobor ar fi greu, pentru că ar trebui să mă uit în jos. Şi între etaje scara e lipită de bloc şi nu pot să-mi înfăşor degetele în jurul barelor şi acestea sunt ude. Pentru că plouă. Pentru că ce idee bună e să te caţeri pe scare de incendiu noaptea pe ploaie. Bravo Mihai, îmi place de tine.

Este o idee groaznică.

De ce nu am putut să rămân la ideea cu pierce-ul cum am stabilit iniţial? Chiar nu găseam oare timpul şi banii necesari? Bine că a venit proful nou cu exerciţiile lui de scris şi acum eu stau agăţat cu vârfurile degetelor de la picioare şi de la mâini de o bucată de metal la 27 de metrii înălţime. „Înfruntaţi-vă o frică. Faceţi ceva ce nu aţi mai făcut niciodată!” Îţi bag ţie un cuţit în gât când şi dacă te văd, how’s that for a first time?

Este o idee proastă.

Măcar am fost destul e inteligent să mă urc desculţ, că nu ştiu cum aş fi putut să urc că tălpile groase ale bocancilor.

Etajul 8.

Pentru o clipă mă gândesc că am să cobor aici, dar îmi dau seama că va trebui să stau suspendat între scară şi bloc, şi că nu voi avea de ce mă prinde. Nu, nu pot să mă dau jos de pe scară. O Doamne, am să rămân blocat aici până îmi vor obosi mâinile şi atunci am să cad. Oare ce va scrie în ziare? Accident sau sinucidere? Considerând că acesta este căminul UNATC cu siguranţă vor zice că e sinucidere. Artiştii ăştia.

De ce naiba fac asta?

Etajul 9.

Abia acum îmi dau seama că sunt 10 etaje nu 9. Uşa de la acest balcon e deschisă. Pe de altă parte mai sus pot sa ies direct din cuşca scării fără să trec prin momentul în care nu mă ţin de nimic. Dar dacă la 10 e închisă uşa? Atunci ar trebui să mă sui la loc, şi să cobor, şi să trec oricum prin faza aia.

Este o idee incredibil de proastă.

De ce naiba nu am mers să mă spovedesc? Aia ar fi fost o poveste amuzantă. Dar nu, mi-a fost lene. Şi am să rămân cu o întâmplare care în retrospectivă va părea banală.

Pitch: Young man with great fear of heights climbs three stories from the seventh to the tenth floor. He doesn’t die, nor slip, nor even drop his phone which would at least make him turn dramatically and extend his arm. He just climbs up. I need ten million.

Am obosit. Sunt atât de aproape, dar chiar am obosit. Vreau să scap de aici.

Etajul 10.

Capul îmi ajunge deasupra pervazului. În uşă stă o tipă în halat şi fumează. O brunetă înaltă. Se uită la mine încercând să nu pară surprinsă. Trebuie să fie de la actorie după cum îşi ţine corpul. Ne privim cinci secunde fără să spunem nimic. Îi zâmbesc.

-Bună seara, îi spun în timp ce mă agâţ cu mâinile de pervaz şi mă trag în sus.

-Bună.

Încă nu şi-a revenit din şoc. Apoi:

-Dacă picai?

-Păi asta urma să aflu, dacă pic sau nu.

-De ce ai face asta?

-De ce nu?

I'm published, baby!

Una din povestirile mele preferate din cele publicate pe acest blog e "Anotimpuri", iar pare-se ca nu sunt singurul care o apreciaza caci cei de la Revista de Povestiri au decis sa o publice in primul numar aniversar.

Poate ma bucur mai mult decat ar trebui, dar woo-hoo.

Daca vreti sa recitici povestirea sau sa o cititi pentru prima data va trebui sa dati o fuga pe la unul din punctele de distributie sau sa o comandati online.

...and we call it timing

I know you're out there...


 Isn't it rich?
Are we a pair?
Me here at last on the ground,
You in mid-air.

 Send in the clowns.

 Isn't it bliss?
 Don't you approve?
One who keeps tearing around,
One who can't move.

Where are the clowns?
Send in the clowns.

 Just when I'd stopped opening doors,
Finally knowing the one that I wanted was yours,
Making my entrance again with my usual flair,
Sure of my lines,
No one is there.

 Don't you love farce?
 My fault I fear.
 I thought that you'd want what I want.
 Sorry, my dear.

 But where are the clowns?
Quick, send in the clowns.
Don't bother, they're here.

 Isn't it rich?
Isn't it queer,
Losing my timing this late
 In my career?

And where are the clowns?
There ought to be clowns.
Well, maybe next year.

Tempus fugit

Cineva a stins lumina.

Bâjbâi prin beznă

încercând să-mi regăsesc calea

după clipele din viaţa noastră

dar nimic nu mai e unde a fost

şi a devenit un amalgam fără noimă.

Am pierdut firul poveştii

şi mă simt într-un coşmar

de Fellini după ce a citit Kafka.

Izvoare ce curgeau clar

au devenit râuri învolburate

ce curg haotic.

Lumea se dezintegrează în

în jurul meu

şi încerc să mă agăţ de ieri

ca să nu cad în hăul ce a devenit mâine.

,dar ceasul bate şi pe-ntuneric

Penitenciar

Nici măcar viermii nu ne mai

pot mânca carnea, atât de mult

am uitat viaţa.

Trebuie că au trecut ani de când

bâiguim prin întuneric. Sau poate

au fost zile. Timpul nu mai e.

Linişte completă exceptând

târâşul viermilor.

Din când în când un hohot sec

ne tulbură, când cineva încearcă

să-şi amintească ceva de dinainte,

doar ca să realizeze că nu mai are ce.

Întunericul acoperă tot.

Setea, foamea, durerea macină dar

întunericul e cel care te desfiinţează.

Cei care suntem aici de cel mai mult

am învăţat că nu are rost să lupţi.

Lipeşte-te de beznă şi ai să te topeşti

în nimic. Ai să fii nimic.

Nimic nu poate spera degeaba.

Nimic nu-şi poate aminti.

Nimic nu mai poate suferi.

Era o vreme când vorbeam de cum vom evada.

Planuri peste planuri peste planuri.

Până când speranţa a devenit mai amară

decât absenţa ei.

Când a început să urle a trebuit

să-mi amintesc ce înseamnă a auzi.

Credeam că delirează, că de undeva din

subconştient a reuşit să scoată o amintire

de dinainte de beznă.

Dar când am deschis ochii ce nici nu ştiam că

îi am închişi am văzut şi eu punctul de

lumină de deasupra.

Infim dar prezent.

Am vrut să cred că visez, dar acum e

acolo de o lună. Nemodificat. Şi încerc

să nu mă gândesc la ideea unei evadări.

Eram nimic şi era bine. De ce să ne forţeze

să fim iarăşi mai mult?

De ce ar da unui om însetat un singur strop?

Admirabilă cruzimea.

Performance Poets: Andrea Gibson

...pentru ca stie sa ia ceva ce e al ei si sa-l faca al nostru

...pentru ca este trista si amuzanta in acelasi timp

...pentru toate acele mici imagini idiosincratice

...pentru ca iubeste atat de mult



...pentru ca e timida si nebuna



 Dar mai ales, mai ales pentru ca stie

Zinc (Parodie)

Zn²⁺

     de Gyuri Bakowya*

Dormea adânc – în puii mei de zinc
Pe ziduri pink şi funerar moloz
Stam singur în fumoar… şi era roz
Şi derivam fructuos mioarele de zinc (Zn²⁺). 


Dormea întoarsă târşa mea de zinc
Pe pat de zinc… Şi-am început să pip
Sta singur-o ţigare… Şi-eram r.i.p
De-mi număram biluţele de zinc.


*aka Andrei Marinică, Aram Hăvărneanu, Christian Sopa & Mihai Kolcsár

Performance Poets: Taylor Mali

Taylor Mali, intr-adevar.

Taylor Mali nu e neaparat un cavaler al metaforelor, sau textelor care sa regurgiteze sentimente si ganduri profunde. De fapt e destul de simplist si straight-forward, dar abilitatea sa de a lua intamplari din viata sa, din viata noastra si a le transforma in mici spectacole poetice moderne il fac o comoara al youtube-ului.


Piesa sa cea mai cunoscuta este probabil What Theachers Make, si pe buna dreptate; e amuzant, e energetic si e inspirational.



Alteori, cum ar fi in The The Impotence of Proofreading, ne arata cum poezia poate avea calitatea unui stand-up:



Sau ia o situatie, o amintire veche On Girls Lending Pens pe care reuseste sa ne-o reaminteasca noua, desi nu am fost acolo:



Dar nu e doar un comic, si in spatele tuturor zambetelor si optimismului contagios sta un suflet care a trecut si el printr-o viata cu bune si rele. De asta Mali reuseste sa ne surprinda cu o sinceritate dezarmanta si fara sa ne dam seama sa ne trezeasca emotii cu o imagine bine plasata precum cea din Depression Too is a A Type of Fire:

God is busy, can I take your call?

...so I prayed to God last night and after about 3 minutes of holding on the line he answered.

Only it wasn't him. It was this really cheery Indian guy.

"Hello, how can I help?"
"Could I talk to God please?"
"God is busy, can I take your prayer?"
"Are you even in Heaven?"
"Oh yes, sir. I can see the Pearly Gates from where I'm sitting?"
"And you're a Christian?"
"No, sir. But there is no racial or religious discrimination in Heaven."

God outsources and Heaven is P.C. and I'm thinking of hanging up.

"Is there anything I can do for you, sir?"
"I'm not sure..."
"What is the problem?"
"It's about this Life you gave me."
"Is it not as you ordered, sir?"
"Well, to be honest I didn't order it. I was given it without being asked. And I know how rude it must seem that I'm complaining about something I got for free, and it isn't really a complaint it's more of a service enquiry, but I think there is something wrong with it."
"What seems to be the problem, sir?"
"Well, I don't know if it is a production defect or simply a fault in the design, and I do realize it might be entirely my fault, maybe I haven't used or maintained it properly, but I just feel it isn't really what it should be, or at least not what I expected from all the advertisement. I don't think it's working properly, especially compared to the ones other people have. You know?"
"No problem sir and I fully understand your concern. Let's try and work this out together. Have you tried turning it off and on again?"

Performance Poets: Shane Koyczan

Whenever I think of performance poetry I think firstly of Shane Koyczan's Grandma's Got it Going On. Yeah, his diction sucks and about a fifth of it you can barely make out, but there is just something about his energy, his simply fucking nailing it every other beat, that just fills me up with energy and makes me just wanna go out and fucking...well apply myself, I guess.

You can find the words here, to read along, but first just watch him. Just do it. You should feel better by the end.



As for the rest of his work, I'll admit he never really did it for me anymore. I guess getting more mature doesn't always equate in profounder work. Sure, technically the improvement is undeniable, he slowed  down (he got bigger) and you can actually make out the words this time. Well, fuck that, all it does is prove that his words only carry half the weight of his performance's power. He lost the youthful energy, the explosive demeanor. He became preachy and political. He started pandering about social issues, about the big problems in our world. He tries to hard to make it smart, to make it funny, to make it important. This one is still, for me, bearable: